Toți avem pe suflet fapte care nu ne fac cinste. Încă ne mai provoacă rușine sau chiar remușcări: am rănit, am greșit, am vorbit pe cineva de rău. Poate ne-am răzbunat, cu sete. Am fost pur și simplu foarte, foarte răi cu cei din jurul nostru, oameni sau animale.
De multe ori știm exact de ce am ajuns în situația aceea, ce ne-a rănit în primul rând, ce ne-a speriat, ce ne-a motivat să fim așa. Poate ne amintim și secunda de satisfacție, ca și cum am fi învins balaurul, urmată de orele lungi sau zilele pline de păreri de rău…
Nu e nimic neobișnuit să ne manifestăm furia, frustrarea; este specific uman aș putea spune. Pentru că omul este și bun, și rău. Nu aș avea încredere într-un om care este foarte bun, mereu. Eu zic să acceptăm că suntem și răi. Vrem, nu vrem. Iar această acceptarea vine cu iertare. Și cu o deschidere pentru orice mai poate să se întâmple. „Nu știu dacă pot promite că nu mai fac, nu știu dacă n-o să fac mai rău de atât, pur și simplu.” Pot ajunge să mă cunosc destul de bine să știu ce anume mă poate provoca. Asta nu înseamnă că pot sau vreau să mă controlez mereu.
Și dacă n-am fi așa, nu am avea compasiune pentru cei care ne fac rău sau cei care sunt victime ale răutăților. Am fost acolo, știm cum e. Just being human is sometimes hard enough…
