„În sport oamenii sunt puțin diferiți. Sunt mai toleranți și mai familiarizați cu persoane cu dizabilități. Știu cum să întrebe dacă ai nevoie de ajutor, ca să nu te simți prost. Sportul te construiește într-un fel anume și te face să fii mult mai deschis, mai empatic.
De la trei ani și jumătate sufăr de parapareză spastică. La mine a durat ani buni să îmi accept dizabilitatea. Am avut nevoie să stau de vorbă cu mine, să caut momente fericite din viață, ca să conștientizez că dacă nu aveam această problemă, poate nu făceam unele lucruri. Nu am fost mereu atât de relaxat. Din cauza dizabilității mele, îmi era frică să las garda jos, ca să nu fiu călcat în picioare, simțeam nevoia să mă apăr și uneori aveam tendința să dau în oameni. Dacă oamenii nu făceau ce doream eu, simțeam că pierd controlul. Era o formă de apărare și a durat mult până să ajung să mă înțeleg pe mine și să nu îmi mai sară țandăra imediat.
Familia și prietenii mi-au fost mereu alături și nu am simțit că sunt o povară pentru ei. Dacă mergeam undeva împreună, căutam biciclete, trotinete, să mă pot deplasa și eu mai ușor. Atunci când am început să mă dau cu snowboardul pe pârtie, venea multă lume la mine să mă felicite. Uneori mă emoționez și sunt mândru când văd că dau energie și motivație oamenilor din jurul meu. Prima competiție ca membru al Lotului Paralimpic Sportiv Român a fost în Dubai și a fost o experiență extraordinară.
Între timp am învățat să trăiesc cu dizabilitatea și încerc să îi ajut și pe alții să o facă. Pentru mine a fost important să am prieteni de nădejde, cu care să pot ieși în lume. Trebuie să înțelegem faptul că societatea nu este educată în această privință, oamenii nu știu cum să se poarte cu o persoană cu dizabilități. Așadar, noi nu trebuie să judecăm, chiar dacă suntem judecați. Am ajuns să consider că este normal să fiu privit pentru că sunt diferit și m-am obișnuit cu acest lucru. În momentul în care m-am acceptat pe mine, i-am acceptat și pe cei care se uită la mine. De când mi-am îmbrățișat handicapul, a devenit mai ușor să ies în societate. Refuz să stau să mă gândesc zilnic la ceea ce mi s-a întâmplat, nu vreau să ajung la anxietate.
Cum ar trebui să se poate oamenii cu persoane cu dizabilități? E nevoie de un echilibru. Poți face o persoană să se închidă sau să se deschidă după felul în care i te adresezi. Dacă nu dorește să vorbească, acest lucru trebuie respectat. E ok să întrebi, să ajuți, dar modul în care o faci, tonul, contează cel mai mult.”
***
Editor text: Anca Popa
Foto: Gabriela Cuzepan
