Înainte de Premiile Gopo, la care este triplu nominalizat, cineastul Igor Cobileanski ne vorbește despre filmele și serialele sale, precum și despre lipsa de creativitate a inteligenței artificiale.
IGOR COBILEANSKI a apărut în urmă cu 52 de ani într-o lume ocupată, numită pe atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, și s-a consacrat ulterior într-o lume liberă, în calitate de cineast de real succes.
La Gala Premiilor Gopo de luni, 4 mai, Cobileanski intră în competiție la trei categorii: cea mai bună regie (Comatogen, producție nominalizată și la cel mai bun film de lungmetraj), cel mai bun scenariu (Comatogen, alături de Alin Boeru) și cel mai bun film de scurtmetraj (Nebunul).
L-am rugat pe Igor să ne spună câteva dintre poveștile acestor producții, ale serialului care i-a adus notorietatea mondială (Plaha, disponibil pe platforma de streaming Netflix), dar și să detalieze experiența de a asista incognito la felul în care se uită oamenii în parc, pe telefon, la filmele tale.
Ziua bună, Igor! Mulțumesc tare mult pentru disponibilitate și mă bucur să te întâlnesc!
Bună, bună, și eu mulțumesc frumos.
Felicitări pentru tripla nominalizare la premiile Gopo! Ce spun nominalizările la regie, scenariu și scurtmetraj despre cineastul Igor Cobileanski?
Nu știu dacă spun ceva foarte articulat, e mai degrabă o validare, iar când zic asta, am în vedere o validare în fața colegilor cineaști. E și confirmarea faptului că, ușor – ușor, pot să fac și în continuare ceea ce fac. Altfel, eu nu prea știu altceva să fac. Și îmi vine greu să mă reprofilez. Iar gândul ăsta uneori – fiind sincer – mă mai bate. Mai poposește în creierașul meu și-mi zic «bă, poate ar trebui să fac ceva care este mai profitabil, care aduce o stabilitate». Dar până la urmă, mi-am dat seama că, de fapt, nu știu să fac altceva.
Cum ți-a schimbat cariera Premiul Gopo pentru debut regizoral, în 2014, pentru lungmetrajul La limita de jos a cerului?
Nu știu dacă mi-a schimbat cariera, pentru că deja făceam niște pași destul de fermi – mi-aduc aminte că tocmai intram în producție, cu Umbre. Dar și acel Gopo – și vorbesc nu neapărat de Gopo, de premiul pentru debut, cât de faptul că Limita de jos a cerului a luat toate nominalizările posibile, mai puțin muzica, pentru că nu aveam muzică! – a fost un soi de, iarăși, injecție, adrenalină, dacă vrei, pentru mine.
Pentru că, de cele mai dese ori, atunci când inițiam un proiect, aveam foarte multe dubii, toate legate de coerența discursului, de selecția unor actori, de formularea unei linii dramaturgice și a scenariului în general. Adică, atunci când începi o carieră, cu siguranță trebuie să îți pui niște întrebări, să reușești să te mai uiți în oglindă pentru a te vedea altfel, pentru că altfel, dacă nu ai aceste îndoieli, riști să mergi într-o direcție total greșită și nici măcar să nu-ți dai seama. Faptul că a fost nominalizat la toate categoriile posibile mi-a zis „da, domnule, hai, că cel puțin proiectul ăsta a fost gândit bine”.
Ești regizorul care ai vrut să fii?
Nu știu. Cred că mi-aș fi dorit un pic mai mult noroc, dacă e să fiu sincer. Pe de altă parte, nici n-aș fi vrut să-l mânii pe Dumnezeu. Cred că mi-a dat suficiente. Colegi de-ai mei n-au apucat să facă nici măcar primul pas în această meserie. Și atunci, ar trebui să fiu și mai modest și să mă mulțumesc în principiu cu ceea ce reușesc să fac. E bine așa cum sunt.
