La dezbaterea Maeștrii ai benzi desenate românești de la Palatul Suțu, Andrei Szaz și Mihai Grăjdeanu au realizat un interviu cu doamna Cristiana Crăciun, fost redactor șef al revistei Cutezătorii, de la cărei înfiinţare, în 2022, se împlinesc 55 de ani.
De cât timp faceți parte din redacția revistei “Cutezătorii”?
Eu am ajuns în redacția revistei “Cutezătorii” către finalul anului 1983, practic din 1984, printr-un concurs de împrejurări. Înainte nu se putea trece din învățământ direct în presă. Însă am visat dintotdeauna să lucrez în presă. Fac presă de la 16 ani. În liceu am fost redactorul șef al revistei “Dialog”, a liceului I. L. Caragiale din Ploiești. Pe vremea studenției am fost în colectivul de redacție la revista “Opinia studențească” și am condus redacția revistei “Dialog” de la Iași. Dacă îmi dai o hârtie, știu să văd doar o revistă. Numai că era imposibil să lucrez în presă. A trebuit să recurc la un subterfugiu. Astfel, timp de șase luni am fost profesor la o școală ajutătoare din zona Bucureștii Noi, de unde am reușit să obțin negație. Acea școală nu aparținea de Ministerul Învățământului, ci de Ministerul Muncii, iar acesta încă dădea negații. Așa am ajuns în redacția revistei “Cutezătorii”, de unde am pornit cu funcția de corector, deși sunt cel mai nepriceput corector din lume. Nu aș miza deloc pe munca mea de corector.
Am început să scriu din anul 1984 în secția denumită “VO-Viață de organizație”. Era o secție care se ocupa de actualitatea pionierilor. Nu era nimic politic. Eu consider și astăzi că pionieria, fără încărcătura politică, fără însemnele pionierești, ar fi fost foarte bună. Dezvolta foarte mult spiritul de competiție între copii, exista o anumită emulație. Cercurile erau un prilej extraodinar de petrecere a timpului. Azi tot vorbim, într-un limbaj al golurilor, pe care îl practicăm cu toții, despre timp de calitate. Acela era timp de calitate. Faptul că un copil, când părinții erau plecați de acasă, putea să meargă într-un cerc despre navomodele, arhitectură, arheologie, teatru, orice. Existau sute de feluri de cercuri, unde te puteai dezvolta. Acum se caută soluții pentru găsirea orientării profesionale, noi le-am avut, dar nu am știut să le prețuim.
Revista “Cutezătorii” a rămas un brand și în ziua de astăzi. Ce părere aveți despre apariția noilor numerele?
Din nefericire, revista “Cutezătorii”, care apare astăzi în Ploiești, nu este realizată de profesioniști. O presă pentru copii și adolescenți, care nu este făcută de psihopedagogi, de persoane cu o pregătire temeinică în acest domeniu, poate fi dăunătoare. În primul număr din acea revistă “Cutezătorii” am citit un material intitulat: “Zi ca ei și fă ca tine”. Articolul preciza următoarele: “dacă ai tăi nu te lasă să mergi la un ceai, spune că te duci la meditații”. Publicația “Cutezătorii” de la acea vreme nu era așa deplasată. Coperta și cadranul politic, făcute întotdeauna de către redactorul șef de la momentul respectiv, reprezentau o excepție, deoarece paginile politice erau scrise de persoane dinafara redacției.
În redacție nu existau doritori care să scrie materiale politice. Ele erau scrise de către domni de la “Scânteia bătrână”. De exemplu, domnul Adrian Vasilescu, astăzi un distins consilier al guvernatorului Băncii Naționale. De asemenea, domnul Silviu Achim, istoric important care lucra tot la “Scânteia bătrână”. Urmau paginile de organizație, despre ce făceau copiii în cercurile pionierești. Nu era atât de rău, reprezentam un timp istoric. Am ales, în chip voit, ani nu tocmai propici. Și cu toate acestea, în ziua de azi, dacă scoatem paginile revistei strict despre politică, vă spun că se poate citi nu neapărat de copii, ci și de adulți. Erau reportaje extraordinare, pagini de atlas geografic.
