DESIGN | Spirite înrudite. ALEXANDRA RADU aduce sens și ceramică la Made in RO

Interviu de CRISTINA FOARFĂ

Chiar și fără să știi direct, obiectele făcute de artista Alexandra Radu au ceva din structura visului, a căutării interioare, a conectării cu sinele și cu natura.

Figuri inocente, trimiteri la corporalitate esențializată, antropomorfizare a vegetalului, un aer de poveste nespusă până la capăt, doar sugerată.

Cu această nouă colecție participă la evenimentul Made in RO – Concentrat de design contemporan, pe 23-24 mai, la Kronospan Design Center – Bd. Unirii 45, București.

Alexandra provine dintr-o familie de artiști și acest lucru se vede în drumul ei artistic. Părinții ei sunt amândoi pictori, a copilărit între albume de artă, iar desenul și pictura au fost, după cum spune chiar ea, „dintotdeauna”. Suficient cât să vrea, în adolescență, să facă exact opusul: liceu de mate-info, ceva mai rațional, mai serios, mai puțin părintesc.

„Nu știu cum am făcut, când am terminat liceul, am dat la arte”, povestește ea.

A urmat Universitatea de Arte din București, secția ceramică-sticlă-metal, iar la doi-trei ani după facultate și-a făcut atelierul ei de ceramică în Florești, Prahova. Atelierul funcționează de atunci, de mai bine de paisprezece ani.

A doua generație de orășeni care s-a mutat la țară

Florești nu e o întâmplare biografică, ci o decizie care o reprezintă.

„Părinții mei s-au mutat de fapt acolo când eram eu foarte mică. Au venit din București, au vrut să cumpere casă la țară. Cumva eu sunt a doua generație de orășeni, care s-a mutat la țară.”

În timpul facultății a încercat și varianta urbană – București, apoi Londra, unde a stat o perioadă. „Mă sufoca”, spune simplu. Londra, deși mai livable decât Bucureștiul, n-a fost nici ea pentru ea.

„M-am obișnuit cu un pic de grădină, cu să ieși din casă direct în natură.”

Așa că, de foarte mult timp, a făcut naveta București-Florești. Iar când părinții au plecat din țară, casa în care a copilărit a rămas a ei. Atelierul s-a deschis acolo, și acolo lucrează și astăzi. Nu departe de București, vreo oră și jumătate cu mașina, dar suficient de departe încât să simtă diferența.

Un demers psihanalitic, transpus în ceramică

Ceea ce face Alexandra azi nu mai e ceea ce făcea acum zece ani. Tema principală a rămas natura, dar lucrurile s-au mutat dinspre observație înspre interior. Asta s-a întâmplat în paralel cu un proces personal: e în analiză de zece ani.

„Cred că ce fac eu ilustrează în imagini și obiecte procesul meu interior, cumva.”

Întreb dacă e ceva direct, dacă o anumită ședință de analiză a născut un anumit obiect, sau dacă e mai degrabă o sedimentare lentă. Răspunde că e a doua. Că, pe măsură ce ea a început să se uite mai atent la sine, obiectele s-au schimbat și ele. „Ușor-ușor lucrurile au ajuns la ce sunt azi.” O serie de pahare călătoare. Bulbi de porțelan cu fețe abia schițate. Ciuperci ca personaje – „am avut o perioadă când învățam despre ciuperci, și ciupercile au ieșit, fiecare soi de ciupercă, ca un personaj”.

E vorba de antropomorfizare, în nici un caz naivă.

Animism, declarat

„Eu am avut întotdeauna o vedere animistă asupra lumii. Adică simt că orice creatură vie e ca mine.”

E o frază care vine fără preambul, în mijlocul unei discuții despre ciuperci, și care recadrează tot ce vezi pe rafturile ei. Bulbii cu fețe nu sunt o estetică drăgălașă, sunt o consecință. Crengile cu muguri, lângă care abia respiră înainte să intre în cuptor, nu sunt o metaforă, sunt felul în care ea înțelege lumea.

„Și creatură vie înseamnă și plantele, de fapt”.

De obicei, prin creatură vie, oamenii se gândesc doar la animale.

Întreb dacă analiza i-a adus animismul ăsta sau era acolo dinainte.

„Așa am fost dintotdeauna”, spune. „Cumva analiza mi-a dat un pic curaj să fiu eu și să spun lucruri.”

E o nuanță importantă. Analiza nu i-a dat o viziune, i-a dat permisiunea să o așeze public, în obiecte care pleacă din atelier și ajung la oameni.