Ce te-a pregătit cel mai bine pentru această meserie?
Sunt câteva lucruri importante. Evident, facultatea. Deși multă lume zice „domnule, facultatea nu te învață, facultatea te strică”, eu n-aș fi de aceeași părere. Deoarece când zic facultate, eu înțeleg puțin altceva. Înțeleg nu doar mersul și venitul de la ore sau la școală, dar și acea capacitate de a îmbiba, să zic așa, tot ce înseamnă lucruri sau cunoștințe noi.
Și lucrurile astea le împrumuți discutând foarte mult, chiar și la nivelul studenților de anul întâi sau doi, chiar și, poate, caraghios pentru acele timpuri în care eram noi studenți, poate uneori având discuții superficiale, dar faptul că aveam această energie de a ne întreba sau de a povesti, acest lucru nu se prea mai întâmplă astăzi, când zicem că am devenit unii consacrați.
A însemnat și foarte multă tinerețe, care îți permitea să ai și timp suficient, chiar și în cadrul facultății, a însemnat Cinemateca. Și a mai însemnat ceva. A însemnat comunicarea cu unii profesori care te provocau să gândești. Și penalizarea – era una emoțională. Te simțeai foarte prost atunci când nu reușeai să livrezi ceea ce, aparent, era simplu și ar fi trebuit să o faci să se fi întâmplat.
La Comatogen, spuneai că ai adunat aproape un deceniu de muncă. Abia aștept să văd acest film! Vreau să te întreb cum e să scrii cu cineva, în speță, cu Alin Boeru?
Să scrii cu cineva este foarte diferit. S-a lucrat, într-adevăr, destul de mult. Deși a câștigat CNC-ul, faptul că trecuseră niște ani mă făcea să nu mai cred neapărat în acea formulă pe care am avut-o inițial. Și atunci a trebuit să caut o altă structură care să mă ajute. A scrie cu cineva e o chestie foarte individuală. E și complicat, și simplu, pentru că, pe de o parte, necesită o deschidere totală a celor doi sau trei, câți or mai fi – uneori, treaba asta cu scrisul colectiv se poate transforma ușor în fabrică, vezi seriale, vezi ateliere de scriere a unor proiecte.
Dar, când rămânem pe formula asta de doi scenariști, atunci e nevoie de o înțelegere reciprocă, foarte bine închegată sau conturată.
E nevoie și de talent, dar și de înțelegere, de o capacitate de a ceda parte din felul tău de a vedea niște lucruri, în favoarea colegului care face același lucru, tocmai ca povestea să se plieze. Depinde probabil de subiect, depinde de cât de mult au stat împreună sau au fost concentrați sau se cunosc cei doi scenariști. Mie mi-a fost simplu cu Alin, iar întâlnirile noastre chiar au fost fructuoase. Alin e un tânăr foarte talentat și cred că a înțeles ce vreau eu să zic în acea versiune de scenariu.
Bogdan Farcaș a povestit: „după nu știu câți ani în care am picat castinguri la Cobileanski, la un moment dat sună Igor, dacă vreau să fac Nebunul. Și când mi-a zis în mare despre ce vorba, m-a apucat tremuriciul”. De ce pici, domnule, actorii la casting?
Nu o fac intenționat. Bogdan este o fire foarte energică și are acea dinamică de nestăpânit în el. Bogdan e gata să dea castinguri la oricine și oricând, probabil. Îi place această meserie și atunci când știe că un rol s-ar plia pe el foarte bine, evident că luptă pentru această oportunitate. Eu l-am mai avut, apropo, pe Bogdan în același Comatogen. Din păcate însă, în viziunea mea era un pic mai tânăr decât Daniela Nane în film – personajul lui Farcaș trebuia să fie un bărbat la 50 de ani – or, Farcaș nu a arătat deloc așa.