Astăzi, mulți dintre noi ne refugiem în posturile de tip Animal Planet, National Gheographic, Discovery. Pe vremea aceea, noi aveam în revistă aceste materiale. Sunt foarte fericită și mândră, deoarece am adus un suflu de tinerețe în redacție. În sensul în care, pe mine mă interesau mai mult copii în sine, decât ce fel de pionieri erau. Și de foarte multe ori impuneam subiecte care în mod normal nu ar fi fost acceptate. Am avut și probleme. Nu eram afiliată politic, nu am fost membru de partid și asta nu a fost un lucru tocmai bun.
În ziua de astăzi nu este de condamnat faptul că, dacă nu erai membru de partid în vremea respectivă nu puteai lucra.
Așa este. Dacă nu ar fi venit Revoluția, eu nu aș mai fi putut semna Cristiana Crăciun, ar fi trebuit să îmi găsesc un pseudonim. Și oricum nu mai puteam fi ceea ce ajunsesem la momentul respectiv și anume redactor șef de secție. Mi s-a spus clar că, dacă nu devin și eu membru al Partidului Comunist, trebuie să ajung la munca de jos.
Ce știați dinainte despre revista “Cutezătorii” și ce ați descoperit pe parcursul experienței dumneavoastră în cadrul redacției?
Știam destul de multe lucruri, pentru că citeam revista. Îl cunoșteam pe redactorul șef din perioada aceea, Ion Ionașcu. A fost student al soțului meu. Citisem literatura lui Ovidiu Zotta, care era redactorul șef adjunct al revistei. Și îl știam foarte bine pe Horia Aramă în calitate de scriitor. Pe ei i-am cunoscut încă din primele zile în redacție. Când am intrat în secție, m-a preluat sub aripa ei ocrotitoare, Ecaterina Roșca. Era ca și mine, o persoană perfecționistă, mai puțin dispusă la concesii. Am fost printre copii care au învățat să scrie în paginile revistei, scriind uneori chiar și de trei sau patru ori același articol. Pretențiile erau foarte înalte și ceea ce ni se părea nouă că e bine, nu era întotdeauna pe gustul celor care conduceau la momentul respectiv. Am învățat în primele zile, ce înseamnă organizarea unei redacții. Astăzi în presă, deși este presă profesionistă, nu mai există structuri clare. Spre exemplu, acum se face un DTP (procesarea textului şi imaginilor unui document, cu ajutorul unui computer). Nu mai există ceea ce, pe vremuri, era secretarul general de redacție. O persoană extrem de importantă, pentru că avea viziunea așezării textului și a imaginilor în formatul paginii.
Revista nu apărea în format electronic. Beneficiam totuși de o culegere electronică a materialelor. Un computer Albertina, așa se numea mașinăria care culegea textele. Apoi aceste texte erau montate cu foarfeca, lipite cu scoci, după care se obținea un ozalid. Acel ozalid constituia maculatorul revistei. Nu era color, era făcut printr-o subtanță de contrast. Era și foarte toxic, țin minte că atunci când eram în echipa de serviciu primeam lapte, pentru că umblam cu acesta. După ce primea bunul de tipar, ozalidul era corectat. Apoi, textul mergea la rotative unde se trăgea colorul, apoi la mașina de tăiat și la capsat. Și așa ieșea revista. Eu am aflat toate lucrurile acestea, deoarece am vrut să știu ce se poate remedia, în cazul în care greșesc. Se puteau remedia destul de puține și se reparau greu la calandru. Greșelile erau vizibile. Drept pentru care, în general nu prea făceam greșeli de ortografie. Însă, am făcut greșeli inclusiv politice. Sunt maestrul marilor greșeli. Nu este adecvat să pui într-un titlu “Tovarășul Nicolae Ceaușescu, Amin!” și pe partea cealaltă “tea”. “Așa cum tovarășul Nicolae Ceașescu amintea” urmat de un citat din “Tovarășul”. Era un număr din 1988 care s-a evaporat, nu s-a pus pe piață. Pentru această greșeală, am primit toate atenționările și o mustrare scrisă cu avertisment, semnată de doamna Poliana Cristescu. Aceasta mi-a spus că “dacă mai Amin o dată, Amin și cu mine”.
