CAMELIA PINTILIE: Lumea privită dinspre… Solaris
Cu doar câteva zile înainte de noua premieră de la Teatrul Excelsior, Solaris, în regia lui Bobi Pricop, intrigat fiind de provocarea conţinută de o transpunere scenică a clasicei cărţi SF scrise de Stanisław Lem (beneficiară deja ale adaptărilor cinematografice semnate de Andrei Tarkovski şi Steven Soderbergh), am invitat-o la un dialog pe marginea acesteia pe remarcabila tânără actriţă de la Excelsior, CAMELIA PINTILIE (Familia Addams, Minunata lume nouă, Turandot), interpreta rolului pivotal în lumea “solariană”, care, în viziunea dramaturgului David Greig, capătă identitate feminină.
Pentru Camelia Pintilie, începutul de an este unul frumos și bogat prin încărcătura profesională, întrucât, dincolo de spectacolele din repertoriul curent, joacă și în mișcătoarea dramă Risipire, cel mai nou spectacol de la unteatru, și a avut în februarie premiera în Italia cu Romeo şi Julieta, co-producţia Teatrului Excelsior cu Compagnia La Luna nel Letto și Emilia Romagna Teatro ERT/Teatro Nazionale, în care o interpretează pe mama lui Romeo. Prin urmare, a fost interesant de aflat cum se vede, mai nou, lumea Cameliei Pintilie… dinspre Solaris.
Romeo şi Julieta (regie: Michelangelo Campanale, 2022) Foto: Mariagrazia Proietto
Camelia, începem cu experiența lucrului cu actorii italieni la Romeo şi Julieta. Referitor la perceperea nuanțelor din textul lui Shakespeare, de unde știai, de exemplu, dacă partenerul de scenă spune ce trebuie sau cum trebuie?
Asta se vede! Se vede! Nu contează limba în care vorbești, intenția se citește, dacă e cea corectă. Noi avem școli diferite, noi și italienii, şi asta a fost un pic straniu la început, poate fiindcă noi avem și o mai mare experiență. Sunt oameni foarte talentați și foarte potriviți pentru acest proiect, dar lucrează mai puțin decât o facem noi, iar asta, cumva, s-a simțit la ritmul de lucru.
S-au întâlnit două culturi teatrale diferite și faptul că se face puțin teatru în Italia… asta a fost absolut surprinzător pentru noi! Nu știam informația asta, că un regizor ajunge să monteze acolo un spectacol poate chiar numai o dată la cinci ani şi că la ei se bugetează destul de puțin teatru.
CAMELIA PINTILIE în Romeo şi Julieta (foto: Mariagrazia Proietto)
Bun, ai revenit din Italia şi, în curând, vei avea premiera cu Solaris. Cum îţi definești personajul din spectacolul lui Bobi Pricop, cine este Kris Kelvin?
Cineva care fuge de singurătatea de acasă și… de ea însăși. E o tendință pe care, mai ales în zilele noastre, cu toții o avem, într-o mai mare sau mai mică pondere. Se duce pe Solaris ca să fugă de acasă și ca să fugă de singurătatea ei.
Chiar se spune asta în text, la un moment dat, ‘Decât să stai în singurătatea ta, ai preferat să vii aici ca să experimentezi lucruri noi.’, ceva de felul acesta.
Este tendința de a căuta mult în exteriorul nostru pentru a găsi lumea aia ideală sau, pur şi simplu, a găsi doar ceva nou, şi ceea ce-i frumos în piesă e că se găsește chiar pe ea însăși. Cu trecutul ei și cu greșelile ei, ajunge să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Solaris (regie: Bobi Pricop, 2023, Teatrul EXCELSIOR) Foto: Iustin Şurpănelu
Spre deosebire de cartea lui Lem, în versiunea dramaturgică, Dr. Kelvin este femeie, deci nu erai obligată să te raportezi la ce s-a mai făcut. Ca să intri în pielea personajului, totuşi, te-ai documentat în vreun fel?
Inițial, la construcție, m-am limitat doar la textul pe care-l avem de pregătit, pentru că mi-a fost teamă să nu mi se imprime detalii din carte sau din filme și să joc ce nu există în text… că atunci ar fi fost de caiet-program.
