BISCUIT.RO | Așteptând marea cu sarea
Împărțind un Uber cu minunatul Nico Lontras, venind de la o gală noaptea târziu, nu știu dacă erau rochia mea care pica greu și mătăsos, sacoul lui de seară, cotiera care transforma mașina într-un vehicul mai luxos, vocea gravă și joasă cu care vorbeam sau subiectul în sine, dar atmosfera îmi amintea de un power couple din filmele americane, uniți prin viziune și discurs, nu prin relații personale.
În cazul nostru, viziunea și discursul plecau de la tristețea conștientizării faptului că lucrurile ar putea fi și mai bine dar nu sunt.
Vorbeam despre gastronomie, desigur, și identificam (încă) o problemă de educație mai puțin discutată.
Este un subiect pe care eu îl rumeg de mult (știu, cu acest verb bovin am ieșit din decorul hollywoodian de mai devreme) – așteptările cu care mergem la restaurant și calibrarea lor premergătoare vizitei.
Este mai ușor ca oricând să știm unde mergem, ce meniu au, care-s prețurile, atmosfera, outfit-urile și review-urile.
Google, Facebook, Instagram sau Tiktok sunt ușor de accesat, iar rezultatele se citesc rapid, pe diagonală.
Sigur că recenziile long form, scrise de consumatori avizați, educați într-ale culinarului, ar fi surse și mai bune, dar nu sunt necesare tot timpul sau tuturor.
Website-ul restaurantului sau conturile sale de social media sunt locuri numai bune de vizitat înainte de a merge într-un loc nou.
De ce e important să știm dinainte?
Eu o fac ca să îmi protejez sentimentele și portofelul, să îmi asigur o experiență bună.
Nu e vina restaurantului că nu am făcut rezervare, că am bătut atât drum până la ei și n-am găsit nicio masă liberă (cum se poate întâmpla în cazul Casei Timiș, unde Nico este executive chef, loc aflat la 92 km depărtare de București).
Dacă am alergii, intoleranțe sau un lifestyle atipic arunc un ochi pe meniu, le telefonez/ scriu și întreb ce opțiuni am.
Dacă e scump și nu pot/ nu vreau să plătesc atât, aleg altceva, nu merg acolo, nu mă șochez de prețuri și nu cert ospătarul, nici nu dau le note proaste pe net – nu m-a obligat nimeni să intru la ei.
Se mai întâmplă și să fiu invitată de prieteni în locuri noi; procedez la fel.
În acest caz, e posibil să nu pot controla prea bine experiența și atunci mă pregătesc să o consum cu grație, acceptând faptul că există motive pentru care cineva a ales acel loc și că nu e o problemă că vedem lucrurile diferit. Și eu mi-am dus prietenii prin tot felul de locuri, le-am pus în farfurie ciudățenii cu entuziasm neîmpărtășit. Dacă mie nu îmi place, nu e neapărat prost, ci doar nu pe gustul meu.
A fi critic culinar e meserie serioasă, nu înseamnă doar o bază de date de gusturi și experiențe ale palatului, ci implică experiență practică în bucătării profesionale, cultură generală zdravănă, o bună stăpânire a limbii române, expunere la culturi străine și achiziții educaționale costisitoare ca buget de timp, bani și înțelegere.
Încă nu avem așa ceva în România, dar, dacă ar fi să nominalizez conturi de social media ale căror opinii le apreciez și le caut când vreau încerc ceva nou, acelea ar fi De Corina, Idei roșcate și, mai nou, Cotloane Bucureștene.
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | Eat&Drink | Opinii
Cover Foto Ibrahim Boran
