Artistul argentinian Luciano Rosso revine la Sibiu, după „Furor” și „Apocalipsync”.
În interviul de față, vorbește despre relația cu Teatrul Gong, explorarea limbajului corporal în spectacolele sale și ce face din „Un Poyo Rojo” un spectacol de neratat. Spectacolul poate fi văzut în 19 și 20 noiembrie.


Revii pentru a patra oară la Teatrul Gong, după „Furor” (2019) și cele două întâlniri cu „Apocalipsync” (2022 și 2025). Cum s-a dezvoltat relația ta cu echipa Teatrului Gong de-a lungul acestor ani?
Revenirea aici se simte ca o reîntâlnire. Atunci când ești în turneu, te afli într-o continuă mișcare, trecând de la un oraș la altul, de la un teatru la altul, de la o echipă la alta. Tocmai de aceea, simt că e foarte valoros să poți reveni într-un loc și să construiești, în timp, o relație cu oamenii de acolo.
Se adună astfel o istorie comună, se naște un sentiment de încredere și, totodată, o curiozitate firească față de ceea ce face fiecare. Și faptul că am venit cu spectacole diferite contribuie la evoluția acestei relații. Publicul are ocazia să descopere și alte fațete ale muncii mele, iar eu revin cu experiențe noi. Treptat, legătura artistică și cea personală se împletesc, iar fiecare revenire capătă o semnificație aparte.
Ești la peste 12.000 de kilometri de Buenos Aires, orașul în care te-ai născut. Ai avut ocazia să descoperi Sibiul dincolo de Teatrul Gong?
Să cunoști un oraș în timpul unui turneu are un ritm aparte: repetițiile, pregătirile tehnice și spectacolele îți ocupă o mare parte din timp. Dar ajungi să descoperi un loc și prin lucrurile obișnuite: drumurile pe care le faci zi de zi, o masă sau o conversație cu cineva care locuiește acolo. Contrastul cu Buenos Aires te îndeamnă să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă, să observi alte ritmuri și alte moduri de a trăi și de a te raporta la un loc.
Călătoriile profesionale continuă să mă uimească și astăzi: să ajung atât de departe de casă și să descopăr o legătură imediată cu oameni care vorbesc o altă limbă și au alte repere culturale. Corpul și umorul fac posibilă această întâlnire. Iar asta îmi reamintește de ce continui să fac ceea ce fac.
Pe 19 și 20 noiembrie, revii pe scena Teatrului Gong cu „Un Poyo Rojo”. Ce diferențiază acest spectacol de celelalte pe care le-ai prezentat în trecut la Sibiu?
Cred că „Un Poyo Rojo” are o forță aparte tocmai pentru că are nevoie de atât de puțin pentru a-și construi propriul univers. Două corpuri împart același spațiu, se observă, se tatonează și se provoacă reciproc. Din această întâlnire se nasc absurdul, dorința, competiția, dar și tandrețea. Relația dintre cei doi se transformă permanent și nu se lasă niciodată definită pe deplin.
Cei care m-au văzut în „Apocalipsync” vor descoperi aici un mod diferit de a lucra. În acest spectacol, totul pornește de la întâlnirea cu celălalt. Se poartă un dialog fizic permanent: ceea ce fac eu depinde de ceea ce primesc de la partenerul meu. Îmi place felul în care publicul poate trece de la râs la o anumită stare de disconfort sau de emoție, fără să-și dea seama exact în ce moment s-a schimbat registrul.


„Un Poyo Rojo” explorează corpul masculin dincolo de clișeele legate de forță, virilitate și competiție. Cât de important a fost pentru tine să chestionezi aceste imagini despre masculinitate și să propui o altă perspectivă asupra corpului masculin?
Mă interesează să dau corpului libertatea de a ieși din tiparele și așteptările care i-au fost impuse. Învățăm adesea cum ar trebui să se miște un bărbat, ce poate să arate și ce trebuie să ascundă, ba chiar și în ce feluri îi este permis să se apropie de un alt bărbat. În spectacol, ne jucăm cu aceste convenții și le ducem în zone în care încep să se destrame.
Competiția se poate transforma în seducție, iar o demonstrație de forță poate scoate la iveală o fragilitate extraordinară. Toate aceste ipostaze pot coexista în aceeași persoană. Umorul ne permite să explorăm astfel de contradicții fără să ținem lecții. Preferăm să deschidem noi perspective și să lăsăm spectatorii să-și descopere propriile interpretări, dorințe sau prejudecăți.
După 1.500 de reprezentații ale spectacolului „Un Poyo Rojo”, cum reușești să păstrezi prospețimea și spontaneitatea fiecărei întâlniri cu publicul? Cât spațiu lași imprevizibilului într-un spectacol construit atât de precis?
Structura spectacolului e foarte precisă, însă întâlnirea dintre noi se petrece de fiecare dată în prezent. Corpul meu se simte diferit de la o zi la alta, la fel și cel al partenerului meu, iar fiecare public are propriul mod de a asculta, de a râde sau de a păstra tăcerea. Toate aceste lucruri influențează spectacolul.
În plus, la fiecare reprezentație folosim un radio acordat în direct pe un post local. Orice se transmite în acel moment ajunge să facă parte din spectacol. Nu putem anticipa ce vom auzi, așa că trebuie să ascultăm și să reacționăm pe loc. În felul acesta, lumea de afară pătrunde în teatru, iar fiecare reprezentație capătă ceva unic, legat de locul și momentul în care se desfășoară. Pentru mine, esențial e să rămân atent la tot ce se întâmplă. După atât de multe reprezentații, există riscul să ajungi să anticipezi totul.
De aceea, provocarea este să-mi privesc din nou partenerul, să observ ce face și să-i răspund cu sinceritate. Există loc pentru neprevăzut tocmai pentru că stăpânim atât de bine structura spectacolului. Această siguranță ne permite să ne jucăm cu o tăcere, cu o privire sau cu reacția publicului. Precizia e cea care face posibilă libertatea.


În toate spectacolele tale, corpul spune povești fără prea multe cuvinte sau decoruri. Cu ce provocări ai de-a face atunci când scena e aproape goală, iar corpul tău e principalul mijloc de expresie?
Una dintre cele mai mari provocări este să mă asigur că fiecare acțiune are o intenție. O mișcare poate fi foarte dificilă sau spectaculoasă, dar asta nu e suficient, în sine, pentru a crea ceva între scenă și public. Trebuie să știu ce caut, ce se întâmplă între mine și celălalt și ce se transformă în urma acestei întâlniri. Mă bazez foarte mult pe ascultare, ritm, respirație și imaginație.
În același timp, trebuie să accept o anumită vulnerabilitate. O scenă goală te lasă foarte expus, dar tocmai această expunere poate crea un sentiment extraordinar de apropiere. Corpul are o capacitate uimitoare de a transmite mai multe lucruri în același timp. Poate încerca să pară sigur pe sine, dezvăluind în același timp frica, sau poate stârni râsul în timp ce exprimă o singurătate profundă. Această contradicție este unul dintre lucrurile care mă fascinează cel mai mult la limbajul corporal.