Au mai fost și alte proiecte unde Farcaș nu a fost neapărat, așa, pe viziunea mea. Nu s-a modelat el așa cum mi-ar fi plăcut mie. Nu pentru că e un artist sau actor incapabil să facă niște lucruri frumoase, dar pentru că nu corespundea unor criterii aproape tehnice. În momentul în care am fost gata cu scenariul pentru Nebunul, l-am sunat, i-am zis că am ceva pentru el și omul, într-adevăr, am simțit că trăia o bucurie enormă. Chiar am simțit treaba asta. Deși, vorba aia, nu îl vedeam, că eram la telefon.
Ți se pare că sunt tot mai mulți nebuni în societatea de azi? Nu de „listă roșie”, periculoși, ci doar nebuni?
Nebunul din Nebunul este un personaj pozitiv și este departe de această lume. Este rupt de activitățile celor din jur, face exact ce vrea el, este un Don Quijote. Iar societatea noastră este una mai degrabă debusolată decât nebună. Cred că vedem tot mai puțini și mai puțin artiști – sau mai puțini și mai puțini oameni – care încearcă să planeze deasupra problemelor. Și invers, descoperim tot mai multe lume care se îneacă în problemele cotidiene. Și da, într-adevăr, par un pic debusolați. Sau foarte vulnerabili, de fapt. E o altă fațetă a nebuniei, care nu e deloc poetică.
Luna trecută, în pledoaria sa în instanță, Plahotniuc a susținut că procurorii s-au inspirat dintr-o ficțiune, Nașul, despre mafia newyorkeză. Te-ai supărat că n-a zis de serialul tău?
Nu m-am supărat, de ce să mă supăr? Ideea e că serialul meu avea un cu totul alt final decât cel pe care îl știm cu toții. În serialul meu, chiar injectez un pic de optimism personajului. Cel puțin, deschid o ușă spre care poate să iasă. În realitate, însă, uite că lucrurile nu sunt tocmai așa. S-au închis niște uși acolo. Pentru mulți ani înainte.
19, deocamdată! Apropo, te-ai interesat cum a mers serialul pe Netflix? Cifre bune?
Da, m-am interesat. N-aș putea divulga sau vorbi despre succesul serialului pe Netflix, pot spune doar că a fost unul extraordinar și foarte, foarte mare. Și, culmea, inegalabil de multe proiecte, dacă nu chiar de toate proiectele românești. Da, a fost un serial – fenomen și zic asta nu pentru că l-am făcut eu. Mie mi-era extrem de frică să-l scot și să-l arăt publicului, pentru că aveam aceeași nemulțumire constantă că multe lucruri nu au fost duse până la sfârșit, că n-am reușit să creionez niște personaje. Deci aveam, am în continuare, o groază de probleme cu acest serial.
Dar în momentul în care a apărut – mă rog, nu am zis-o eu, mi s-a comunicat – a fost un soi de fenomen și pentru Moldova, dar și pentru România.
Filmul are o influență culturală neatinsă de alte arte. Cum poți să nu abuzezi de această putere, mai ales când e vorba de o ficțiune?
Plaha era pe muchie de cuțit să se transforme în film de propagandă. Sau în serial de propagandă, mai bine zis. Cred că atunci când exersezi acest gen, și vorbesc acum de genul propagandistic, cred că ăsta este un abuz, pentru că filmul într-adevăr are o mecanică extraordinară de a sensibiliza audiența, de a o face să empatizeze cu personajele cu care vrei tu să empatizeze.
La nivel subliminal, la fel, filmul poate oferi soluții, unele dintre ele nu cele mai ortodoxe, te poate face să râzi, pur și simplu, sau să râzi de cineva, te face să urăști, sau poate să te facă să urăști pe cineva. Nu știu dacă eu controlez acest instrumentar, de a ține toată povestea într-o zonă safe, dar îmi propun acest lucru, încercând de fiecare dată să nu exagerez prin superficialitate sau lucruri lipsite de credibilitate. Cred că e o întrebare mult prea bună, la care trebuie să răspund mai mult timp, dar sper să mă fi făcut înțeles.