Am vrut deci ca mai întăi să construim tot, am dat niște șnururi și abia după aia am avut curiozitatea să mă duc la carte, la cele două filme, să văd ce e similar şi ce nu, dar nu neapărat ca un ajutor, ci din curiozitate, mai mult ca o bârfă culturală, să zicem.
Din perspectiva gusturilor personale, care e raportul tău cu SF-ul? Ce preferi să citești?
Hmm, momentan, cărți de parenting. Ultima carte citită a fost Elena Ferrante, Tetralogia, mi-a plăcut foarte mult – m-am dus foarte mult cu Elena Ferrante și cu felul ei de a scrie – dar, de când cu copilul, nu mai există timp pentru așa ceva și îmi pare foarte rău.
Altfel, SF-ul în literatură, de exemplu, nu e ceva ce mă atrage foarte tare… dar nici Harry Potter. SF-ul îmi place în schimb foarte mult în teatru, întrucât mi se pare că dă o dimensiune foarte umană “robotizării” noastre, cumva, și asta mi se pare tare.
Solaris (Teatrul Excelsior, 2023) Foto: Iustin Şurpănelu
Ca spectator, ce-mi transmite Solaris? Aparent, piesa e deprimantă, adică îmi arată că noi, ca oameni, nu știm să comunicăm şi nu suntem capabili să ne gestionăm emoțiile.
Da, așa începe, dar, ulterior… e foarte frumoasă. E un spectacol foarte frumos tocmai pentru că ajungem la niște profunzimi absolut umane și la o deschidere totală, la o vulnerabilitate foarte mare și la niște decizii luate exclusiv instinctual, din suflet, lăsând de-o parte rațiunea.
Căci dacă stăm să privim pragmatic lucrurile, e o decizie absolut absurdă pe care ea o ia în final, dar tocmai asta e frumos, să vezi cum cineva se lasă cu totul în ceea ce simte… pentru că ţi-ar place şi ţie, din scaunul tău comod, al spectatorului de teatru, să ai uneori curajul de a lua nişte decizii cu sufletul, dar, din raţiuni nenumărate, poate nu o faci şi atunci eşti impresionat când vezi că cineva o face.
Solaris (Teatrul Excelsior, 2023) Foto: Iustin Şurpănelu
Solaris e un spectacol, într-o mare măsură, despre rolul amintirilor în definirea laturii noastre emoţionale. Este întotdeauna memoria de ajutor sau poate fi și un dezavantaj?
E un dezavantaj groaznic uneori, căci sunt lucruri care te urmăresc apoi în viaţă. Uite, mie nu îmi place să fac alegeri. Eu, personal, nu suport să fac alegeri. Chiar şi atunci când cumpăr un foehn, prefer să fac research-ul absolut, să ajung la două opțiuni finale, și apoi îți dau ție să alegi pentru mine dintre cele două pe care am ajuns să le consider potrivite… eu nu pot să aleg care e “mai perfectă” dintre ele. Asta e relația mea cu alegerile.
Iar faptul că aleg să fac un pas într-un sens, faptul că am memorie, poate să mă întoarcă din când în când la momentul anterior: ‘Ce-ar fi fost dacă aș fi ales altceva?’. Cred că asta dezbate foarte mult şi Solaris, de fapt… un regret al unei alegeri greșite, Kris având norocul, într-un fel, să mai poată face alegerea aia o dată. Ceea ce e foarte frumos și, în același timp, utopic.
Solaris (Teatrul Excelsior, 2023) Foto: Iustin Şurpănelu
Apropo de alergia ta la alegeri, cu ani în urmă, a ales altcineva ca tu să faci actoria la UNATC în loc să mergi la SNSPA?
Nu, atunci eu fost cea care am ales… pentru mine, dar alegerea era evidentă. SNSPA-ul era doar un backup plan născut din frica posibilităţii că n-o să intru la UNATC.