Unde se afla sediul redacției “Cutezătorii”?
Sediul redacției “Cutezătorii” era în Casa Scânteii, în corpul C, la etajul unu. Aveam un spațiu generos. Secretariatul general de redacție avea 72 de metri pătrați. Era o publicație cu foarte mulți bani. Tirajul real al publicației era de 250 de mii, peste care uneori se trăgea și în plus. Existau cam 200 de mii de abonamente. Și de la chioșcuri cumpărau copii. Cadranul politic le era foarte util pentru că la orele de dirigenție și la acțiunile pionierești, trebuiau să știe ce s-a întâmplat cu țara noastră. Existau și o grămadă de concursuri. De exemplu, concursuri unde existau desene cu diferențe. La conceperea lor ne ajutau nume mari: Valentin Tănase, Burschi Gruder, Albin Stănescu.
Erau jocuri de inteligență, multe dintre ele făcute de colaboratorii noștri care erau personalități extraordinare, precum Grigore Moisil. Am beneficiat de probleme de matematică distractivă, trimise de Grigore Gheba. Mari matematicieni făceau probleme special pentru publicație. Și copii voiau să participe la concursurile “Enigmele lui Dorel”, “Găsește diferențele”. Așadar, mergeau și își cumpărau revista din chioșcuri. Era o publicație dorită. În 1989 au existat foarte mulți bani, rămași în vistieria Consiliului Național al Organizației Pionierilor. Însă, aș vrea să știu cine și-a însușit acei bani. Pe timpul guvernării lui Adrian Năstase, publicația a fost privatizată și oferită pe tavă unui boxer din Tărtășești.
Care considerați că a fost rolul paginilor de benzi desenate din revista “Cutezătorii”?
Nu am fost o mare iubitoare a literaturii de aventură, dar a existat dintotdeauna o dorință pentru banda desenată. Știm foarte bine că pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, dacă Moș Crăciun îți aducea un număr din “Pif” sau “Rahan”, erai cel mai fericit copil de pe planetă. E greu să credem asta în ziua de azi, dar așa se întâmpla. Inițial, banda desenată avea rolul să ilustreze povestiri istorice. După care a început să prindă aripi și să fie de sine stătătoare. Desenatorii începuseră să vină cu idei, chiar și cu scenarii. Valentin Tănase este unul dintre ei, precum și Albin Stănescu, care făcea benzi desenate pe baza unor idei proprii. Scenariile erau cel mai des făcute de Ovidiu Zotta, desenatori, Ecaterina Roșca sau Costel Diaconu.
Existau niște rigori, nu se putea publica orice. Desenul trebuia să fie neinstigator. Spre exemplu, Pompiliu Dumitrescu nu era foarte dorit de redacție, pentru că avea un desen mai caricatural. Era evitată caricatura și se mergea pe desenul clasic. Astfel, de la o jumătate de pagină, banda desenată s-a extins pe o pagină întreagă apoi pe două pagini. Uneori am avut chiar patru, cinci pagini de bandă desenată. Prin 1992, 1993, când au început să facă privatizarea și fondurile pentru colaboratori au scăzut, am făcut o deplasare la Le Pionnier de France. Astfel, am primit aprobarea ilustratorului de benzi desenate “Rahan”, pentru a publica puțin din opera lui în revistă. Interesul pentru benzi desenate tot creștea, până când domnul care a privatizat publicația a renunțat.
Cum a fost experiența dumneavoastră cu artiștii de bandă desenată?
