10 albume cu care să-ți începi viața de rocker

10 albume care definesc ideea de rock și te fac să realizezi că ești rocker și nu ai știut

Vreau să enumăr câteva albume prin care cineva, indiferent de simț, pregătire sau cultură generală, poate simți ceea ce înseamnă muzică rock, baza ei, într-un moment în care a absorbit rock’n’roll-ul clasic și are resurse pentru a se disemina la infinit.

Nu vreau compilații, nu mă ajută să cunosc suficient un artist, nu vreau să sar prea repede de la una la alta. Ascult zece albume, apoi, dacă-mi place, mai ascult zece și trec la alte generații, alte perioade, alte curente și subgenuri.

Zece albume cu care să pornești curajos într-una dintre cele mai spectaculoase lumi muzicale

Discutăm despre adevărați piloni culturali, veritabile capsule ale timpului în format sonor, care au servit drept declarații artistice și momente de cotitură pentru generații întregi. Aceste albume transcend simplul divertisment, chiar dacă ne distrează copios; e nevoie să te simți bine în compania cuiva la prima cunoștință. Ele cer să fie ascultate, oferind un model pentru muzica ce va urma.

Ce anume conferă unui album un caracter cu adevărat atemporal? Este nevoie de mai mult decât un riff perfect sau o linie melodică memorabilă?

Da, deși primul cuvânt cu care descrii rock-ul este un riff sănătos. Dar albumul, pentru a fi din prima accesibil, trebuie să fie foarte bine produs, să prezinte viziune muzicală și o profundă rezonanță emoțională.

Rock-ul e un gen muzical, dar mai ales o atitudine față de sunet.

La baza oricărei capodopere din acest gen se află arhitectura, capacitatea de a construi un arc narativ care să țină ascultătorul prins de la prima notă până la final, ca un roman în care fiecare capitol are rost și nimic nu e întâmplător.

Ce vreau eu de la această listă? Să reprezinte ideile de bază, caracteristicile, să fie cât mai direct, clar și definit, vrem să știm ce descoperă artistul, nu cum caută.

Riff-ul e fundația, acordul de putere amplificat de distorsiune devine zid sonic, ritmul e calculat cu o precizie aproape matematică pentru a crea un impuls de nestăpânit. Solo-urile de chitară sunt narațiuni în sine, care cer tehnică și sensibilitate în egală măsură. Vocea trebuie să țină piept acestui edificiu masiv și să-l domine, fie prin forță brută, fie prin claritate tăioasă care trece prin distorsiune și tobe.

Rock-ul, în toate formele lui, e muzică sinceră, ostilă confortului și mediocrității controlate.

Coperta, rezistența în timp și apelul la prima audiție sunt esențiale. Pentru că acum rock’n’roll înseamnă și Chuck Berry și Motörhead. Riff-uri veșnice au lăsat și AC/DC și Deep Purple. Ne place sau nu, Guns N’ Roses, Def Leppard sau Bon Jovi au definit rock-ul anilor ’80 cu discuri și piese bune.

Apoi Radiohead, Muse sau Royal Blood au continuat să definească rock-ul, să-l exprime la fel de sănătos și poate e bine să începi prietenia cu rock-ul ascultând „Stockholm Syndrome”, dar ce vreau eu este să surprind esența, impulsul și inspirația începutului. Bob Dylan nu e rocker, dar totul s-a schimbat de la „Like a Rolling Stone”, prima piesă rock fără roll. Simți cum e, apoi alegi ce vrei din miile de titluri cu suflu rock.

Poți să nu fii de acord cu lista, în acest caz îți propun să contribui la acest demers cu un articol în care să explici alegerea și să arăți ce face rock-ul puternic, ce contează, ce trebuie urmărit, cum faci primii pași spre un gen muzical. Evident, există câteva variante, liste total diferite, cu zece albume prin care să înțelegi și să simți rock-ul. Iată un exemplu:

1. Fleetwood Mac – Rumours
2. Free – Fire & Water
3. Boston – Boston
4. Queen – II
5. Rolling Stones – Exile on Main St.
6. Nirvana – Nevermind
7. Bruce Springsteen – Born to Run
8. Guns N’ Roses – Appetite for Destruction
9. ZZ Top – Eliminator
10. The Who – Who’s Next

Și mai sunt câteva posibilități prin care să oferim o muzică atractivă, în deplinătatea ethos-ului rock.