La 18-19 ani, cred că majoritatea dintre noi nu suntem pregătiţi să spunem ‘Asta vreau să fac în viaţă, ăsta e drumul meu!’ şi, la vremea aceea, actoria mi se părea mai catchy, mai interesantă. Atât! Nu ştiam 100% că sunt bună pentru meseria asta, nu ştiam până la capăt cu ce se mănâncă, nu ştiam care e planul de bătaie şi ce paşi ar trebui să urmez, ştiam doar că e ceva mai sclipitor decât să lucrez într-o bancă.
Fiindcă terminasem Mate-Info, puteam da la ASE şi acolo aş fi ajuns, cel mai probabil… o meserie care, poate, e foarte faină, dar pentru altcineva. Totuşi, mai târziu, am dat la SNSPA la master, deci backup plan-ul a revenit, dar nu mi-a folosit niciodată. Şi sper să nu fie vreodată cazul :)
CAMELIA PINTILIE
Despre memorie și alegeri, dar într-un alt registru, mult mai crud, e vorba şi în cealaltă premieră recentă în care joci, Risipire, de la unteatru. Spune-mi, ce semnifică titlul?
Este titlul unei poezii care apare în spectacol. Ca jurăminte de nuntă, cele două femei care formează cuplul Connie-Sandra [interpretate de Camelia Pintilie şi Corina Moise – n.r.], își citesc niște poezii și una dintre poezii este Risipire. Care, într-adevăr, este tot un spectacol despre alegeri, dar despre cât din interacțiunea cu celălalt ne formează pe noi… despre faptul că întâlnirea mea cu tine mă face pe mine să devin altcineva, până la urmă.
Eu am învățat câte ceva chiar din întâlnirea mea de-acum, cu tine, darmite într-o relație de cuplu, după 10 sau după 15 ani. Cât de mult din ce sunt eu este, de fapt, relația cu partenerul meu? Și ce fac, dacă e să renunț? Sau la ce renunț? Mai sunt eu dacă tai acest capitol din viața mea, aș mai fi eu la fel? Nu mai sunt la fel?
E un pic ciudat. Femeia din spectacol ar putea alege să uite complet relația cu partenera ei, dar nu face asta. Fiindcă în Risipire avem o boală degenerativă nenumită, de domeniul SF, care afectează o femeie ce face parte dintr-un cuplu. În urma diagnosticului, ea are de ales între a face o procedură care îi salvează viaţa, dar uită 10 ani din existenţa ei, sau… partea cealaltă.
Risipire (regie: Vlad Bălan, 2022, unteatru) Foto: arhiva unteatru
E un rol cu o încărcătură emoțională deosebită. Cât de ușor sau de greu a fost procesul de a ţi-l asuma până la nivelul la care să îl faci credibil?
Greuț. Neașteptată a fost chimia mea cu Corina Moise. Noi nu ne-am mai întâlnit în niciun proiect, nu am trăit mai mult decât ‘Bună!’-‘Bună!’ în niște contexte, iar faptul că ne-am avut una pe alta în construirea acestei relații a fost foarte important.
Pe de altă parte, a fost miza asta nebună, frica de a cădea în patetic, pentru că mai vorbeam cu Vlad [Vlad Bălan, soţul Cameliei şi autorul spectacolului Risipire – n.r.]: ‘Mi-e frică să nu devin una care bocește de la cap la coadă că își pierde soția. Trebuie să fie ceva activ, să fie o luptă.’. ‘Mergi cu ea, după aia mergi împotriva ei.’, ‘Nu sunt de acord, sunt de acord cu tine’… totul trebuie să fie o dezbatere.
Asta ne-am dorit, cumva, să fie o dezbatere spectacolul ăsta, între a face procedura, între a mă uita pe mine, mă rog, pe Connie, și a nu face procedura și… a se risipi totul. Am căutat deci să fie tot timpul ceva activ în ea, mai mult decât lupta Sandrei cu boala.
Risipire (unteatru, 2022) Foto: arhiva unteatru
Asta mă face curios. Cum decurge, în general, comunicarea dintre tine şi soțul tău, creatorul spectacolului, dacă rezultatul “clinic” vizibil în exterior este Risipire, la care se adaugă şi precedentul, tot de la unteatru, Efecte secundare?
