De povestea cu umblatul în papucii altuia, înainte de a declara că ai o opinie foarte clară despre persoana respectivă și deciziile sale, sigur ai auzit. E veche de când lumea. Și totuși. Repetăm la nesfârşit această „dare cu părerea” pe orice aspect al vieții altuia, de parcă l-am cunoaște ca pe buzunarul nostru (dacă avem impresia că ne cunoaștem cu adevărat măcar propriul buzunar; asta e altă chestiune, mon cher). Aproape în fiecare dintre noi stă de veghe un judecător absolut, suprem și, evident, mereu just. Fără excepție. De exemplu, știm cel mai bine de ce un alt om (pe care poate nici măcar nu l-am întâlnit), decide să se sinucidă sau nu. Înțelegem exact superficialitatea sau complexitatea acelei ființe, avem toate soluțiile perfecte, emitem judecăți definitive și irevocabile. Adevărul este că orice încercare de a intra în mintea altcuiva este sortită eșecului. Indiferent cât de multe credem că știm despre un om. Nu-i judec pe cei aleg să opineze sau chiar să jignească prin acest demers pe ceilalți colegi de planetă. Aș vrea doar să fac un apel: înainte de a ne exprima, să încercăm să vedem cum este în „papucii” celuilalt. Măcar câteva minute. Și să-l iubim așa cum e. Până la urmă, atunci când vorbim despre alții, vorbim de fapt doar despre noi… R.I.P. Chester Bennington.
Un articol de Alina Alexa. Alege calea spre bine – psihoterapie și dezvoltare personală.
