Rezumat
Călătoria venețiană a vinovăției (cu belvedere)Facem să fie bine, subversiv, cu praf și cu apă din locuri despre care nu vorbimBienala de la Veneția 2026: întrebări frecvente
Bienala de la Veneția 2026 propune un discurs despre ecologie, marginalitate și responsabilitate artistică. La pas prin Giardini și Arsenale, Sabina Suru descoperă însă contradicții greu de ignorat, dar și două proiecte care schimbă perspectiva asupra întregii experiențe.
Când eram elevă de liceu cu vise mari și posibilități puține, mi-am stabilit trei ținte pentru a-mi valida mie însămi că voi fi devenit o artistă relevantă: să am un atelier mare inundat de lumină naturală, într-o clădire veche și răcoroasă, să-mi permit acel atelier fără sacrificii și să fi expus măcar o dată la Bienala de la Veneția. Acum, definiția pe care o am pentru un atelier s-a transformat până în punctul în care a avea lumină naturală e o problemă tehnică, sacrificiile financiare sunt în fiecare zi o practică grațioasă, iar Bienala de la Veneția e unul dintre evenimentele cu cea mai mare rată de succes în a-mi crea conflicte interioare.
Merg totuși cu religiozitate, odată cu toată scena artistică, din doi în doi ani, să iau pulsul culturii globale, să văd dacă tiparele de-acasă mai sunt în urmă cu minim cinci ani sau începem să vorbim despre probleme pe care le avem cu toți, chiar atunci când le avem. Să adulmec, mai aproape de nucleul lucrurilor, dacă există într-adevăr iresponsabilitate în creația artistică ori instituțiile culturale, așa cum imi pare uneori, privind înspre lume din liniștea atelierului, de unde ipocrizia altora îmi sare ușor în ochi.
De regulă, optimismul meu transpare involuntar când scriu, dar de data asta, sunt în impas, așa că iertați dramatismul ocazional și haideți cu mine câțiva pași prin Veneția. Promit că există excepții, dar, ca orice excepție relevant de menționat, sunt puține – adică două. Două din peste 200 de proiecte și pavilioane expuse în cadrul Bienalei.
Călătoria venețiană a vinovăției (cu belvedere)
Cea de-a 61-a ediție a Bienalei de la Veneția – orchestrată în jurul cadrului teoretic al regretatei Koyo Kouoh, In Minor Keys – mi-a promis o acordare curajoasă la „semnalele persistente ale pământului și vieții”, un fel de sanctuar pentru cei marginalizați și o critică nemiloasă a degradării ecologice. Ambele. Împreună.
Totuși, pășind prin căldura sufocantă din Giardini și coridoarele nesfârșite ale Arsenale, incompatibilitatea dintre discursul curatorial și realitatea instituțională a culturii mi-a sărit în ochi mai puternic decât în anii trecuți; un fel de obicei nesănătos, tot mai vizibil, de a aduce în discuție elemente de vulnerabilitate și urgență globală – cum ar fi ecosistemele acvatice și moștenirea extracționismului colonialist -, dar contextualizate într-o formă de haute couture cu care încă nu știu ce să fac, nici cognitiv, nici emoțional. Estetizarea unor subiecte problematice este un trend pe care l-am tot văzut și care pare că se accelerează.
Cel mai evident semn al acestei tendințe e zumzetul african uniformizat și forțat, atât în Arsenale, cât și în Pavilionul central din Giardini. După decenii de ignorare a artiștilor de pe continentul african, supracorecția instituțională frenetică îmi pare mai puțin o celebrare nuanțată a diverselor modernități culturale și mai mult un fel de checklist-găleată. Spațiile curatoriate se învălmășesc în montaje neclare de artă textilă, sculpturi din plastic reciclat și panouri educative.
Este bine intenționat cu siguranță, dar tratează realități geopolitice și culturale complexe ca o chestiune unitară, monoculturală, cu reducerea istoriilor umane reale într-o tendință estetică doar compatibilă cu spiritul instagramist. Mersul prin expozițiile dense și uniforme, pline cu lucrări care ar fi fost splendide și coerente în alt context, mi-a ajuns în inimă sub forma aceleiași senzații pe care o aveam în copilărie când priveam siderată vecinul de la etajul doi lovindu-și soția în mod repetat.