Doi nebuni într-o casă! :)
Împărtășești pasiunea lui Vlad pentru știință?
Da! Când a găsit textul de care ai pomenit, Efecte secundare, a fost ceva cu care eu am click-uit maxim. Noi ne consultăm în tot ceea ce privește alegerile textelor și ăsta a fost, indubitabil, alesul. Apoi, când a apărut ideea de a face o continuare – pentru că vrem, de fapt, să fie o trilogie, deci o să mai urmeze un spectacol -, mi s-a părut foarte interesant să dezbatem lucrurile din mai multe perspective.
Înainte să rămân eu gravidă, am început să citim tot felul de studii despre creier, despre dezvoltare, despre dopamină, a fost mai mult, așa, o curiozitate, pentru când se va întâmpla ca să avem un copil.
Atunci cred că ne-a prins pe amândoi, mai ales pe el, fiindcă a studiat mai în profunzime și apoi, la un moment dat, s-a întâlnit cu Efecte secundare și a zis: ‘A, ce tare! Ia uite conexiunea. Tocmai ce am citit despre dopamină și acum văd că textul ăsta exact despre asta e!’.
Cumva, așa s-a construit primul spectacol. În care doi tineri, un el şi o ea, intră într-o clinică pentru testarea unui medicament contra depresiei, deci un experiment. Bombardaţi cu medicaţie, încep să aibă sentimente unul pentru celălalt şi astfel apare marea întrebare din piesă: este vorba de chimie în ceea ce noi numim iubire? Sau nu? Este poezie sau efectul pastilelor e cel care a influenţat destinul celor doi?
Efecte secundare (regie: Vlad Bălan, 2021, unteatru) Foto: arhiva unteatru
Dar nu există riscul să omori poezia dacă bagi știința în spectacol? Cum ar putea Julieta să se îndrăgostească de Romeo dacă se gândește la dopamină?
Ai dreptate, așa e, însă cred că noi, în ziua de azi, căutăm să ne explicăm mai mult lucrurile decât o făceau Romeo și Julieta la vremea lor.
Cred că noi tindem astăzi, foarte mult, către perfecţiune. Vrem să mâncăm foarte sănătos, vrem să cunoaştem ce se întâmplă în corpul nostru, vrem să facem sport şi să ştim ce ne face sportul ăla, vrem să avem o familie perfectă şi citim şapte cărţi de psihologie, de creştere a unui copil, mergem la terapie de cuplu, tocmai pentru că vrem să aflăm cu detalii ce trebuie să facem ca să ne obţinem viata aia perfectă.
Deci există o apetenţă clară a oamenilor, care vor să afle care e structura iubirii, a depresiei, de ce o au, de ce o întâlnesc, ce se întâmplă cu ei chimic, ce poate să facă să nu se mai întâmple… şi atunci mi se pare că publicul e interesat să vadă lucrurile în cazul ăsta și din punctul ştiințific de vedere: ce mi se întâmplă când mă îndrăgostesc? E chimic, nu-i chimic, ce-i acolo? Nu știu dacă spectacolul răspunde 100% la asta, căci tot un fel de dezbatere e și acolo, nu îți dă un răspuns clar, dacă este sau nu chimică povestea.
Sever Bârzan, Camelia Pintilie şi Iulian Sfîrcea Foto: FB Monday Fever
Întoarcem foaia. Cât e de “chimică” a fost maneaua pe care ai compus-o cu Monday Fever prin 2017 pe versurile lui Ovidiu?
Maneaua a pornit ca o glumă din proiectul respectiv. Se împlineau 2000 de ani de la moartea poetului Ovidius, iar lui Iulian Sfîrcea, avand legături cu oraşul Constanţa, i s-a propus să organizeze un spectacol pe baza poemelor acestuia… unul mai degrabă cu togi şi declamaţii, ceea ce nu prea era pentru noi.
