Interviu exclusiv cu scriitoarea americană CANDACE BUSHNELL
Creatoarea francizei devenite un fenomen în Pop culture, Sex and the City, autoare a 10 bestseller-uri internaţionale, printre care se numără Lipstick Jungle, The Carrie Diaries şi One Fifth Avenue, CANDACE BUSHNELL, scriitoarea americană supranumită “adevărata Carrie Bradshaw” pentru că şi-a imaginat ultrapopularul personaj interpretat în serial de către Sarah Jessica Parker plecând de la propriile experienţe în societatea newyorkeză, va veni în România pe 29 aprilie 2026 pentru a susţine la Sala Luceafărul din Bucureşti one-woman show-ul True Tales of Sex, Success, and Sex and the City.
Caracterul autobiografic al acestuia ne-a determinat să îi propunem un dialog transatlantic premergător, ţinând cont că Bushnell (n. 1958) a fost “de-a casei” în celebrul Studio 54, la finele anilor ’70, pe când defila pe podiumuri în fashion show-uri Punk, lua lecţii de actorie şi vindea reputatei edituri Simon & Schuster prima sa povestire, iar după aceea şi-a făcut rapid un nume ca freelancer în jurnalismul de lifestyle din Big Apple, înainte de a deveni un icon Pop – prezent în emisunea lui Oprah şi publicat în Time, New York Times şi Variety -, în special datorită antologiei sale Sex and the City, care, în 2026, aniversează 30 de ani de la publicare.
Candace, cele 10 cărţi pe care le-ai scris, alături de serialele TV şi filme, reflectă un bagaj experienţial extrem de bogat. Ce ai ales să prezinţi publicului din viaţa ta?
Acest show reprezintă, de fapt, povestea originii lui Sex and the City, cum am scris toate acele istorisiri [până să devină carte, acesta a fost numele rubricii pe care Candace Bushnell a avut-o în The New York Observer, în perioada 1994-1996 – n.r.], cât de mult am muncit pentru a ajunge acolo, de ce am inventat-o pe Carrie Bradshaw și ce s-a întâmplat cu mine după aceea…. asta pentru că, desigur, Sex and the City continuă să fie cea mai cunoscută dintre toate lucrările mele.
Fiind atât de populară în întreaga lumea, oamenii sunt curioși să afle mai multe despre cum am ajuns să o scriu în realitate, mai ales că există un public numeros de femei care au urmărit serialul sau încă o mai fac, astfel încât m-am gândit să le împărtăşesc unele lucruri despre intersecția dintre viața mea personală și Sex and the City ca ficţiune.
Cum a început însă acest solo show, pe care îl susţii anul acesta în doar şase ţări din Europa, printre care şi România?
Ideea mi-a venit în timpul pandemiei, când am cunoscut pe cineva care lucra la solo-urile de stand-up comedy ale lui David Foster, care mi-a spus: ‘Cred că şi tu ai putea face un one-woman show.’.
Nu mă gândisem până atunci la chestia asta, dar mi s-a părut interesant să o explorez, aşa că m-am așezat și am scris un prim draft de scenariu, iar oamenilor le-a plăcut foarte mult… de acolo a pornit totul, pentru că l-am dezvoltat apoi fără grabă, pe parcursul a cam șase săptămâni, la Bucks County Playhouse [hub cultural din New Hope, Pennsylvannia – n.r.], înainte de a-l pune în scenă pe Broadway.
Prin urmare, nu a fost ceva planificat sau la care să mă fi așteptat, dar uite că, de la acea premieră din 2021 [de la Dayl Roth Theatre, Off-Broadway – n.r.], continui sa îl fac și acum, cinci ani mai târziu, deci presupun că rămâne atractiv pentru public. Pentru mine, cu siguranţă este o experienţă foarte distractivă, chiar dacă nu e ceva ce fac tot timpul.
Eu aveam doi câini de care eram foarte ataşată şi unul dintre ei tocmai a murit, așa că nu mai pot călători atât de mult pe cât mi-aș dori, dar mi se pare interesant să ajung datorită acestui show în locuri în care, probabil, nu aș fi ajuns niciodată, cum ar fi Bucureștiul… da, abia aștept să văd Bucureștiul.
