De 15 ani, 25 DE ORE DE TEATRU NON-STOP se încăpățânează să existe, între precaritate, entuziasm și încăpățânarea de a face lucrurile în care crezi.
Festivalul a ajuns la ediția a XVI-a, cu 18 de ediții organizate în palmares și cu o echipă care, în ciuda tuturor obstacolelor, a rămas împreună. Pe 26 și 27 septembrie, festivalul revine la Sibiu.
Despre absurdul finanțărilor, reziliență și bucuria de a vedea teatru împreună, am stat de vorbă cu Bogdan Sărătean.
Festivalul a început în 2011 și fiecare ediție a însemnat, într-un fel, o negociere cu precaritatea. Anul acesta, aplicația BIS la AFCN a obținut un punctaj mare, dar nu a primit finanțare. După 15 ani, câtă energie mai consumă lupta de a face ceea ce știi că trebuie făcut, în ciuda instabilității financiare?
Anul acesta din nefericire ne-am izbit de un evaluator cu disonanță cognitivă. Aveam în aplicația AFCN de care spui tu, două persoane din echipa noastră desemnate pe P.R., cu CV, buletin și CNP, ca la carte. Am fost depunctați pentru că, citez exact: “Nu a fost identificată o persoană desemnată pentru activitățile de promovare, aspect care ridică semne de întrebare cu privire la modul de asigurare a acestei componente esențiale a proiectului și la responsabilizarea clară a sarcinilor în cadrul echipei de implementare.”
Probabil crezi că glumesc. Nu, nu. Exact așa a fost. Eu unul nu văd nimic tragic în a rata o finanțare, sunt conștient că e o chestiune de multe ori subiectivă, că sunt multe proiecte excelente iar concurența e strașnică, dar iată un exemplu ireal, dar simptomatic pentru momentul ăsta pe care îl trăim cu toții în care parcă nu mai există adevăr. Adică eu desemnez două persoane pe activități de promovare în festival și tu mă depunctezi pentru că “nu a fost identificată” persoana desemnată pentru activitățile de promovare.
Ce-ar mai fi de zis? Da, da, știu, teatrul absurdului a fost inventat de un român. Îl chema Samuel Ionescu.
Prima ediție a festivalului 25 DE ORE DE TEATRU NON-STOP a avut loc în primăvara anului 2011, chiar de Ziua Mondială a Teatrului. Cu zero finanțare. Va rămâne ediția utopică pentru noi. Încă suntem împreună – oameni din echipa de acum 15 ani – iar tocmai trecutul ăsta sublim ne ține legați.
Vezi tu, chiar dacă acum vorbim despre ediția a XVI-a, e de știut faptul că noi avem deja 18 ediții organizate în acești ani. Iar la final de octombrie vom avea 20 de ediții. Asta pentru că în ultimii ani am organizat festivalul în câte două orașe: pe lângă Sibiu și Timișoara avem în palmares și o ediție de Brașov.
Într-o țară normală în care calitatea și consecvența ar fi apreciate ca atare ar exista pur și simplu o filă de buget anuală pentru un festival care rezistă mai bine de 15 ani și are un istoric de 20 de ediții. Dar unde o fi țara asta? Hai, gata, fără frustrări. Fericirea e suma tuturor bucuriilor, iar festivalul ăsta e plin de bucurii!
După 15 ani în care ați continuat în condiții instabile, ce înseamnă pentru tine, concret, să fii rezilient?
Cică termenul reziliență vine din latinescul “resilire” (a sări înapoi, a reveni) și a fost preluat inițial din fizică, unde desemna capacitatea unui material de a-și recăpăta forma după ce a fost supus unei presiuni sau unei deformări. Dacă o luăm așa, festivalul nostru e un monument al rezilienței.
În deschiderea festivalului vine „Lalele, păsări și beton”, spectacolul REACTOR din Cluj, dublu nominalizat la UNITER, construit din texte ale mai multor autoare și pus în scenă de Leta Popescu cu patru actrițe. Ce ai văzut în spectacolul acesta și ai simțit că vorbește atât de bine despre prezent?
Vorbește cu umor despre lumea asta plină de dezaxați care îți spun că albul e negru și gata. Punct. Cam ce îți povesteam la prima întrebare, cu evaluatorul. Ce îi mai spui unui om care îți spune că albul e negru? Nimic, poți eventual să râzi. Mai poți? Da, la un spectacol precum „Lalele, păsări și beton” poți. Și e important să râdem.
În premieră pentru publicul sibian, „MANTAS”, regizat de tine, ajunge la festival după ce a câștigat Trofeul Underground Arad. Ai inclus spectacolul în „Trilogia Dezrădăcinării”. Ce te face să revii, prin povești atât de diferite, la tema omului care își pierde sentimentul de apartenență?
Bun, de abia acum intrăm în chestiuni personale, intime. Poate facem un interviu pe bune cândva, nu unul comandat. „Trilogia dezrădăcinării” mă reprezintă, mă bucur că prima parte, spectacolul „Mutat de la noi” a avut un traseu inedit. L-am jucat la Mina din Petrila, la Casa de Lângă Sinagogă, dar și în teatre clasice.
A fost parte din FNT în anul 2024. Partea a doua a trilogiei, „MANTAS”, de abia acum își începe viața – nu vreau să deconspir prea mult, haideți să îl vedeți, se joacă la București, Sibiu și Timișoara în toamna asta, aruncați un ochi pe BisTeatru. La Grădina Bis îl jucăm două seri la rând, în 25 și 26 septembrie, de la ora 18:30. După ce îl vezi facem un interviu doar despre „MANTAS” sau despre trilogie.
În ediția de anul acesta, două trupe de adolescenți din Sibiu urcă pe scena festivalului. Ce le poate oferi teatrul unor tineri care nu aleg neapărat să devină actori, dar aleg să facă teatru?
Le deschide lumea. Interstelară. Cu condiția să aibă un dascăl care nu se pune pe sine în centru și care e dispus să învețe la rândul lui de la cei mai tineri.
După Sibiu, o luați de la capăt, o săptămână mai târziu, la Timișoara, pentru al patrulea an la rând. Cât de importantă a devenit întâlnirea asta pentru publicul timișorean?
Păi imaginează-ți că încă nu am făcut public programul complet pentru Timișoara, iar mai bine de jumătate dintre abonamente s-au vândut deja. Fabulos! Cele pentru studenți am fost nevoiți să le suplimentăm, pentru că au fost sold-out în două zile.
La ce semn mai mare de încredere și de prețuire din partea publicului am putea visa?