Ceea ce am ales eu definește rock-ul prin câteva trăsături esențiale și, cel mai important după mine, te face să vrei să continui, să cuprinzi. Ceea ce asculți este atât produsul, cât și motorul unei transformări.

„The blues had a child and they called him rock’n’roll”, spunea B.B. King.

La fel cu rhythm and blues, rock, heavy metal și tot copacul stufos la care am ajuns. Aceste albume arată clar artistul care a schimbat modul de a scrie și produce muzică, a influențat generații de artiști și sună relevant câteva decenii după ce a apărut. Aceste albume nu urmează trenduri, ci le creează. Ele au format modul în care ascultăm muzică, felul în care se cântă și motivul pentru care generații întregi pun mâna pe chitară. Audiție esențială, vinil, casetă, CD sau streaming.

Ceea ce urmează are o ordine aleatorie, practic poți începe cu orice album și poți continua în orice ordine. Evită topurile și uită că nu există ideea de „cel mai bun”. Let’s rock!

AC/DC – „Back in Black”

De ce e atât de mare „Back in Black”? Dacă-ți pui întrebarea, ascultă-l și va fi totul clar de la primele acorduri. După ce auzi niște clopote, ți se arată mai izbitor ca oricând dimensiunea unui album apărut din durere, în inerția unui alt mare succes, o inspirație venită dintr-o sursă neprevăzută, într-un moment absolut unic în istorie. Da, niciodată nu s-a mai întâlnit o astfel de continuitate și cumva trebuie să măsurăm între noi puterea unui astfel de fenomen, trebuie să explicăm ce ni se întâmplă, din moment ce un disc ne scutură balamalele de fiecare dată când îl ascultăm.

După „Highway to Hell”, primul lor mare succes, „Back in Black” a fost cea mai mare continuare din istorie. De la Bon Scott la Brian Johnson. 200 de milioane de albume vândute (și numărătoarea continuă) pentru cea mai curată și de succes formație de rock, care a făcut constant exact ce a știut mai bine. Asta în timp ce lumea se schimbă, iar noi odată cu ea. În acest timp, „Back in Black” ne dă același impuls tonifiant, amintindu-ne de cea mai bună cale de a depăși momente grele.

Să-mi spui dacă există vreun moment nepotrivit pentru a asculta acest disc.

Led Zeppelin IV

De ce al patrulea album? Primul a apărut repede, a fost înregistrat repede, a luat toată lumea prin surprindere și rămâne unul dintre cele mai puternice debuturi.

Al doilea e preferatul meu, e funky, e divers și arată trecerea evidentă la alt nivel de concepție și producție, chiar dacă pare a fi cel mai puțin original, având în vedere alegerea unor surse de inspirație.

Al treilea e cel puțin la fel de inspirat, mai original, mai acustic, cu un adaos de mister care a aprins imaginația multor fani cu mintea vrăjită, nemulțumiți doar cu piesele bune. Ba coperta, ba nu știu ce inscripții de pe disc, ba mesajul găsit după ce învârți coperta, tot felul de descoperiri ale unor secrete pe care nu le-a ascuns nimeni.

Exemplu: presa originală conține inscripții pe cercul interior, în zona de final a discului. Pe prima față scrie „Pecko Duck”, iar pe a doua „Porky”. Exegeții ezoterici au răscolit scrinurile medievale și au răvășit tomurile întunecate ale magiei pentru a descoperi că acele semne se refereau la cel care a editat „masterul”, George Peckham de la Porky’s Disc Cutting Service.