Şi atunci ne-am gândit: ‘Prin ce formă, nişte versuri atât de vechi pot deveni accesibile publicului?’. ‘Prin muzică, e cea mai simplă formă!’ Aici am greşit foarte tare, pentru că respectivele versuri nu au rimă, nu au ritm sau măsură constantă şi să compui muzică pe aşa ceva a fost foarte complicat, dar, până la urmă, cred că ne-a ieşit într-o oarecare măsură, fiindcă atunci când am jucat spectacolul chiar a avut succes şi, după aceea, am scos chiar şi un mic album, dat fiind că aveam zece piese.
A fost o experienţă… prima experienţă de compoziţie. A mea, a lui Iulian Sfîrcea şi a lui Sever Bârzan, cei implicaţi, care, mai târziu, am devenit şi-o trupă, Monday Fever. Ne-am distrat o vreme, dar programele diferite ale fiecăruia ne-au făcut să întrerupem, dar… cine ştie? O lăsăm deschisă.
Cu muzica ai pornit-o din pre-adolescenţă, ca şi cu dansul sau sportul. Asta în paralel cu ştiinţa… olimpiadele şi caietele de matematică. De unde a venit imboldul pentru formarea asta de tip combo, real-uman?
Iniţial, dintr-o viziune educaţională a părinţilor, mai ales a mamei mele. După aia, foarte repede, a devenit o plăcere a mea. Cred că sunt importante pentru un copil socializarea, hobby-urile, descoperirea acestora… cred că asta a fost foarte importantă pentru devenirea mea. Nu credeam că vor fi bazele viitoarei meserii, habar n-aveam, nu credeam că-mi va folosi ceva din ce-am făcut atunci, dar iată că acum mă bucur când pot să cânt la pian sau vocal într-un spectacol şi să fie mama bucuroasă în sală că n-a făcut degeaba ce-a făcut.
Spune-mi câteva cuvinte despre experienţa din anii de după facultate cu Compagnie 28, co-fondată în 2010 de Eugen Jebeleanu, pentru că ai jucat în mai multe spectacole regizate de acesta.
În 2010 mi-am dat licenţa, în 2012 masterul şi, în momentul acela, toate posturile în teatre erau închise… au mai rămas mulţi ani după aceea. Perspectivele nu erau foarte roz şi a apărut această idee în grupul nostru de prieteni, de foşti colegi, să facă Eugen primul lui spectacol în România, Ficţiuni mici de România, chiar aşa se şi numea.
La Green Hours a fost deci, în primul rând, o şansă de a face ceva şi a fost frumos că acel ‘ceva’, un spectacol mic la Green [în 2012], s-a dus în festivaluri, în cronici, iar eu am început să cunosc un pic despre ce înseamnă lumea teatrală şi cum funcţionează lucrurile.
După aia a apărut şi al doilea spectacol, dontcrybaby [spectacolul/performance de la Teatru LUNI/Green Hours, din 2014, realizat pe un text de Catinca Drăgănescu – n.r.], cu care am ajuns la festivalul de la Sibiu, la FITS, deci din nou o experienţă foarte tare.
Am jucat apoi în spectacolul Hotel de la unteatru, eram eu, Miki Dobrin şi Ştefan Huluba, dar puţin mai înainte, tot la unteatru, fusese Retox, cu mine, [Conrad] Mericoffer şi Miki [Emilia] Dobrin. Astea au fost cele patru spectacole pentru care îi mulţumesc lui Eugen şi, în continuare, ne leagă o prietenie pentru că amândoi ne-am pus atunci, cumva, bazele, el ca regizor şi eu ca actriţă.
De atunci am rămas cu ideea de echipă, cu ideea de teatru nou şi cea de a aduce la ‘noi’ şi la ‘astăzi’ cât mai mult teatru, indiferent când s-a scris, întrucât cu asta empatizăm, atât noi ca actori, cât şi publicul… şi în ce nu te regăseşti e fals şi nu e interesant.
Am mai rămas şi cu ideea de a nu juca în sensul grosier şi teatral şi nu mă văd pasibilă de a pica în prăpastia aia tocmai fiindcă de-atunci mi s-au format bazele în aşa fel încât să mă simt departe de ea.
Structural, preferi roluri de felul celor pe care le joci acum, construite cu minuţie, sau improvizația gen iELE? Unde te plasezi între cele două?
