10 albume jazz recomandate de Berti Barbera

Dacă tot se apropie Brașov Jazz & Bues Festival, Berti ne recomandă 10 albume de jazz să ne facem încălzirea.

Awase Nik Bärtsch’s Ronin ECM, 2018

Nik Bartsch descrie muzica grupului său Ronin, actualmente în formulă de cvartet cu mai vechii Kaspar Rast la baterie și Sha la saxofon și mai noul Thomy Jordi la bas, ca fiind „zen funk” sau „ritual groove music”, continuându-și propunerea estetică, adăugând noi module la cele câteva zeci deja concepute, pe un album numit „Awase”, un termen preluat din artele marțiale cu sensul de mișcare coordonată în grup, de energii cumuluate, o metaforă potrivită pentru precizia dinamică, ritmurile compuse și regimul minimalist în care teme scurte, fără contratimpi previzibili, și module muzicale se derulează ca niște mantre care se contractă și se extind sub controlul compozitorului și al grupului. O manieră repetitivă, dar din ce în ce mai subtil dezvoltată, cu mai multă flexibilitate și mai multă placere de a aborda fiecare număr. Odată deprinsă, urmărirea ciclurilor și a schimbărilor de ritm devin un ritual în sine, în care ești atras pe fiecare album Nik Bärtsch. Redundața prezintă risc de manierism, în schimb transcendența, implicarea, explorarea limbajului, confortul dat de cunoașterea contextului muzical atrag în permanență orice ascultător care nu se mulțumește doar cu leagănul formelor previzibile. 

After the fall KEITH JARRETT ECM, 2018

Vine o vreme când oboseala se arată în expresia artistului la fel ca toate celelalte aspecte. Apar albume mai puțin vibrante, inspirația se lasă stimulată iar suficiența poate duce la un set interminabil de compilații. Cu toate astea, ramân blazonul și ideea clară că oricum avem ceva de admirat la artistul care în 2018 lansează un album cu un concert înregistrat în 1998. Keith Jarrett va rămâne prin concertele solo și prin inegalabilul și longevivul trio. Orice apariție oficială are ceva de spus, chiar dacă sterge praful de pe o bandă înregistrată cu douăzeci de ani în urmă. Dar decât o expunere palidă și autoindulgentă, mai bine un concert memorabil, încă nepublicat. Astfel apare „After the Fall”, un dublu album conținând cel mai accesibil repertoriu abordat vreodată de Keith Jarrett, alături de Gary Peacock și de Jack DeJohnette. Asta îl poate apropia de un public mai larg, în plină luptă cu oboseala cronică, iar improvizațiile sunt la fel de bune ca pe oricare album din seria dedicată pieselor standard. Trebuie să ascultăm „After the Fall” ca pe un omagiu adus improvizației și elasticității expresiei pianului, sub atingerea unuia dintre cei mai creativi artiști ai muzicii contemporane. Putem găsi albume mai reprezentative cu Keith Jarrett, dar prilejul de a avea continuitate, de a înțelege fluxul activității unui artist atât de vibrant, merită folosit fără ezitare.

Abaton KEKKO FORNARELLI Eskape, 2018

Italia ne-a obișnuit cu calitatea artistică de sute de ani, școala, scena și nivelul de abordare fiind dintotdeuna excepționale. Calitatea muzicienilor și deschiderea spre fenomenul lărgit ne aduce în zilele noastre câteva reușite muzicale cu propria estetică și un grup de muzicieni ajunși în vârful afișelor de festival european. Kekko Fornarelli este unul dintre pianiștii cu școală de jazz care au ascultat și multă muzică actuală, cel puțin asta arată albumele lansate până acum, mai ales „Abaton”, lansat în 2018. Formula de trio în care a înregistrat acest material e clasică (pian/bas/baterie), însă nu reflectă sonoritățile lui Garner sau Monk, ci doar o reducție a acestora, în atmosfera aerisită, ritmată cu balans subtil și ușor tratată electronic, pentru a ne duce în zona din ce în ce mai profund explorată de muzicienii europeni absorbiți de improvizația pe o formă diferită de gama de blues. Fornarelli merge dincolo de gen și formă și ramâne intens pe latura afectivă, capabil să-și descrie viața printr-un limbaj format din emoții și liniște tradusă, autentic și cursiv, surprinzător prin limpezime și efecte sonore. Până la ultimul detaliu, avem un album rafinat, modern, venit de la artiști în totalitate transpuși în propria dimensiune.