Încerc să fiu sincer cu mine și să vând materialul ăsta din perspectiva spectatorului. Ce vede el pe ecran, nu ce spun eu pe ecran.
Ai anticipat următoarea întrebare: alegi să spui povești în filme în funcție de cele care te mișcă pe tine sau de cele care mișcă publicul?
Este foarte diferit și voi fi onest. În momentul în care sunt regizor invitat – și se întâmplă și treaba asta, când există un producător și are un proiect, are un scenariu, și sunt invitat să regizez ceva, nu-mi aparține ideea – am un scenariu în mână și voi încerca de fiecare dată să o fac cât mai onest. Să povestesc coerent ceea ce au gândit scenariștii și producătorii, păstrând și o anumită zonă de autonomie, dacă vrei, care se numește probabil cea artistică.
Și e diferit atunci când proiectul este al meu. Când este al meu, cu siguranță voi explora teritorii care mă sensibilizează pe mine și care mă fac pe mine să gândesc sau să sufăr. Ce este sub cupola zonei mele de interes, da, se va regăsi și în proiectele scrise de mine.
Alejandro Iñárritu spune: „În calitate de cineast, uneori ești Dumnezeu, alteori ești doar o creatură care supraviețuiește propriei creații”. Igor, îți place să le spui altora ce să facă, în calitate de creator?
Nu, deși multă lume vine, mai ales cineaști începători, tineri, studenți. Eu sunt foarte democratic de felul meu, adică nu insist cu niște păreri ale mele și dacă e să torpilez un scenariu a unui tânăr, atunci o fac prin niște întrebări concrete legate de cele scrise. Adică am să le aduc pe monitor, să zic, acțiunile veridice, credibilitatea unei povești. Voi încerca de fiecare dată, atunci când intuiesc un personaj mai complex, să-mi dau seama dacă acțiunile lui sunt supuse unui registru psiho-emoțional coerent al personajului.
Cu alte cuvinte, habar n-am. Dacă-i mecanic de tren, oare a putut să-și întâlnească iubita la muzeul de artă? Sau mai degrabă în gară sau într-un vagon? Și atunci nu intervin, încerc doar să pun la îndoială niște acțiuni ale personajului în momentul în care acestea le simt eu că sunt discutabile. Altfel, e o problemă aici. Fiecare dintre noi are felul său de a gândi, de a vedea niște lucruri, vine dintr-un anumit mediu, este obișnuit cu un anumit ritm, este educat într-un fel. Și toate astea fac să genereze în capul lui cel puțin un proiect care să-i aparțină doar lui.
Același scenariu, văzut sau citit de doi regizori diferiți, va fi de fapt două filme. Și atunci trebuie să avem suficient discernământ și toleranță, să nu insistăm cu propriile păreri, și să înțelegem că cel care face acest film sau acest proiect îl va face exact așa cum îl vede doar el. Aia nu înseamnă mai rău sau mai bine. Mai bine întreabă-l de ce face niște lucruri, decât să-i spui cum să facă niște lucruri.
Te enervează când vezi un film prost?
Nu mă enervează, de fapt, niciodată dacă văd un film prost, pentru că până la urmă, vorba aia, libertatea este garantată de Constituție. Și oricând îl pot opri sau ieși din sală. Da, au fost momente când a trebuit să stau la filme care nu erau cele mai strălucite și simțeam că pierd timp foarte mult. Dar se întâmplă destul de rar.
Cumva alunecăm spre întrebarea următoare. Nu pot să uiți un banc de pe vremea lui Ceaușescu. „Ieșiți de la film?”. „Da”. „Cum e?”. „Românesc”. Și acum, o curiozitate: ai văzut pe cineva ieșind de la un film al tău?