Aah, nu știu! Ce întrebare mi-ai pus și tu! Stai să mă gândesc. E foarte ciudat, că-mi place comedia foarte mult, îmi place chiar foarte mult, doar că eu cred că structura mea e mai fericită cu roluri ca în Efecte secundare sau Risipire.
Nu știu dacă e un răspuns, dar, efectiv, structura mea, ca om, e mai împlinită cu genul ăsta de roluri. Alt răspuns nu am. Pentru că e o combinație între interior și rațiune, cumva, merg intuitiv dar tot timpul văd și în minte lucrurile, astfel încât goblenul ăla să fie cu toate găurelele cusute.
3 ore după miezul nopţii, regia: Mihai Măniuţiu (2015, Teatrul “Tony Bulandra”, Târgovişte)
Mi se pare firesc să eziţi în a răspunde, din moment ce te-am pus să alegi şi ne-am întors astfel la dificultatea asumată de a face alegeri. De aici provine polivalența ta? Cânţi în Familia Addams, ai dansat în 3 ore după miezul nopţii, ai fost performer în Ficţiuni mici de România. Toate astea s-au întâmplat fiindcă n-ai putut alege?
Nu, ci pentru că îmi place să mă poziționez diferit. Cred că asta cu SF-ul, cu genul ăsta de texte, este doar o etapă, care îmi place foarte mult acum, dar nu o să fac asta până la 50 de ani.
La fel cu Familia Addams, a fost o etapă absolut superbă. Mi-a plăcut maxim și mi s-a părut foarte greu, era primul musical în care jucam și am avut zile în care credeam că nu pot să fac asta, dar aveam zile în care plecam de la teatru pe „norișori”: ‘Mamă, ce tare e și ce bine iese și ce bine o să fie!’. Tocmai procesul ăsta în care ba e albă, ba e neagră, cred că aduce evoluția. Sunt căutări diferite, care duc spre polivalența de care spui tu. Sper să-mi iasă! Uite, eu n-am văzut-o așa, nu mi-am dat seama că sunt atât de diferite, cu toate că, uneori, am avut teama asta… să nu se zică: ‘Aah, Camelia Pintilie e la fel și acolo, și acolo, și acolo’.
Nu aș vrea să se vadă așa, vreodată, din public şi atunci încerc să intru cu totul în filmul omului care propune proiectul respectiv, fără să mă las pe mine deoparte… intru în filmul tău, ca regizor, încerc să înțeleg cât mai bine ce vrei din textul ăla, din atmosfera aia, din rolul acela, și după aia abia mă aduc pe mine ca să îmbogățesc cu resorturile mele, cât se poate, ce ai în minte… ca să fie un om cel de pe scenă, nu un roboțel.
Familia Addams, regia: Răzvan Mazilu (2019, Teatrul Excelsior), Foto: Mihaela Tulea
Ai pronunțat cuvântul teamă. În Solaris şi Risipire, frica este un cuvânt cheie, ce alimentează ambele narative. Care sunt însă marile tale frici… personale?
Frica de boală, deci iată că se „pupă” bine cu Risipire, frica de singurătate și frica de moarte a celor dragi… pur și simplu, nici nu vreau să mă duc cu gândul acolo, nu! Toate aceste trei tipuri de frici le-am exorcizat cumva.
Asta înseamnă că cele două spectacole au funcționat și ca terapie?
Da, e foarte posibil, da! Au fost foarte consuming, m-am consumat destul în proces, dar cred că a funcționat și terapeutic. Deși nu am luat-o razna, ceea ce e ciudat – dacă stau să mă gândesc acum -, băgându-mă atât de mult în lucrurile alea. Nu mă mai pune pe gânduri, lasă-mă! :)
O ultimă alegere. Ce preferi, amintirile sau visele?
Amintirile… pe care să mi le mai împopoţonez eu. Sunt mult prea pragmatică ca să aleg visele dar, totuşi, am şi o doză de poezie care să mă facă să le mai pun două-trei brizbrizuri :)
Interviu de IOAN BIG
Foto header: arhiva uneatru (CAMELIA PINTILIE în “Efecte secundare”)
Alte Articole din CLIN D’OEIL .
