Dragul meu prieten. N-am să-ți spun ce să faci sau ce să nu faci.
Dragă prietene am să-ți vorbesc despre LIBERTATE. LIBERTATEA este, sau ar putea fi, cel mai frumos dar primit odată cu viața de de către noi ființele umane. Sunt buni și banii nu zic, e faină și trăznită șmecheria, admirația celorlalți e măgulitoare, o dar ce bine e să ai succes, ce fain e să te distrezi, toate sunt ale vieții și sunt bine venite.
Dar toate acestea nu fac nici cât o ceapă degerată, nici cât un cartof putrezit, nici cât o șosetă găurită la degetul mare, dacă nu poți rămâne un om LIBER.
Aici e cheia.


Trăind viața cu toate ale ei, tot ce contează e cât de liber poți rămâne, prietene mai tânăr și poate mai entuziast. Ești ceea ce mănânci, ești ceea ce bei, dar mai ales ești ceea ce iubești. Depinde dragul meu prieten mai tânăr în ce te botezi. Adică în ce permiți minții tale, sufletului tău, corpului tău să se scufunde, să te scufunde. Cât te laș trăit sau scufundat de cei din jur. Depinde în ce te bagi. Depinde unde duce calea, spre lumină sau spre o fundătură.
Nu te lăsa sugrumat de normalitate. Norma o dă majoritatea. Ori, ea, majoritatea, poate fi stricată. A consemnat-o istoria în atâtea rânduri. A trăit-o omenirea în atâtea feluri. E cutremurător cum poate deveni, așa ca la un semn, normale violența,bulingul, bârfa, răutățile, crima…etc.
Cercetează-te, dragul meu prieten pe tine însuți. Acolo vei găsi echilibru, acolo vei descoperi firescul. Cere răspunsuri de la natură, ea se va arăta o mare prietenă. Dar nu fugii nici de oameni. Sunt sigur,-minunatule- că ai ochit tu acolo un bunic, un unchi, o vecină, un profesor, un prieten de generație, care te poate înțelege, care te poate asculta , care te poate sfătui. Sau pe care îl poți admira cu adevărat. Nu mai vorbesc de părinți. Nebunii ăștia frumoși de părinți își pot da viața pentru tine. Adu-le bucurii. Ramâi în realitate. Ramâi în concret. Doar așa viața are valoare iar drumul tău, trecerea ta pe colțul acesta de iarnă al universului capătă sens.
Spune-ți că de azi nu mai fumez, tu cel ce fumezi. Și vei simți imediat forța luptei. Mintea îți va spune: fumează mai departe, nu vei putea să te lași. Dar inima îți va spune: luptă, luptă cu patimă și vei fi liber. Pune-te de-a curmezișul când te simți dus de val. Opintește-te ca un catâr. Ieși din rând când simți că rândul nu te duce spre lumină. Țipă din toți rărunchi după ajutor ca atunci când te atacă un câine vagabond, când simți ca ești copleșit de o povară. Nu-ți fie rușine de nimic, nu te jena de nimeni, nu te încurca de îndoieli când e vorba să rămâi tu însuți, în echilibru, în firesc în Libertate.
Dar iată că încep să nu mă țin de cuvânt, ca orice om mare, și să-ți dau sfaturi. Te rog să mă ierți. Îmi fac doar griji.
Imi pasă de tine, doar.
Mă opresc aici înainte de a-ți pierde încrederea sau a te plictisi, și-ți promit că te aștept la colțul dintre strada deznădejdi și cea a libertății…gata pregătit a te trăzni în moalele capului cu o iubire enormă, necondiționată și pe veșnicie…
Și pentru că sunt actor lasă-mă prieten tânăr și drag să închei relatându-ți o întâlnire pe cât de imaginară, pe atât de reală, dintre două personaje din piesa “Act Venețian” a lui Camil Petrescu unde am găsit poate cea mai frumoasă definiție a tinereții care după mine se confundă cu definiția libertății despre care ți-am propus să vorbim la început…
“Pietro: De multă vreme vreau să știu și eu ce se petrece sub o frunte venețiană de astăzi.
Cellini: Ei, bine…asta-i Veneția. De câteva sute de ani. De aceia nu înțeleg ce aveți cu mine? De ce îmi cereți mie socoteală pentru tot ce se întâmplă azi în Veneția.
Pietro: Pentru ce? Pentru că ești tânăr…(cu o nespusă părere de rău pentru ceea ce nu e). Pentru că ai fi putut fi tânăr.
Cellini(surprins):Tânăr?…
Pietro: Da…A fi tânăr înseamnă a fi de oțel…A privi totul în față. A nu putea minți niciadată…A nu putea îndura să fii mințit de alții a nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea..Când ești tânăr nu poți fi legat de nimic…Încaleci tu viața cum vrei. Fiindcă îi poți da cu piciorul…Nu te târăște ea ca pe o epavă, care nu mai știe să renunțe….”