Cana ca lecție de blândețe

Întreb cum se traduce filozofia asta în obiectul concret pe care cineva îl ia acasă. Răspunde printr-o legătură pe care nu m-aș fi gândit să o fac singură:

„Relația noastră cu obiectele și cu creaturile vii e aceeași cu relația noastră cu noi. Dacă noi tratăm plantele, obiectele, oamenii într-un fel, așa ne tratăm corpul. Dacă ne gândim doar la performanță, vrem doar să performăm, nu ne interesează că ne doare capul, luăm repede o pastilă, avem de făcut nu știu ce, fără să ne uităm că poate ar trebui să fim mai blânzi cu noi.”

Și mai departe:

„Dacă tu ai un obiect în casă, o cană, de care nu-ți pasă și o trântești, același lucru faci și cu tine, și cu oamenii din jur, și cu animalele pe care le ai. Și de asta, o cană pe care o vezi precious și vezi că are o poveste, că e unică, că nu mai e alta ca ea, te obligă să o speli cu grijă, să o mânuiești cu grijă,” adaugă Alexandra Radu.

E o teorie a obiectului ca exercițiu de atenție. Cana ta de cafea ca antrenament al unei alte relații cu tine. Suntem departe de „decorațiuni handmade”. Iar obiectele pe care le face Alexandra au acest aer de prețios, fragil și cu sens – ești mereu grijuliu să nu le scapi din mână și, astfel, poate ai mai multă grijă și de tine.

Feminitatea ca rebalansare

Pentru cine o urmărește pe Instagram sau pe site-ul ei, una dintre temele care s-au consolidat în ultimul an e feminitatea. Nu ca subiect ilustrativ, ci ca poziție.

„Trăim într-o lume în care valorile masculine – performanța, competiția, viteza – sunt cele care contează. Și simt nevoia cumva să echilibrez balanța prin ceea ce fac, să duc lucrurile celelalte” – creativitatea liniștită, empatia, comunitatea, grija – „să aibă mai multă greutate.”

Spune că asta a venit tot din analiză. Că a înțeles că nu poți doar să faci și să mergi înainte, trebuie să și fii. Frază care, la altcineva, ar suna a meme de pe LinkedIn, dar care în contextul ei capătă greutate fiindcă vine de la o femeie care chiar a refuzat orașul, ritmul, scalarea. Care lucrează șase-șapte ore pe un singur bulb de porțelan și consideră că asta e suficient.

Privitorul ca spirit înrudit

O să întrebi, firesc, cine cumpără. Cine sunt oamenii ăștia care plătesc 350 de lei pe o portocală de porțelan sau 750 pe un Asteroid B-612 într-o țară în care media cheltuielilor pentru cultură e o glumă. Răspunsul ei e una dintre cele mai frumoase formulări din toată conversația:

„Spirite înrudite.”

„Cumva simt că oamenii ăștia sunt tribul de care aparțin. Oameni care simt la fel. Existența lor pe mine mă face să mă simt mai puțin singură. Și sper că și pe ei la fel.”

Mulți se întorc, povestește. La ani după ce au cumpărat. Ca să-i spună că s-a spart cana, pisica a dat-o jos de pe masă, a căzut.

„Sunt foarte triști. Și dacă pot, refac. Adică nu iese niciodată la fel, dar încerc să fie cu aceeași poveste.”

Există un întreg subgenre de sociologie a obiectului care s-ar putea construi în jurul propoziției ăsteia. Oamenii nu sună un creator să refacă o cană. Sună un creator să refacă o relație.

AI: pachetul fără mesaj

Recent, Alexandra a scris pe blog un text destul de tăios despre AI. Despre ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc să-și facă temele, desenele, schițele, ilustrațiile și textele cu mintea și mâna ei, le-ar fi făcut cu ChatGPT, cu nano banana, cu un terapeut sintetic, cu un AI boyfriend. Concluzia ei era directă: dacă ar fi apăsat un buton ca obiectele să apară, „n-ar mai însemna nimic”. Nici pentru ea, nici pentru oameni.

Reiau subiectul în atelier. Întreb cum se vede AI-ul de aici, din locul ăsta în care ea petrece o zi întreagă cu un singur obiect.

„Pentru mine e foarte importantă relația asta cu privitorul. Eu fac ceva ca să transmit un mesaj. Și se pierde asta –  nu mai există un transmițător al mesajului. Nu poți să spui că AI-ul transmite, pentru că el nu simte, nu are ce să transmită. Oricât ar fi de frumos, e practic doar pachetul, fără mesaj, fără conținut.”

