Trenul Paris-Versailles, căldură înăbușitoare, înghesuială mare, oameni călare unii peste alții, rase, etnii, naționalități diferite. Urcă cu greu o mamă cu o fetiță de vreo doi ani jumate. Își fac loc cu greutate pe culoar. Copila începe să plîngă: mama, ia-mă în brațe, e prea cald, ia-mă te rog. Mama, franțuzoaică, îi explică cu calm că nu e posibil, nu are cum, o va lua cînd vor coborî. Fetița se mai smiorcăie, o încearcă pe aia cu: dar vreau o îmbrățișare, mama rămîne pe poziții fără să se enerveze, fără să urle la ea, fără să o amenințe, fără să o șantajeze să tacă, lumea înțelege situația, tuturor ne e cald și suntem în disconfort.
Trenul București-Brașov. Aer condiționat, lume așa și așa. O mamă româncă cu un copil de aproape doi ani care plînge tare. Nu vorbește ca să poată spune ce are, e prea mic, așa că plînge. Mama urlă la el: taci!, taci că te dau acum jos din tren singur! Nu auzi? Ești handicapat? Nu mai plînge că deranjezi lumea! Taci odată, aici te las și plec! I se adresează precum unui cîine care nu ascultă, el plinge și mai tare. Îl înțeleg perfect, și eu dacă nu aș avea nici doi ani și mama m-ar amenința că mă abandonează m-aș speria de moarte și aș plînge mai abitir.
Între timp s-a oprit din plîns, dar în continuare aud femeia dresîndu-l cu tonul acela cu care cerți cîinii: lasă, nu e voie, pune jos, mă copile, ce am vorbit cu tine, măi teroristule, iei bătaie, nu auzi că iei bătaie? Urechile ți le rup!
Welcome back to Romania.