Am fost în relații extrem de bune cu domnul Puiu Manu. Însă acesta nu scria cel mai frumos. Nu toți tovarășii de partid se uitau la desenul în sine. Cei care se uitau ziceau să nu fie violent sau caricatural. Dar cei mai mulți se uitau la scris. Consiliul Național al Pionierilor ne trimitea atenționări când se găseau greșeli de ortografie. La unele benzi se culegea textul și se lipeau cu scoci cuvintele, deoarece celor care conduceau redacția nu le plăcea textul scris dezordonat. Din această cauză, la un moment dat, i-am rugat pe desenatori să facă doar desenul și să punem noi textele.
Valentin Tănase a fost cel care a debutat cu banda desenată color. Apoi a scos și “Almanahurile copiilor” de bandă desenată. Mie îmi plăcea libertatea pe care și-o puteau atribui, prin realizarea desenelor. Nu a fost ușor să impunem banda desenată. Ea s-a impus de una singură. A debutat la revista “Cutezătorii”, apoi câte puțin și în “Arigi Pogonici”, “Luminița”, “Șoimii Patriei”. Datorită faptului că, erau ilustrații adecvate pentru cei mici, au prins foarte bine. Ulterior, ilustratorii au făcut mai multe publicații specializate de bandă desenată.
Cu maestrul Sandu Florea v-ați întâlnit?
Nu, probabil este un colaborator mai vechi. Eu mă ocupam de revistă doar când eram responsabilă de număr sau în echipa de serviciu. Tot ce vă pot spune este că, am fost bucuroasă să cunosc artiștii de bandă desenată, care colaborau cu revista în acea vreme. Am fost încântată să descopăr că, prin aceste desene, copiilor le creștea apetitul pentru lectură. Spre exemplu, au apărut “Legendele Olimpului” ilustrate. Pe urmă, domnul Valentin Tănase a realizat câteva scenarii despre voievozi. Prin desen și poveste, copii descopereau istoria dar și legende despre domnitori. Practic, un micuț desen, care poate nu ni se părea așa de important, era cheia spre un univers.
Cum s-a desfășurat colaborarea revistei “Cutezătorii” cu revista “Pif”?
Am avut șansa să merg la “Le Pionnier de France” în 1989. Fiind vorbitoare fluent de franceză, am reușit să mă apropii de redacție. Dialogul nu a fost întrerupt de un traducător, iar lucrurile au fost făcute mult mai ușor. Ne-am împrietenit cu redacția, cu realizatorii desenelor de la “Pif” și cu creatorii revistei “Rahan”. Le spuneam că benzile noastre sunt foarte elaborate, cu scenarii unice. Noi nu ne mărginim la un personaj. Astfel, i-am convins că benzile noastre desenate sunt mult mai prețioase decât ale lor. Le-am dat la schimb o bandă desenată de Valentin Tănase, “Operațiunea Delta”. Chiar și în China am dat la schimb benzi desenate extraordinare. Oamenii erau foarte încântați.
Schimburile erau întotdeauna neloiale. Noi le dădeam o bandă desenată și ei ne dădeau șase, șapte. Aveam voie să publicăm benzile străine din când în când. Cel puțin până în 1990, banda desenată străină nu era agreată în publicațiile românești. Inițial, banda desenată a prins datorită părții vizuale, dar și scenariile au jucat un rol important. Nu este ușor să scrii scenariul de bandă desenată. Este puțin mai greu decât la scenariul de film, replicile trebuie să fie riguroase. Desenul trebuie să fie foarte sugestiv. Am o mare admirație pentru toți colaboratorii noștri de la “Cutezătorii”, “Universul copiilor”, pentru că nu era deloc ușor să înglobezi o lume întreagă în câteva imagini. Mai ales cât timp a fost banda desenată alb negru. “Trompe L’oeil”, cum se numește în pictură, tehnica de a fura privirea, era mult mai avantajă de color. Dar la început, în țara noastră, benzile au fost numai alb negru.