E o critică pe care am mai auzit-o, dar formulată rar atât de curat. Nu e o panică tehnologică, nu e nostalgie de meșteșug. E o întrebare despre ce se întâmplă în mintea celui care primește.

„Te uiți la un film bun, nu ești același om înainte de film și după. Citești o carte, ești altul. Dar dacă conținutul ăsta e cumva fals, nu vine de la un om care a trăit niște lucruri, cum ne schimbă asta? Cum o să ne facă să vedem lumea?”

Întreb dacă e îngrijorată pentru artiști. Spune că nu, sau nu în primul rând.

„Cred că pentru toată lumea. Oamenii care nu o să stea un pic să se gândească înainte și o să consume conținutul ăsta fără să discearnă.”

Mesajul te schimbă, indiferent dacă e real sau fabricat. Ăsta e pariul ei: că diferența între un obiect modelat cu mâna și un render generat se simte, la nivel aproape pre-rațional, de către cei care îl primesc. Și că, dacă renunți să mai cauți diferența, pierzi ceva ce nu se vede.

Cum știi că un obiect e gata

E o întrebare pe care i-o pun aproape din reflex. Răspunsul e neașteptat de tehnic, pentru cineva care vorbește atât de mult despre intuiție și animism.

„Eu îl cam văd dinainte. Îl văd în minte și știu exact. E foarte puțin loc de greșeală, de întâmplare. Sunt din aceia care reface până iese cum… cum îl văd în minte. E gata când e ca acolo.”

Adică nu lucrează lăsând materialul să decidă. Are imaginea în cap, și obiectul fizic e o aproximare succesivă a imaginii mentale. E o metodă mai aproape de sculptură clasică decât de ceramică tradițională, în care surpriza tehnică face parte din rezultat. La Alexandra, surpriza e exilată. Sau, mai exact: surpriza s-a întâmplat deja, în minte, înainte de atelier.

Trăiește în prezent. Aproape suspect.

Spre finalul conversației, întreb dacă păstrează obiecte la care ține în mod special, dacă îi e dor de unele care au plecat. Răspunde că e atașată de toate, dar că păstrează poze și asta îi e suficient.

„Nu pot să zic că mi-e dor, pentru că dacă le-aș folosi, atunci…”

Excepție: a existat un pahar călător pe care l-a simțit al ei și nu l-a pus niciodată la vânzare. „A apărut în poză, dar n-a fost niciodată… N-am putut să-l…” Acolo, propoziția se oprește. E paharul ei.

Cea mai surprinzătoare frază a interviului vine puțin mai târziu, când o întreb despre Jurnalul de atelier pe care îl ține. Spune că e despre firul ăsta narativ care curge, despre preocupările momentului. Trăiește în prezent, recunoaște. Nu se uită la poze cu ea din trecut. Selfie-urile pe care le postează sunt întotdeauna din ziua aceea sau din ajun.

„Niciodată nu postez o poză cu mine de anul trecut. Niciodată. Nu știu de ce.”

Mă gândesc și îi spun că în teorie e așa un pic antipsihanalitică.

Râdem amândouă. E o contradicție frumoasă: zece ani de analiză – adică zece ani de întoarcere atentă în trecut – și o relație aproape ostilă cu propriile poze de acum un an. Se pare că asta e versiunea ei de echilibru. Sapi adânc în trecut ca să poți trăi mai apăsat în prezent.

Ce obiecte aduce la Made in RO

Are o fire obsesivă, recunoaște. O idee mare se transformă în mai multe obiecte din aceeași familie –  „am avut asta cu paharul călător, fac mai multe pahare călătoare, fiecare pictat altfel, dar forma e aceeași”.

La un eveniment precum Made in RO, alege întotdeauna ce a făcut în ultima perioadă, ce o preocupă acum.

„Doar paharul călător e de anul trecut, și un set de masă de acum doi ani. În rest, sunt toate de acum.”

Interviu de CRISTINA FOARFĂ | Designist.ro

Pe Alexandra Radu o găsiți la alradu.com și pe Instagram @al_radu. Atelierul ei e în Florești, Prahova.

Pe 23-24 mai, o vei putea cunoaște pe Alexandra la evenimentul Made in RO, târgul Designist.ro – Kronospan Design Center, Bd. Unirii 45.