Dragobetele – Zeul Dragostei la români
După cinstirea pe 14 februarie a Valentine’s Day, vine pe 24 Făurar, momentul evocării simbolului Dragostei la români – Dragobetele.
Numele personajului are o provenienţă interesantă. El conţine elementul lexical “drag” şi sufixul “bete” având o vechime greu de precizat, etimologia apelativului fiind încă incertă. Unele surse afirmă că acest Zeu al Dragostei ar fi existat în folclor încă de pe vremea lui… daciilor, care în considerau o divinitate specială ce patrona iubirea, afecţiunea şi jurămintele de amor ale pământenilor, dar ocrotea şi fiinţele necuvântătoare.
Unii folcloriști afirmă că pe la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost descoperite şi alte denumiri pentru această sărbătoare populară, precum “Sântion de februarie” ori “Cap de Primavară”, anticipând venirea Mărţişorului.
În unele povestiri populare Dragobetele este numit Zeu al Dragostei, fiind socotit şi Logodnicul păsărilor. Aceasta întrucât oficiază în mod simbolic “Nunta” în cer a înaripatelor care n-au plecat în ţările calde. Păsările care rămân aici peste iarnă se adună şi îşi caută parteneri pentru împerechere, după care trec la construirea cuiburilor.
Se întâmplă, totuşi, ca unele zburătoare să rămână singure şi în acest caz rămân cel puţin un an solitare. Legendele îl înfățișează pe Dragobete ca pe un flăcău chipeş, înalt, cu trăsături perfecte, cuceritor înnăscut. Tânărul vrăjea fecioarelor, înfierbânta minţile şi inimile nevestelor proaspăt căsătorite, care toate oftau dorul lui. De unde şi vorba, “Dragobetele sminteşte fetele”.
Mitologia populară românească i-a asigurat un loc distinct acestui Prea-frumos bărbat de prin părţile locului, simbol al tinereţii şi pasiunii năvalnice.
Pentru omul arhaic acum începea pregătirea pentru apropiata despărţire de anotimpul alb, fiind semnalul venirii mult-aşteptatei primăveri, natura trezindu-se încet-încet la viaţă.
Dragobete reprezintă un personaj de legendă, o entitate magică autohtonă asemănătoare mult mai celebrilor săi fraţi imortalizați în literatura universală ce protejează Iubirea: Eros, Amor sau Cupidon. Eroul nostru a fost numit şi „Năvalnic”, numai bun să fure mintea fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere.
Odinioară satele româneşti răsunau în 24 februarie de veselia tinerilor, care încercau să traducă în fapt zicerea șugubeață:„Dragobetele sărută fetele”, vorbă care s-a menţinut până în ziua de astăzi.
Sunt încă multe credinţele populare referitoare la Dragobete.
Se spune că acela care participă la această sărbătoare populară va fi ocolit de necazuri şi de boli tot anul. Tinerii îşi dădeau întâlnire în dimineaţa de 24 februarie în faţa bisericii din sat şi plecau perechi, perechi să caute ghiocei prin păduri şi lunci.
Dacă fusese cumva înainte o vreme calduţă şi apăruseră primele flori ale primăverii, fetele de măritat le adunau cu grijă şi le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, în 24 iunie. Abia atunci, când se venerează Cultul recoltei şi al fecundităţii, florile erau aruncate într-o apă curgătoare, pentru ca fecioarele să-şi afla ursitul.
Sărutul în această zi specială semnifică o logodnă secretă a celor doi tineri îndrăgostiţi, care adesea se transformă dintr-o frumoasă poveste de dragoste într-o căsătorie. Ziua de Dragobete se ţinea odinioară aproape în fiecare familie, neștiindu-se atunci de …Valentine’s Day.
Superstiţia spunea că aceia care nu respectau datina aveau neplăceri cu tinerii din casă, împiedecându-i să se îndrăgostească o vreme. În plus, era semn rău dacă o fată sau un băiat nu se întâlnea în acesată zi, chiar şi întâmplător, cu persoana dragă inimii. Femeile tinere trebuiau să atingă un bărbat din alt sat, nimic mai mult, pentru a rămâne drăgăstoase tot anul.
Gospodinele hrăneau din belşug în această zi orătăniile din bătătură, punând grăunţe şi pasărilor cerului, tradiția interzicând ca vreo vietate să fie sacrificată în această zi, cînd se venerează Zeul al dragostei în Pantheonul românesc.
Horia C. Deliu