În România, înainte de anul 1989, exista o cultură a benzii desenate, spre deosebire de perioada de după 1989?
Marele merit al publicațiilor pentru copii, înainte de anul 1989, este faptul că au construit o punte pentru viitoarele reviste de bandă desenată.
În ce consta schimbul de experiență cu publicații comuniste din alte țări?
Exista o clasă de copii privilegiați, ai unor tovarăși din elita de partid de stat, care puteau să se aboneze la aceste publicații străine. Spre exemplu, la “Misha”, la “Le pionnier du France”. În toate țările comuniste exista pionierie și publicații pentru copii. Schimburile între noi constau în vizitele către omologi, adică noi ne deplasam la ei, ei se deplasau la noi. Exista aceeași împărtășire de impresii, care eșua în mod lamentabil într-un restaurant cu specific românesc sau cu specific conform locului în care ne duceam. Practic, aceste schimburi de experiență și relațiile cu ei nu ne-au îmbogățit. Din câte am văzut, înclin să cred că publicațiile românești erau extrem de serioase.
Ce ne mai puteți spune despre doamna Ecaterina Roșca?
Ecaterina Roșca era un om extraordinar, o enciclopedie ambulantă. Părea că a mâncat mereu la micul dejun un dicționar științific și la desert o enciclopedie. Era un fel de mamă a Google-ului. Știa o grămadă de lucruri. Avea o foarte bună colaborare cu un domn geograf de la care avea multe documentări. Ea era cea care ne oferea deschiderea către lume. Din păcate, s-a stins. Datorită ei, am continuat să propun redacției, subiecte cât mai vaste. Din anii 1988, 1989, am început să introduc rubrici despre vedete. Am scris chiar despre vedete internaționale, șocând puțin. Am scris despre Madonna, dar nu mă interesa latura ei mondenă. Mă interesa să văd că o fetiță de șaisprezece ani, Veronica Ciccone, s-a impus într-o lume în care era extrem de greu să îți faci un nume și să poți avea succes. Consideram că, experiența ei poate fi de folos copiilor, dându-le un model de autodepășire, prin faptul că poți avea succes, plecând de jos. Acesta a fost începutul. După 1990, articolele de acest fel nu au mai reprezentat o problemă.
Afișele și ce mai publicam atunci erau construite la forfecuță. Am avut la un moment dat, un afiș cu o formație, “New kids on the blocks”. Niște copii liniștiți și drăguți în genul trupei “Westlife”. Am făcut rost de o poză a lor, dar nu o puteam fura. Eu nu aveam nici un drept de proprietate asupra acelei poze. Așadar, i-am decupat și i-am pus într-un lan de grâu. Afișul a ieșit foarte frumos, dacă îl vedeau și ei cred că ar fi dat un miliard să știe când au fost într-un lan de grâu. Acea poză nu exista, era o muncă infernală. Cei care se ocupau de asta erau Ion Mihăescu, fratele pictorului Vintilă Mihăescu, care era unul dintre secretarii generali de redacție și Sergiu Vlad. Când nu mai făceau față apelau la desenatori și se cosmetiza. Așa am cosmetizat și o copertă din anul 1986 sau 1987, când am îmbrăcat pionierii, pentru că nu aveau voie să apară în imagini goi până la brâu. Era vorba despre un echipaj câștigător al premiilor “Busola de aur”, din expedițiile Cutezătorii. Toți copiii, inclusiv domnul profesor s-au fotografiat la bustul gol. Astfel, împreună cu Puiu Manu, le-am desenat tricouri, cămăși, pentru a putea trimite poza în tipar.
Ce măsuri de precauție folosea redacția împotriva încălcării regulilor de publicare?
Mașinile de scris ale redacției erau înregistrate. Mergeai la poliție și tastai fiecare literă de pe tastatură, în fața polițistului. Acesta le marca cu o ștampilă, deoarece fiecare literă lăsa o anumită urmă. În cazul în care te țineai de prostii și făceai vreun manifest, puteai fi foarte ușor prins.