After Bach BRAD MEHLDAU Nonesuch,2018

Jazz-ul s-a format pe sistemul temperat cu un plus de libertate a expresiei si a construcției muzicale. Ascultând câteva teme esențiale de be-bop, regăsim disciplina contrapunctică și complexitatea armonică cu care ne-a obișuit clasicul european. Marii compozitori sunt studiați și interpretați iar geniul lor se propagă în toate fibrele jazz-ului, până în zilele noastre. Unul dintre cei mai bine impregnați este J.S.Bach, prin diverse abordări, dar mai ales prin arta fugii și succesiuni armonice. Muzica lui a fost purtată pe balans de swing și dezvoltată sub diferite semnături dedicate. Cu un alt fel de semnătură, cu un alt fel de jazz, dacă ținem cont de estetica improvizației, vine Brad Mehldau cu „After Bach”, o nouă expunere solo, dominată clar de mai marele barocului. În loc să „jazz-ifice” teme de Bach, așa cum au făcut Jacques Loussier sau Modern Jazz Quartet până acum, Mehldau preia metodologia acestuia. Cinci dintre preludiile și fugile lui primesc răspunsul elaborat și modern, de secol XXI. Un recital fabulos de pian, în care două lumi muzicale își găsesc punctul de legătură, într-un echilibru estetic impecabil. „After Bach” reprezintă o continuare firească pentru forma și nivelul unuia dintre cei mai mari pianiști ai momentului. 

ES:SENSUAL OMAR SOSA & NDR BIG BAND Ota, 2018

Muzica pianistului de origine cubaneză Omar Sosa are fără excepție un aer mistic, totul vine de obicei din concentrarea unui grup restrâns, bine legat de o emoție intensă și de intimitatea de grup. Asta nu înseamnă că aceste esențe tari nu ar avea același farmec într-o interpretare la o scară mai largă. Asta se întâmplă pe „Es:Sensual”, album înregistrat la Hamburg în compania NDR Bigband, cu piese de pe albumele anterioare augmentate și complex orchestrate, oferindu-ne astfel două puncte de admirație: muzica autorului, strălucirea amplificată de puls de „claves” și de suflători și interpretarea acestei fabuloase orchestre, care a preluat partituri infernale și a acompaniat muzicieni mari cu improvizatori impresionanți și super-muzicieni, și care acum redă perfect anvergura compozițiilor lui Sosa. Atmosfera enigmatică ramâne, liantul spiritual domină ansamblul, dar orchestra provoacă un fior amplificat și ne trimite mai spre Cuba și toate tipicurile ei muzicale. Dacă încă nu l-ați cunoscut pe Omar Sosa, e bine să începeți cu unul dintre albumele lui mai intime, dar dacă vă atrag ansamblurile rafinat calibrate și colaborările masive, „Es:Sensual” devine esențial.

Ravensburg MATHIAS EICK ECM, 2018

Trompetistul Mathias Eick a dezvoltat în timp un stil rafinat din influența germană și norvegiană a familiei, la care a adăugat filonul extras din inima Americii, care a transmis spiritul jazz-ului printr-un limbaj din ce în ce mai complex. Un stil venit din ton și compoziție, sugerat pe albumul „Midwest” din 2015 și desăvârșit pe „Ravensburg”, în 2018, titlu inspirat din numele orașului originar al bunicii sale, cu un repertoriu care evocă familia, prietenii și alte relații care au rezistat în memorie. Grupul se extinde la seitet, susținut ritmic de același Helge Norbakken, posesor al unui set unic, personalizat, de percuție, la care se adaugă muzicieni foarte bine aleși după stil, capabili să creeze și să mențină atmosfera prin pauze și intonație. O punctuație sofisticată, ușor întunecată, care face emoțiile ascultabile, fără fluctuații surprinzătoare. Vioara adaugă melodicitate, iar, în contrast, ritmul se adaugă dezvoltat și complementar. „Ravensburg” e un album bogat, primitor și bun de ascultat în intregime.

Moksha IVO NEAME Edition,2018

Am prins cu toții, sper, fenomenul Phronesis, incredibilul trio din care se remarca, printre altele, stilul pianistului Ivo Neame. Spontan, complex și foarte tehnic, cu o creativitate care, iată, trebuia să se extindă și în afara puternicului grup internațional. Revenit la rolul de lider de grup, Neame ne prezintă ceva desprins de ceea ce am auzit pâna acum la Phronesis sau Marius Neset, unde are un rol de referință. Compoziții labirintice, executate cu stil și concentrare, reflectând pe tema sugerată și din titlul provenit din sanscrită, Moksha, care se referă la ciclul marcat de viață, moarte și renaștere. Saxofonul tenor secondează pianul în plan melodic, iar scriitura ne ține permanent atenți, pentru a nu pierde secvențele irepetabile. Numai dacă ne gândim la personalitatea muzicală a lui Ivo Neame și deja primim acest album cu entuziasm. Singura pauză de „respiro” este indicată doar între audițiile integrale ale acestui album. Restul are intensitatea pe care doar jazz-ul modern, reprezentat la superlativ, o poate avea. 