Led Zeppelin a fost prima trupă de rock modern sau prima trupă modernă de rock, formată în perioada în care efectul primei invazii de trupe își aduna deja răniții. Beatles și Cream se destrămau, iar The Rolling Stones, The Who și The Kinks începeau să strângă cureaua inspirației, chiar dacă mai aveau multe de spus și aveau succesul asigurat pe termen nelimitat. Led Zeppelin veneau cu ceva nou, înainte de Black Sabbath, Deep Purple sau Queen.

După ani buni în care a activat ca muzician de studio și chitarist la Yardbirds, o trupă inovatoare și subestimată, Jimmy Page a învățat ce să nu facă pentru a nu trece prin greșelile observate la alte trupe. Trupa va suna solid, concentrat și șlefuit, mai bine ca oricine altcineva, cu efect imediat. Dacă în 1968 au bubuit, în 1971 s-au maturizat, stabilind un standard pentru tot deceniul.

Adună cele patru albume și vezi cu câți contemporani îi poți compara. În trei ani au forjat metalul greu și au deschis drumuri noi pe care unii au pornit cu încredere, în timp ce alții au bâjbâit orbește. Cine a vrut, a avut ce să învețe despre muzică, despre studio și despre afacerea industriei muzicale. Ceea ce au lăsat ei pe vinil și pe hârtie a rămas lecție deschisă pentru toate generațiile.

Întreaga lor operă, cuprinzând nouă albume de studio și două colecții live, e una dintre cele mai puternice, personale și relevante pentru toate trupele de rock care au urmat. În vârf, cu farul deasupra, stă „Led Zeppelin IV”, elegant, intrigant, luminat și întunecat, simplu și complicat, suprem cavaler al familiei marilor albume rock.

Jimi Hendrix – „Electric Ladyland”

Locul lui Jimi Hendrix în istoria muzicii e indiscutabil, chiar dacă între timp au apărut zeci de muzicieni care au adus ceva nou, care au extins tehnica și expresia celui mai popular instrument, chitara electrică. E clar că și el a contribuit la acest cult al instrumentului, e chiar unul din fondatorii lui.

A fost primul în multe privințe, iar asta nu se poate uita. Mulți dintre cei care acum reprezintă superlativul chitaristic îi rezervă oricând o adâncă reverență. Hendrix a exploatat potențialul fiecărei părți a chitarei, inclusiv al celor mecanice, aparent non-muzicale. La volumele folosite de el, majoritatea chitarelor, inclusiv preferata lui, Fender Stratocaster, se transformă efectiv într-un microfon.

Întreg corpul, nu doar corzile, devine reactiv. Sunete pe care niciun fabricant nu le-a intenționat pot fi produse prin scuturarea, apăsarea sau îndoirea grifului, a întregului corp din lemn, a arcurilor montate la „tremolo” sau a corzilor plasate între prag și mecanismul de acordare. Pana sau degetele pot scoate sunet din orice parte a instrumentului, iar Hendrix a fost cel care a făcut din asta o distractivă obișnuință.

Până la urmă, ce reținem? Că a spus ce a avut de spus în forma pe care și-a dorit-o. A inventat un mod specific de exprimare, la fel de distinct în zilele noastre. Chiar și în secolul XXI rămâne cel mai influent chitarist, fără echivalent. „Electric Ladyland” cuprinde tot ce trebuie să știi despre el, chitară și rock.

David Bowie – „The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars”

Ziggy Stardust, alter ego-ul lui David Bowie, a căzut din stele, arzând spectaculos și lăsând în urmă o generație rămasă fără suflare. Este o explozie de rock, brută, neînfricată și tulburător de umană. Adică exact ce trebuie să știm despre rock încă de la început. Un imn sclipitor pentru marginali, visători și pentru oricine are curajul de a arde intens, în loc să se stingă treptat.