Văd că ați păstrați pagini din vechile reviste “Cutezătorii”. Ne puteți prezenta rubricile din acea vreme?
Am ales o publicație din perioada în care eu nu făceam parte din redacție, încă eram cititor. Existau multe pagini cu jocuri precum “Ticuță cel uituc” și “Enigmele lui Dorel”, care erau pasiunea copilului cel mai mare din redacție, Ovidiu Zotta. “Ritm” era o rubrică în care era prezentată pe scurt activitatea cercurilor pionierești. De asemenea, numeroase benzi desenate, dar și pagini dedicate întrecerilor sportive, muzeelor, zonelor istorice din țară, și personalităților de la acea vreme. Revista era făcută în chip profesionist. Fiecare număr lunar încerca să deschidă alte orizonturi copiilor. Dacă numărul actual era despre Muzeul de Artă, următorul număr se axa pe știință. În așa fel încât să acopere o sferă cât mai largă de informații.
În perioada comunistă, pentru copiii mici existau publicațiile “Șoimii Patriei” și “Luminița”. Ulterior, singura revistă pentru cei mici a devenit “Arici Pogonici”. Pentru copiii mai mari și adolescenți, exista revista “Cutezătorii”, care se adresa copiilor din ciclul primar și gimnazial. Și “Jobarat”, revista pionierilor maghiari, în care paginile originale în limba maghiară erau 4 și 5, unde erau scrise noutăți despre pionierii maghiari. Restul paginilor erau traduse, inclusiv benzile desenate. Exista și o publicație pentru copiii cu înclinații științifice, care se numea “Start spre viitor”. În epoca pe care o știu eu, redactorul șef al acestei publicații era un inginer și în calitate de redactor șef adjunct era domnul Horia Aramă, scriitor de povești științifico-fantastice.
Eu am înființat prima rețea de difuzare privată, din cauza faptului că, ziarele mergeau pe un tobogan în spatele Casei Scânteii și acolo rămâneau. La un moment dat nici nu mai puteau curge pe tobogan, pentru simplul motiv că nimeni nu le difuza. Așa că am găsit o posibilitate. Am găsit niște copii dintr-o casă de copii din Vaslui și împreună cu Manolea Uneanu, am luat un camion militar. Habar n-am cum l-am luat, i-am cerut voie cuiva, știu că nu l-am furat. Și copiii aceia, care nu aveau ce să piardă pentru că nu aveau mama sau tată, erau extrem de neînfricați. Au mers și au lăsat gratuit publicațiile “Scânteia tineretului”, “Libertatea”, revistele noastre. Tot ce apărea în Casa Scânteii, au fost aruncate din camion, în autogări și în gări. De aceea, în anul 1989, planșele originale care rămâneau la Casa Scânteii, din păcate s-au pierdut. Se aflau în Secretariatul General de Redacție, care a fost luat cu japca și făcut mai întâi magazin, iar acum se înființează un restaurant pe spațiul acela. A venit acest domn Bogdan Alexandru și efectiv niște gealați. Erau niște cetățeni care au cărat și aruncat tot, să elibereze spațiul pentru a se face magazinul.
Am făcut un reportaj în Muzeul de Artă, când încă se trăgea. Le-am stricat multora ploile, pentru că nu au mai putut să fure. Nu au mai putut să zică: “Domne s-a distrus”, că a venit o nemernică mică de ziaristă care a făcut un reportaj și a aflat clar ce s-a distrus. Și a mai și publicat. S-a știut clar ce pânze, ce lucrări s-au distrus în acele zile, au fost și fotografiate. Și după ce am plecat, s-a năpustit deasupra noastră și o năvală de mitraliere. Eu am zis că este ca la nunta din Emiratele Arabe, unde când se sfârșește fericirea, se trage cu pușca. Înțeleg că am supărat pe foarte mulți cu ce am făcut în acele zile, pentru că nu s-a mai putut fura. În momentul în care cineva a făcut un reportaj temeinic și a aflat că nu era așa cum se spunea, probabil că mulți au fost nevoiți să aducă înapoi din ce mai luaseră. Sunt foarte mândră de tot ce am făcut, am avut șansa unor colaboratori extraordinare, chiar dacă nu eram eu cea care se ocupa în mod special de banda desenată.