Da, am văzut mai multe lume. Am mai practicat într-un timp chestia asta, mă duceam într-un soi de anonimat complet și vedeam cum se uită lumea la filmele mele. De cele mai dese ori, eram ok cu reacțiile, dar au fost și de foarte multe ori momente la care eu speram că vor exista niște reacții în sală și n-au fost. Și invers, am avut reacții în momentele ale filmului în care nu am investit absolut nimic.
Cred că cel mai frumos moment legat de spectatori: eram la Iași, într-un parc, și m-am așezat pe o bancă după ce am văzut că trei tătici – pentru că soțiile și copiii se jucau undeva la o fântână – urmăreau un scurtmetraj de-al meu. Pentru prima oară, am văzut niște reacții ale unor oameni, spectatori, reacții foarte, foarte sincere, pentru că nimeni, absolut deloc, nu îi punea să stea cu telefonul în brațe și să se uite până la sfârșit. Erau niște oameni care erau extrem de amuzanți și cărora le plăcea ceea ce vedeau. Asemenea clipe, când vezi cum cineva se uită la scutmetrajele tale, alea comice de altădată, sau la comediile de altădată…
Ai renunțat la comediile de altădată?
Nu, și acum mai am proiecte care cochetează cu zona asta a comicului. Cred că e o chestie de hazard, nu e de dorință. Adică e și în funcție de ce îmi solicită piața sau cât de bine mă descurc cu un subiect. Se filmează mult, cel puțin eu.
Mi-a plăcut foarte mult cum sună asta – în funcție de ce anume cere piața. Ce anume cere piața acum?
M-am referit strict la casele de producție sau producătorii în sine. Cred că în continuare există această tendință, deși este cumva dusă spre apus – deja nu mai e tendință, dacă dispare – încă mai tronează, dacă vrei, „comedia pop”, cu influenceri și cu tiktokeri, dar nu o să mai dureze foarte mult. Adică e un gen care se răsuflă. Sunt vărsați foarte mulți bani, într-adevăr niște oameni aduc fanii de pe TikTok în sălile de cinema. Dar pe undeva s-a greșit, pentru că influencerii nu sunt actori și lucrul ăsta se vede în povești, care sunt scrise stângaci. Se simte.
Ce relație ai cu inteligența artificială?
Nu am foarte multă încredere în răspunsurile unui ChatGPT. Dar sunt absolut convins că noi, consumatorii, vom fraterniza destul de mult cu inteligența artificială. Problema inteligenței artificiale este că nu este creativă. Altfel, cred că este foarte utilă. În momentul în care ai nevoie de o informație, uite că ea reușește să ți-o livreze în timp record…
Dacă este adevărată...
Cred că asta e o chestie rezolvabilă în timp. Să reușească softul să filtreze adevărul de neadevăr. Dar nu poate fi creativă din perspectiva mea. Tot ce am încercat eu legat de creativitate pe softurile de AI – totul a fost sub orice critică. Aici, noi, artiștii și creatorii clasici, vom fi mai bine poziționați.
La ce lucrezi acum? Sigur că lucrezi la foarte multe lucruri deodată. Care este următorul mare proiect?
Acum am intrat în preproducție cu Harap Alb. E o poveste actuală, care se întâmplă în 2026, dar există foarte multe trimiteri la povestea originală.
Scrisă și regizată de tine?
Nu este scrisă de mine. Este scrisă de Mihai Mănescu. Am fost invitat să o regizez. Am citit-o. E scrisă bine. Va fi probabil un family movie. Va avea o deschidere destul de mare – copii, adolescenți, adulți. Nu va fi ceva tezist sau moralist sau cu tentative de a pune în valoare tradiția și orgolul românesc. Nu. Va fi o poveste care este inspirată dintr-o altă poveste. Va avea foarte mulți copii, inclusiv în rolurile principale. Iar aici trebuie să fiu sincer, am niște îndoieli și frici, pentru că se lucrează cu siguranță altfel cu copiii decât o faci cu adulții.
Interviu de HORIA GHIBUȚIU
Foto header: Cristian Gugu