Cei care ascultă albumul pentru prima oară, aflându-i imensa reputație, sunt deseori surprinși de setul bine ordonat, manierat aranjat, de piese care leagă în cele din urmă mitul lui Ziggy. Poate se așteptau la o explozie de sunet, o forță copleșitoare care să le schimbe toate părerile despre creația muzicală. Nici pe departe. E o audiție cel puțin agreabilă, cu piese bune, strălucitor plasate în epoca în care au apărut.

La vremea aceea, atât discul, cât și concertele au creat un seism și au fost parte esențială dintr-o formulă câștigătoare. Controversa alienării și a declinului este transmisă într-un limbaj surprinzător de accesibil. O lovitură de grație, cu efect pe cel mai larg spectru. De aceea „Ziggy” rămâne atât de pregnant în memoria celor pe care i-a atins, de aceea devine nelipsit în majoritatea colecțiilor de muzică.

Ideea, cuprinderea, contopirea și trecerea, transcendența indusă de tensiunea unui artist care inițial și-a propus doar să ne distreze, ieșind din propriile angoase prin diverse personaje. Și pentru a reuși trecerea, pentru a lupta eficient cu anxietatea, personajele trebuiau să fie foarte bine construite.

Simbioza Bowie/Ziggy a rescris termenii relației dintre artist și public. „The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars” i-a adus faima globală, deschizând o nouă perspectivă în abordarea teatrală a rock-ului, un impuls care a modificat permanent estetica culturală a secolului XX.

Chiar și azi, al cincilea album lansat de David Bowie ne dezvăluie la fel de clar misiunea artistului de a articula gânduri și fantezii ascunse care devin momente definitorii pentru mulți dintre noi.

Motörhead – „Ace of Spades”

Lemmy Kilmister a scris acest imn rock’n’roll (care poate fi și rock și heavy metal) cu gândul la jocul de cărți, chiar dacă el era pasionat de slot-machines. Nu credea că e o piesă deosebită. Chitaristul Eddie Clarke a inventat riff-ul, un galop descendent care va licenția o sută de înregistrări speed-metal în deceniile următoare, fără să creadă că inventează ceva. Nimeni din cei trei nu credea asta în august 1980, la Rickmansworth, înregistrând cu un producător discret într-o casă reconvertită în studio.

Al patrulea album Motörhead i-a dus dintr-o formație de circuit cu un public de cult în top 5 UK. Înregistrat la Jackson’s Studios din Londra și produs de Vic Maile, albumul surprinde o trupă care ajunsese la claritate maximă față de propriul sunet fără să o știe. Motörhead construise deja o reputație prin turnee nesfârșite și prin discografii anterioare, dar „Ace of Spades” a distilat tot ce știau să facă într-o producție mai concentrată și mai puternică.

Producția e directă, fără luciu de studio, punând în față viteza, volumul și relația dintre cei trei. Energia trecea nefiltrată. Restul albumului ține același nivel de intensitate. Vrei rock? Iată o trupă care știa exact ce vrea și nu pierdea timp cu altceva.

Beatles – „Abbey Road”

La fel de bine putea fi „Revolver” sau niciunul, având în vedere dimensiunea lor în care rock-ul e doar o componentă. Beatles au cântat rock fără să fie o trupă rock. „Helter Skelter” ar putea fi primul riff de heavy metal. „Abbey Road” conține câteva dintre cele mai bune piese Beatles. Mai multe stiluri, toate foarte bine cântate atât vocal, cât și instrumental, iar partea a doua funcționează ca un întreg mai puternic decât suma componentelor.

Coperta albumului, concluzia finală că George Harrison este un compozitor la fel de bun ca Lennon și McCartney, tema asemănătoare unui album-concept, cu personajele stranii care se succed și proporția de bun gust găsită între orchestrația specifică grupului, sunetele de sintetizator Moog, acesta este „Abbey Road”, cel mai bine vândut album al anilor ’60, un document final al unor giganți muzicali care încearcă să împartă același spațiu artistic.