Dupa 1990, am avut voie să publicăm o poza mare cu Eminescu. Până atunci nu era voie ca poza lui să fie mai mare decât cea a tovarășului Ceaușescu. Eu am reușit să fac acele almanahuri de bandă desenată, fără poza tovarășului, sunt singurele cărți publicate în timpul lui Ceaușescu, fără poza lui. Toate cărțile trebuiau să aibă pe prima pagină poza cu el. Ei bine, am reușit numai pentru că le-am spus tovarășilor: “Voi nu vedeți maimuțicoteniile astea? Desenele astea penibile? Cum să îl punem pe tovarășul acolo? Nu vedeți că este o bășcălie?”. Știam cât de mult muncesc pictorii și artiștii graficieni care lucrau benzile desenate. Așa am reușit, dovadă că se putea. Trebuia doar să știi cum să pui problema.
Articolele au fost scrise de către redactori de la “Cutezătorii”?
Majoritatea articolelor erau scrise de mine. Ovidiu Zotta a făcut o criză de sciatică, Ileana Pița a făcut un atac de panică și Chieti Roșca, nu mai era în forma care a consacrat-o. Revoluția asta nu venea pentru toți la fel de bine. Dar nu mai contează cine le-a scris. Era așa o efuziune, că nici nu mai conta.
În epoca respectivă, mulți artiști de bandă desenată, dar și redactori se semnau cu pseudonime.
Multă vreme, chiar și când eram doar un simplu redactor, pe mine pica de foarte multe ori să fac acordul redacțional. Existau două tipuri de buget, unul pentru colaborările interne și unul pentru colaborările externe. Aveai o normă redacțională, dacă erai angajat în redacție erai obligat să scrii un număr de pagini. Tot ce scriai peste, fie că semnai cu numele tău, fie cu un pseudonim, te treceam la colaboratorii externi și mai primeai niște bănuți. Astfel încât, acordul redacțional ajungea să fie egal sau mai mult decât salariul în sine. Eu nu sunt printre cei mai mari fani de bandă desenată, dar știam că e multă muncă și atunci alocam bani mulți, pentru cei care ne făceau jocurile de inteligență. Apoi, ce rămânea le puteam împărți domnilor cu pseudonim. Eu mă ocupam, deoarece era o muncă destul de neplăcută și dacă o făcea altcineva existau neînțelegeri. Am avut o singură problemă, cu Ileana Pița, pe care am lămurit-o foarte ușor. I-am spus că atât i-am dat, pentru că atât vreau și pentru că pot. Cineva trebuia să își asume această sarcină, dar să nu iasă scandal. Cu mine nu ieșea scandal, pentru că le spuneam fiecăruia în față, atât ai scris, atât primești.
Scrieți pentru publicații și în prezent?
Da, scriu la publicația “Flacăra lui Adrian Păunescu”. Am o rubrică permanentă în fiecare săptămână. Am scris și în săptămâna în care a murit soțul meu. Când ești actor sau scriitor trebuie să îți faci datoria. Nu cred că pentru un actor există scuza că i-a murit cineva și nu mai poate urca pe scenă. De asemenea, mai am o rubrică bilunară despre românii de pretutindeni. Fiind vice președintele Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, avem legături cu românii din toată lumea. Soțul meu a fost președintele Ligii și el a inițiat acțiunea “Podul de Flori”. Iar eu sunt “mama Podului de Flori”.
Interviu de Andrei Szaz și Mihai Grăjdeanu
Editare text: Mădălina Corina Diaconu
Foto: colecție Szasz Andrei, Cristiana Crăciun