O senzație similară de violență, dar mai amuțitoare, am avut-o în fața instalației artistului Theo Eshetu, Garden of the Broken-Hearted (Grădina celor cu inimile frânte). A fost, cred, prima oară când m-am înfuriat privind o lucrare de artă. Au trecut 52 ani de la performance-ul I Like America and America Likes Me al artistului Joseph Beuys, in care un coiot, viu și conștient, a petrecut un timp considerabil într-o galerie, împreună cu artistul – 8 ore pe zi, timp de 3 zile; un job full time cu contract pe termen scurt. După încheierea acestui performance durațional, Little John, coiotul co-performer, a fost inapoiat propriei vieți.
Mi-ar plăcea să pot spune același lucru despre măslinul din instalația care mi-a pornit această diatribă. Dar nu pot. Pot spune doar că un copac viu încă trăiește acum într-un ghiveci, într-unul dintre cele mai întunecoase colțuri ale Arsenale, primind doar lumina de la un proiector care îi aruncă plocon propria imagine. Dar mai mult decât toate astea, pot spune ca toate cele de mai sus stau adunate pe o masă rotativă care se învârte fără pauză. O ființă vie este forțată să moară inevitabil și lent, pentru satisfacția vizuală a publicului și pentru a intermedia un mesaj neclar cu miză ecologică (uau!) în numele artistului.
Spre deosebire de anii 70, când recontextualizarea unei ființe vii într-un spațiu cultural era făcută cu grijă și responsabilitate și neapărat temporar, în baza unui comentariu coerent care să provoace schimbarea (pozitivă) a paradigmelor vremii, acum arta, ca exponent al umanității, pare că legitimează mortalitatea non-umană pe marea scenă culturală.
Este un exemplu perfect al ironiei mai ample a Bienalei: folosirea distrugerii literale a naturii pentru a spune o poveste despre cât de rea este distrugerea naturii. O abordare care nu se limitează la expozițiile principale, firește. Este și un hobby preferat al Pavilioanelor Naționale. În Pavilionul Nordic, dedicat precarității existențiale a ecologiilor acvatice arctice și europene, spațiul este plin de ecrane video multicanal și mostre biologice importate.
Să nu uităm că suntem în Veneția – un oraș care literalmente se scufundă, afectat de creșterea nivelului mării și un ecosistem instabil afectat constant de infrastructura turistică masivă care susține Bienala însăși. A transporta o mică armată de oameni în jurul globului pentru a privi randări digitale ale râurilor pe moarte, ignorând în același timp laguna fragilă care se izbește de ușile pavilionului, pare mai puțin activism și mai mult un caz grav de lipsă de atenție. Dar să mai facem câțiva pași, poate mai trece drama.
Facem să fie bine, subversiv, cu praf și cu apă din locuri despre care nu vorbim
Pe la jumătatea drumului meu venețian am început să mă întreb: Oare cum poate cineva să gestioneze subiecte dificile fără dramatism și mai ales fără să ipocrizie? Aparent, există două variante: fie gâdili instituția în liniște, din interior, fie te afunzi atât de adânc în absurd încât întreaga fațadă se risipește. Da, ați ghicit, am depășit capitolul fatalist și am ajuns la excepții. Cele două excepții.
Sabotaj în liniște: Gala Porras-Kim
Am mers, fără mari speranțe de-acum, înspre Pavilionul de Arte Aplicate. Asemeni multora din jur, m-am apucat să-l traversez la pas alert. N-aș putea să zic exact de ce m-am oprit în fața unui obiect care părea o foaie de plută înrămată barbar, dar cert e ca m-am oprit. Apoi m-am dus frustrată la etichetă, ca să înțeleg de ce mă uit la o lucrare care ar fi putut la fel de bine să fie datată 1964 sau 2026.
Am găsit, în schimb, o colaborare discretă a unei artiste relativ tinere, cu Victoria & Albert Museum din Londra, ascunsă foarte la vedere, în Arsenale. Am sfârșit prin a petrece cel puțin 2 ore în expoziția personală a acestei artiste despre care nu auzisem și care, acum, mă face să simt că a meritat drumul pană la Veneția.
Lucrările ei n-au urlat la mine, n-au făcut paradă, nu m-au muștruluit pe ton inalt. Au înțepat, însă, cu umor și delicatețe aspecte dureroase (și profund nediscutate) din zona de patrimoniu și conservare. Muzeele adoră să încuie pentru totdeauna obiectele istorice în cutii de sticlă cu temperatură controlată – la urma urmei, face bine la suflet să te gândești ca timpul poate sta și pe loc.