Mă refer în primul rând la Paul și John, doi băieți care s-au întâlnit pentru a-și transforma diferențele în cea mai creativă concurență. Disputa celor doi a făcut ca Beatles să nu mai poată funcționa ca un grup (după ce au oferit definiția ideală a noțiunii de grup) și, în același timp, a făcut din „Abbey Road” un magistral succes.

Se oferiseră lumii timp de șase ani (aproape șapte) și venise vremea să se regăsească sub forma unor individualități. Dacă discutăm acest subiect cu mai mulți iubitori de muzică din mai multe generații, care și-au permis să stea informați, ne vor spune că nimic nu a mai fost la fel după 1970.

Van Halen – I

Am vorbit de albume care extind expresia unui instrument. Am vorbit despre albume care schimbă ideea de ce înseamnă o trupă. Rareori, un album face ambele lucruri în același timp și ne mai dă și niște riff-uri nemaipomenite. Ascultă cum începe „Running with the Devil” și vei simți din plin forța ireverențioasă a rock-ului visceral și original în același timp.

Van Halen sună de parcă nu ar fi legați de vreun trecut muzical, în schimb au provocat generații întregi de imitatori. În 1978, pe primul lor album, Eddie Van Halen a apărut pe scena rock ca o transmisie de pe o altă planetă, nu a existat nimeni înainte care să facă ce făcea el cu o chitară, iar tonul lui de pe „Eruption”, cele două minute care au redefinit instrumentul, nu suna a nimic altceva. Dar albumul nu e un recital de virtuozitate.

E un pachet solid cu zece cântece care te ridică în picioare, cu riff-uri care nu au nevoie de blues ca să fie grele, cu David Lee Roth care aduce showbiz-ul în rock fără să-l facă ridicol, cu o secție ritmică care pulsează ca un motor cu multe pistoane.

Dacă nici Van Halen nu te conving, e posibil ca reținerea ta de a asculta rock să vină din altă parte, nu din impulsul muzical.

Bob Dylan – „Highway 61 Revisited”

Cum adică? Bob Dylan nu e folkist?

A fost, aș zice, chiar a definit termenul modern de folk. Așa cum nu există chitarist care să nu știe de Hendrix, nu are cum să existe vreun cântautor care să nu știe de Bob Dylan. Dacă-i place sau nu, asta e altă poveste, dar influența lui Dylan în muzica secolului XX este masivă. Din 1965 el a schimbat modul de a cânta și cu asta s-a schimbat atitudinea unui întreg fenomen. Reține data: 30 august 1965.

Dacă ar fi să alegi un singur album al lui Bob Dylan pe care să-l folosești pentru a-i măsura influența, acesta ar fi, probabil, „Highway 61 Revisited”. Albumul conține cel puțin șase piese clasice ale lui Dylan, inclusiv ceea ce este, probabil, cea mai bună piesă a lui („Like a Rolling Stone”) și o galerie extrem de diversă de personaje, desprinse din istorie și imaginație, care dau substanță celor nouă cântece remarcabile. Iar „Like a Rolling Stone” ar putea însemna big bang-ul rock-ului de atitudine.

Nu recunoaștem vreun riff monolitic, nu simțim distorsiune, în schimb simțim suflul. „Like a Rolling Stone” are refren, are text, dar înainte de toate are suflu. Piesa începe cu un foc de pistol. Lovitura de tobă cu care Bobby Gregg deschide piesa nu e un simplu atac de „snare”, e o declarație de intenție. Pulsul ritmic care urmează este magnetic. Piatra care a început să se rostogolească e de neoprit. Textul e fundamental inovator.

Originalitatea poetică a piesei vine dintr-o tensiune interioară: naratorul pornește din resentiment, dar pe parcursul strofelor, ceva se schimbă. Până la urmă, piesa este despre pierderea inocenței și duritatea experienței. Din tot ce poate fi prețios, până la urmă cel mai bine e să nu te știe nimeni și să fii liber. Dylan a realizat ceva ce a lăsat tot restul domeniului mult, mult în urma sa.