Spirit Fingers SPIRIT FINGERS Shanachie, 2018

Există o expresie care descrie mișcarea rapidă, în succesiune, a degetelor de la o mînă, descriind de obicei un solo virtuoz sau un salut vesel, energic. Ea se numește Spirit Fingers sau Jazz Fingers. Ambele ne trimit la virtuozitate, dar numai Spirit Fingers denumește noul supergrup apărut în muzica de fuziune, profund tehnicizată, dar de o expresivitate pe care nu o prea întâlnim la alte genuri muzicale. Patru dintre cei mai buni tineri muzicieni ai momentului în lume ne oferă o variantă de tendință spre perfecțiune, adică emoția, dinamica, trăirea intensă a plăcerii de a cânta, toate printr-un nivel de virtuozitate care ne lasă perplecși. Cvartetul care deja umple săli celebre și adună sute de mii de vizionări pe internet, ne aduce un maximum de nivel muzical, în toate privințele: compoziții foarte nuanțate, formule dense de unison, improvizații incredibile, accesibilitate, stil, interplay, noutate, dinamică, toate exprimate la cel mai ridicat nivel de tehnică și cunoaștere muzicală, cu o mare plăcere de a cânta. Pianistul Greg Spero îi are alături pe chitaristul italian Dario Chiazzolino și o secție ritmică adusă probabil din viitor, formată din super-basistul parizian Hadrien Feraud și fenomenalul baterist Mike Mitchell, toți cu colaborări de primă mână, în pofida vârstei. S-au reunit providențial sub numele Spirit Fingers, pentru una dintre cele mai spectaculoase producții de jazz ale anului 2018. 

Beloved of the sky RENE ROSNES Smoke Sessions, 2018

„Beloved of the Sky” este numele unei picturi semnate de artistul canadian Emily Carr, în anul 1935, într-un vârf de creativitate. Această lucrare a devenit coperta și sursa de inspirație a unui album conceput tot de un artist canadian care a ajuns în stratosfera jazz-ului mondial. Pianista Renee Rosnes, soția pianistului Bill Charlap, atinge la rându-i un punct de vârf al carierei, ca instrumentist impresionant, compozitor inovator și lider de grup. „Beloved of the Sky” o prezintă într-o companie celestă, alături de saxofonistul Chris Potter, vibrafonistul Steve Nelson, basistul Peter Washington și bateristul Lenny White. Nu știu dacă vom asculta multe albume ca acesta în 2018, atît de cursiv, cu note articulate aproape vizibil, cu atâta putere muzicală și spirit ridicat. Fiecare instrument se remarcă în echilibru cu ansamblul, iar fiecare piesă ne delectează cu cel mai frumos jazz posibil. Totuși, nu am cum să nu remarc două aspecte care urmează pianul în ordinea contribuției la amprentă: saxofonul și swingul irezistibil. Un album de o eleganță unică, afirmat de imense personalități artistice.

On call PETER ERSKINE & THE DR.UM BAND Fuzzy Music, 2018

Bateristul Peter Erskine reprezintă un exemplu tipic de legendă muzicală, un artist ale cărui experiență, clasă și anvergură artistică pot oricând să însumeze povestea unui imens artist. Prezent pe sute de înregistrări, ne mărturisețte prin inovațiile făcute, prin stilul creat, că preferă zona de fuziune, în care jazz-ul face corp comun cu alte genuri, iar energia ni se declanșează cumulat. După 2010, această viziune s-a reflectat perfect în grupul său, Dr. Um band, un cvartet construit pe baza profunzimii metrice și a măiestriei ritmice. „On Call” este o nouă colecție bogată de ilustre exemple de electric jazz fusion. Alături de Erskine, saxofonistul Bob Sheppard, claviaturistul John Beasley și basistul Benjamin Shepherd. Toți instrumentiștii au contribuit și cu compoziție la album, într-o generoasă demonstrație de versatilitate și stil. Primul volum conține piese noi, înregistrate în studio, iar al doilea este înregistrat din concert, atmosfera fiind foarte asemănătoare prin entuziasm și interpretare. „On Call” are o consistență aparte, foarte atractivă, în pofida complexității, ca o fantezie care nu are cum să sune ciudat decât pentru o ureche rigidă, obișnuită doar cu leagănul muzicii previzbile. Aici doar nivelul ridicat de artă muzicală este previzibil, în rest, totul surprinde și îmbogățește.

Berti Barbera

Articol preluat din revista SUNETE, ediția Vară 2018.