Doar că nici o istorie nu face asta, iar Porras-Kim nu s-a sfiit să puncteze acest fapt care ar trebui să fie de domeniul evidentului (dar nu e). Lucrările ei sunt ingenioase, obraznice într-un mod blând, dar curajos. Lucrările ei mi-au vorbit despre faptul că uneori cea mai bună modalitate de a respecta un obiect este să-l lași să-și trăiască viața – chiar dacă asta înseamnă să-l lași să putrezească puțin.
Oglinda sălbatică: Seaworld Venice a Florentinei Holzinger
La polul opus lovește Pavilionul Austriac, pe care nu l-aș fi recunoscut dacă nu scria asta pe el, transfigurat complet de către coregrafa Florentina Holzinger și curatoarea Nora-Swantje Almes. Dacă expoziția Galei Porras-Kim este un comentariu șoptit pentru cine are răbdare să asculte, instalația performativă a Florentinei Holzinger este un concert punk în toată regula, cu izul atemporal al acționiștilor vienezi. Holzinger transformă elegantul Pavilion Austriac într-un amestec amuzant și haotic de biserică, parc tematic acvatic de prost gust și stație de epurare a apei. Pavilionul este literalmente inundat. Din când în când, un artist se năpustește prin piscina interioară pe un jet ski, stropind publicul derutat și adunat ca o ceată de copii pierduți de părinți.
Dar să nu uit de cea mai bună parte: tot asamblajul performativ pornește de la două toalete publice, pe care fiecare persoană din public este îndrumată în mod repetat să le folosească, stând la coadă și așteptându-și rândul. Urina astfel adunată este apoi purificată și alimentează toate bazinele instalației. Pune puțin în perspectivă ce înseamnă apă și deșeu, printr-un dialog mediat de tehnologii mai mult sau mai puțin funcționale. Întorcând scenariul despre corpul feminin idealizat de-a lungul a secole de artă clasică, citată discret în bazinul principal (pesemne singurul detaliu discret, de altfel) și transformând publicul în poluatori activi, m-am trezit în fața unei oglinzi gigantice și amuzante – și dureroase – a întregii Bienale.
Acum, ajunsă acasă și cu pisica în brațe, îmi e mai evident decât înainte de a fi mers la Veneția, că nu avem nevoie de tot mai multe expoziții cu amprente mari de carbon, pentru a predica despre mediu, sau vinovăție instituțională, pentru a chestiona sau înțelege culturile globale.
Nu cred că adevărata responsabilitate artistică stă în încorsetarea ideilor în monumente grandioase, fotogenice, dedicate anxietăților noastre colective. Aceasta responsabilitate o văd în practicile artiștilor care contestă spațiul pe care îl ocupă – amintindu-ne că, dacă vrem să ne implicăm în subiectele vulnerabile ale lumii, trebuie să fim dispuși să ne murdărim puțin mâinile – și poate, ocazional, și podelele galeriilor.
Text de SABINA SURU
Foto header: Sabina Suru – Canal Venețian mai puțin circulat
Sabina Suru este artistă, curatoare și cofondatoare a platformei de cercetare transdisciplinară, Marginal. Practica sa investighează relația strânsă dintre tehnologia și ecologie, demascând tipare nevăzute și nocive ale societății contemporane. Prin intermediul Marginal, catalizează colaborări transdisciplinare între artă, știință și tehnologie, chestionând critic paradigmele actuale legate de ecologie.
Bienala de la Veneția 2026: întrebări frecvente
Care este tema ediției Bienala de la Veneția 2026?
Cea de-a 61-a ediție a Bienalei de la Veneția este construită în jurul cadrului teoretic In Minor Keys, asociat curatoarei Koyo Kouoh, și abordează teme precum ecologia, marginalitatea și responsabilitatea culturală.
Ce critică Sabina Suru la Bienala de la Veneția 2026?
Autoarea observă o contradicție între discursul ecologic și social al unor expoziții și realitatea instituțională, logistică și estetică prin care aceste mesaje sunt prezentate.
Ce lucrare provoacă cea mai puternică reacție în articol?
Garden of the Broken-Hearted, instalația lui Theo Eshetu în care apare un măslin viu, declanșează una dintre cele mai puternice reflecții ale autoarei despre responsabilitatea artistică față de viața non-umană.
Ce proiecte remarcă în mod pozitiv Sabina Suru?
Autoarea evidențiază expoziția Galei Porras-Kim din Pavilionul de Arte Aplicate și Seaworld Venice, instalația performativă a Florentinei Holzinger din Pavilionul Austriac.