Deep Purple – „Machine Head”

Al patrulea album Led Zeppelin, „Paranoid” al trupei Black Sabbath (despre care vom vorbi când facem lista de albume heavy metal) și „Machine Head” al celor de la Deep Purple au trecut proba timpului, impunându-se drept „Sfânta Treime” a rock-ului englezesc și servind drept modele fundamentale pentru aproape toate trupele de heavy rock & roll apărute după începutul anilor ’70.

Deși este probabil cel mai puțin aclamat dintre cele trei, „Machine Head” conține „mama tuturor riff-urilor de chitară”, după cum spun cei care nu s-au săturat de el, și unul dintre primele învățate de orice chitarist începător – „Smoke on the Water”. Inspirată de evenimente reale petrecute la Montreux, în Elveția, unde Deep Purple înregistrau albumul în momentul în care cazinoul local a ars complet în timpul unui concert Frank Zappa, piesa, la fel ca riff-ul său, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Totuși, „Machine Head” a fost departe de a fi un album cu o singură carte câștigătoare.

Dacă ar fi să aleg, „Highway Star”, piesa de deschidere, a sintetizat întreaga intensitate a trupei Deep Purple, oferind totodată ceea ce a fost, probabil, cel mai spectaculos duel de solo-uri din istorie între chitaristul Ritchie Blackmore și organistul Jon Lord.

La fel de reprezentativ este și solistul Ian Gillan, care a alternat pasajele melodice cu explozii de o forță și o întindere vocală uimitoare, impunându-se definitiv drept una dintre cele mai bune voci ale generației sale, fără nicio îndoială. Absolut toate piesele surprind Deep Purple în cea mai bună formă a sa ca generatoare de riff-uri epocale.

Ce poate fi mai convingător decât unul dintre albumele esențiale de rock din toate timpurile?

Whitesnake – 1987

Și dacă vorbim de vocaliști, de „frontman”, de rockstar, principalul punct de atracție la concurență cu chitaristul, atribuind muzicii și câteva șabloane plictisitoare, dacă e să alegem un solist care a știut să-și aleagă trupa și riff-urile, acela e David Coverdale.

Din nou, poate ceva nu-ți place la el, dar vocea și atitudinea lui definesc rock-ul cu care vrei să-ți îmbogățești viața muzicală, dar mai ales să te distrezi. După ce a plecat de la Deep Purple, David Coverdale a scos două albume solo, apoi a rămas permanent asociat cu „brand”-ul Whitesnake, câțiva chitariști fabuloși (Bernie Marsden, John Sykes, Steve Vai) și cu câteva albume de colecție. Nu toate, dar e clar că cel lansat în 1987 e unul dintre cele mai reușite declarații rock din anii ’80.

David Coverdale a clădit succesul comercial al trupei Whitesnake pe o colecție de piese (hard) rock rezonante și bine finisate, completate de cele mai reușite refrene cu tentă pop din repertoriul formației. Riff-ul din „Still of the Night”, refrenul din „Here I Go Again” și balada „Is This Love” (dacă tot vrei un exemplu bun de baladă) au fost cele care au asigurat succesul uriaș al albumului. Eu adaug tonul chitarei și sunetul de tobe.

Tot albumul rămâne captivant, acesta fiind, fără îndoială, cel mai bun album al trupei. Dar rămâne, nu are doar efect de moment.

Și faptul că rămâne pentru orice moment în care ai nevoie de un impuls, de vigoare, de descărcare, e cel mai important. Rock-ul, prin acest gen de mărturii, te ține toată viața, pentru că e direct, fără inhibiții, te pune direct în ipostaze în care ai vrea să ajungi, dar nu știi cum, îți arată un mod prin care să-ți depășești limitele emoționale și, în primul rând, unul dintre cele mai eliberatoare moduri de manifestare ale muzicii.

Ascultă-le pe astea zece, apoi încearcă și cealaltă listă. Ce urmează nu are sfârșit, doar plăcere.

Text de Berti Barbera

Citește și acest articol Sunete -> 6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta

6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta