Ei bine, din seara aceea de septembrie în care mi-am înfipt prima oară furculiţa în ciolanul afumat de la Caru’ cu bere, nimic nu mai e la fel. Visez noaptea varză călită. Dis de dimineaţa mă gândesc cum să fac sa ajung absolut întâmplător prin Centrul Vechi, poate mă lipesc iară de-un ciolan d-ăsta fraged de ţi se topeşte pe vârful limbii, aromat de simţi c-o iau amigdalele la vale, uşor de-n maxim două ore parc-ai vrea s-o iei de la capăt. Poftesc la mămăligă aburindă aşezată pe ditamai fundul de lemn, alături de-un ardei iute. De fapt, nu cred c-aş exagera prea tare dac-aş spune că ciolanul cu varză călită este una dintre cele mai fabuloase invenţii ale omenirii.
Atenţie, porţia e uriaşă. Dacă eşti egoist şi nu vrei să-mparţi experienţa cu niciun amic, du-te flămând şi cu o casoletă, să iei şi pentru acasă. Deşi te avertizez că şi papanaşii-s foarte buni aici, poate n-ar fi rău să laşi puţin loc şi pentru dânşii.
