Bucureștiul împotriva mea – Eu, orașul, ea și o decizie

Bucureștiul împotriva mea – Eu, orașul, ea și o decizie

M-am născut într-o maternitate din București, iar de atunci am învățat să merg pe străzile acestui oraș, să mă joc, să mă întorc acasă singur, cu cheia la gât, să mă îndrăgostesc, să mă despart, să pierd oameni, să câștig alții. Să-mi caut un loc de muncă și apoi altul. Să am frici și anxietăți pe care nu le aveam înainte și curajuri pe care nu știam că le-aș putea avea vreodată.

Ce vreau să zic e că am învățat, în București, aproape tot ce știu despre mine, despre viață. De aia mi-e și atât de greu să spun că uneori nu-l mai suport, ca atunci când te saturi de un membru al familiei. Unul pe care îl iubești și îl cunoști atât de bine încât îi știi și zgomotele din somn, știi când minte, când exagerează, când se preface că nu-l doare ceva. Știi ce-i place și ce nu. Știi și unde are o cicatrice și de la ce. Și, totuși, într-o zi te uiți la el și te gândești: „Doamne, omul ăsta mă omoară cu zilele”.

Așa am ajuns să mă uit, în ultimii ani, la București.

Un oraș care nu mai are nevoie de oameni

N-a existat o dimineață în care să mă fi trezit și să fi spus: gata, nu mai vreau orașul ăsta. A fost mai degrabă o acumulare – o tuse aici (una care a ținut 5 ani de zile, dar asta e altă poveste), o înjurătură acolo, un ambuteiaj, o bordură nouă pusă peste o bordură veche, pavele schimbate o dată la doi ani sau trântite prin grădina blocului, un copac tăiat, apoi altul și altul, un spațiu verde care, peste noapte, a devenit ceva cu beton și gard și o explicație administrativă pe care nimeni n-o mai citește.

Și senzația aia, tot mai apăsătoare, că orașul acesta nu mai are nevoie de oameni, doar de mașini, de blocuri și „dezvoltări imobiliare”, de borduri, de beton, de bani publici sifonați. Oamenii sunt undeva la urmă și doar dacă mai rămâne loc.

Există și varianta neplăcută în care orașul nu s-a făcut mai rău, ci poate doar eu am devenit mai obosit. Am înțeles că se întâmplă și asta odată cu vârsta: începi să observi lucruri pe care la douăzeci și ceva de ani le considerai doar, nu știu, decor. La douăzeci și ceva de ani, dacă era trafic, înjurai traficul. Acum, când stau în trafic, mă gândesc că respir asta, că e cancer aici. La douăzeci și ceva de ani, dacă era gălăgie, dădeam muzica mai tare.

Acum visez la liniște, la aia în care auzi greierii în grădina blocului. Îmi doresc o liniște banală, să nu aud claxoane, oameni urlând unii la alții sau o motocicletă accelerând la trei dimineața și ambulanțe din jumătate în jumătate de oră. Să nu simt că orice drum până la magazin este o mică negociere între mine, alte câteva sute de mașini și un șofer care consideră că semnalizarea este o formă de slăbiciune. Vreau mai mult verde, mai mult aer, mai puțin beton, mai puțină furie, mai puțină grabă. Vreau, pur și simplu, un oraș în care să nu simți că trebuie să fii permanent încordat și pregătit să te aperi.

Bucureștiul ei nu este Bucureștiul meu

Și apoi apare ea, fiica mea. Are cinci ani. La vârsta la care eu mă uit la București și văd poluare, ea vede un tramvai omidă. Eu văd o intersecție imposibilă. Ea vede o aventură. Eu văd un parc care a mai pierdut zeci de copaci. Ea găsește o plantă interesantă care crește între două pavele. Eu văd o clădire abandonată. Ea întreabă dacă acolo locuiește cineva sau poate o fantomă. Eu văd o bordură schimbată pentru a nu știu câta oară și pavele. Ea sare peste ele.

Și uneori mă gândesc că poate asta este problema mea, că am devenit prea mare pentru orașul meu. Sau, mai exact, că am devenit prea mare ca să-l mai văd. Poate așa e peste tot…

Într-o zi am întrebat-o dacă i-ar plăcea să ne mutăm în alt oraș. Nu foarte departe. Nu știam nici eu unde, dar undeva mai liniștit, cu mai multă natură, undeva unde poate să respire aer care nu pare că a avut o zi grea înainte să ajungă în plămânii ei. S-a uitat la mine de parcă tocmai îi propusesem să ne mutăm pe Lună. Nu, nu vrea. Pentru că îi place Bucureștiul. Și, când îmi spune asta, mă uit la ea și îmi dau seama că Bucureștiul ei nu este Bucureștiul meu.

Al meu are facturi, taxe, trafic, poluare, nervi, sesizări peste sesizări, administrație, corupție, construcții peste construcții, șantiere, deadline-uri și oameni care claxonează înainte ca semaforul să se facă verde. Bucureștiul ei are tramvaie ca niște omizi, parcuri în care am construit colibe din crengile rupte la o furtună, înghețată de mango și fistic, are magazine în care există jucării, are drumurile pe care le-am făcut împreună, are locul în care a învățat să meargă. Are primele ei amintiri, primii prieteni. Are Bucureștiul de la cinci ani. Poate că ăsta e singurul București care contează cu adevărat.

Orașele nu sunt, până la urmă, ceea ce scrie în documentele primăriei despre ele sau obsesiile unora cu dezvoltările imobiliare. Sunt ceea ce rămâne în capul oamenilor, în copilăria lor, în poveștile pe care le spun peste treizeci de ani. În felul în care cineva își amintește o anumită stradă și spune: „Aici mergeam cu tata.”

Nu vreau neapărat să plec. Vreau să pot rămâne

Dacă Bucureștiul meu începe să mă doară, Bucureștiul ei abia începe să existe. Și asta, trebuie să spun, mă cam încurcă. Pentru că, deși mă gândesc din ce în ce mai des că m-aș muta, nu sunt sigur că vreau cu adevărat să plec. De fapt, cred că nu vreau să plec. Cred că vreau să pot rămâne. Vreau ca orașul acesta să fie din nou un loc în care să-mi doresc să rămân. La început am vrut să numesc rubrica „M-aș muta din București”, pentru că așa simt uneori. De fapt, în fiecare zi, câte puțin. Dar mi-am dat seama că nu-i ăsta adevărul. Nu vreau neapărat să plec, dar simt că Bucureștiul începe să mă împingă afară.

Una este să pleci de bunăvoie dintr-un loc și alta e să începi să simți că locul în care ai crescut nu mai are loc pentru tine. De aceea se numește rubrica asta „Bucureștiul împotriva mea”. Nu pentru că vreau să-mi urăsc orașul, ci pentru că uneori am impresia că trebuie să mă lupt cu el ca să-l mai pot iubi. Cred că despre asta va fi, de fapt, fiecare episod.

Despre lucrurile pe care nu le mai suport. Despre copacii care dispar. Despre betonul care apare. Despre corupția pe care n-o mai vezi doar la televizor sau în anchete, ci o întâlnești la colțul străzii în forme aparent banale, în felul în care se schimbă ceva, se construiește ceva, se aprobă ceva. Despre oameni care par din ce în ce mai nervoși. Despre nesimțire. Despre aer. Despre zgomot. Dar și despre lucrurile care încă mă fac să mă răzgândesc. Despre o dimineață în care lumina cade frumos peste copacul și grădina din fața blocului. Despre parcul pe care încerc împreună cu o mână de oameni să-l salvăm.

Despre o stradă pe care încă mai există tei și stejari. Despre un om care ajută fără să filmeze și să posteze pe social media. Despre o cafenea în care cineva chiar încă știe să spună „bună dimineața”. Despre o ploaie de vară. Despre un tramvai omidă. Despre fiica mea care se uită pe geam și-mi indică ceva ce eu n-aș mai fi fost capabil să observ. Poate că ea mă va învăța să iubesc din nou orașul acesta. Sau poate că mă va învăța să-l părăsesc. Nu știu încă.

Între noi doi există Bucureștiul

Pentru moment, sunt un om care s-a născut într-un oraș pe care îl iubește și care, uneori, simte că orașul acela îl îmbolnăvește. Sunt tatăl unei fetițe de cinci ani care iubește exact același oraș. Și între noi doi există Bucureștiul. Eu îl privesc și văd tot ce s-a stricat. Ea îl privește și vede tot ce abia începe.

Poate că adevărul este undeva la mijloc. Sau poate că adevărul nici nu stă acolo, la mijloc. Adevărul e că adevărul e undeva, oriunde, doar dacă te uiți suficient de mult. Așa că, în fiecare lună, o să încerc să mă uit: la București, la mine, la ea. Și la toate lucrurile care ne mai țin împreună aici. Dacă orașul ăsta este împotriva mea, înseamnă că încă suntem în relație. Iar eu, unul, n-am învățat niciodată să renunț foarte ușor la lucrurile pe care le iubesc.

Text de Gruia Dragomir