Fiindcă în show ne vei vorbi de origini, presupun că decizia ta de a urca la 19 ani în autobuzul spre New York visând la premiul Pulitzer nu a fost chiar impulsivă. De fapt, când ai început să crezi cu adevărat că ai putea avea succes ca scriitoare?
Ei bine, pe la opt ani, când eram în clasa a treia, am avut o epifanie că voi deveni scriitoare şi după aceea nu am făcut decât să urmăresc acest vis, chiar dacă, după cum bine știi şi tu, va exista întotdeauna o luptă cu propriile îndoieli pe tema asta… pentru că au fost destule momente în care scriam și mă gândeam: ‘Doamne, sunt nemaipomenită!’, dar, de asemenea, au existat şi multe altele când puneam cuvinte pe foaia albă și simțeam că nu-mi iese nimic și că sunt o scriitoare groaznică.
Sunt multe aspecte psihologice implicate în a-ţi menţine hotărârea de a scrie, dar eu, pur şi simplu, am crezut în faptul că trebuie să continui să o fac. Probabil, unii dintre noi, ne naștem cu acest “virus” al scrisului… de fapt, este ca și cum ai cânta la un instrument. De ce unii oameni vor să cânte la vioară sau la pian? Sau, la fel, de ce se dedică cineva unui anume sport? De ce se dedică trup şi suflet unor asemenea activități? Eu cred că, în fond, în toate cazurile astea e vorba de același fel de impuls.
Despre relații afective şi sociale ai scris încă de la începutul anilor ’80, când colaborai cu revista Mademoiselle. Cât de mult a contat ulterior acea experiență pentru abordarea lui Sex and the City?
Ai dreptate, încă din textele care au precedat scrierea rubricii Sex and the City se vede că era un subiect care m-a interesat dintotdeauna foarte mult şi anume tinerele femei din mediul urban, tocmai pentru că aveau o legătură cu propriile experienţe pe care le trăiam sau doar observam în New York. Să ne remintim că în perioada aceea, a anilor ’80, femeile americane aveau existențe foarte diferite în comparaţie cu cele de dinaintea lor, pentru că multe dintre ele s-au mutat atunci în marile orașe în căutarea unor locuri de muncă mai potrivite aspiraţiilor care le motivau.
Este vorba de cele care mergeau la facultate nu pentru a-și găsi un soț, ci pentru a obține o diplomă, dintre care un mare număr se relocau după aceea într-o metropolă pentru a-şi clădi o carieră sau, mă rog, cu speranţa că ar putea avea parte de un anume succes.
Viaţa acestor femei era mult diferită față de cea a mamelor lor, iar eu despre asta scriam, mai ales că, pe măsura trecerii timpului, în anii ’90, multe dintre aceste femei au început, în sfârșit, să câștige mai mulți bani, se afirmaseră în profesiile lor şi se simţea cu adevărat că s-a format un fel de camaraderie între ele.
Privind acum la cărțile de pe rafturile din spatele tău, îmi aduc aminte că în apartamentul lui Carrie Bradshaw din serial puteau fi observate volume precum Jurnalul lui Andy Warhol sau Trenul de noapte al lui Martin Amis. Ce ne poţi spune despre scriitorii sau cărțile tale preferate?
Cred că mă atrag mai ales autorii clasici care tratează teme legate de societate, precum Vanity Fair de Thackeray sau The Custom of the Country de Edith Wharton, care, de altfel, a scris multe cărți despre societatea newyorkeză şi care m-a inspirat cumva pentru Janey din 4 Blondes [Janey Wilcox este eroina primelor două cărţi scrise de Candace Bushnell după Sex and the City, 4 Blondes (2000) şi Trading Up (2003) – n.r.], care este, de fapt, o colecție de patru povestiri despre femei ce se folosesc de bărbați în diferite moduri pentru a avansa pe drumul ales, ca exemple ale ipocriziei cu care femeile se raportează la societatea patriarhală în condiţiile în care majoritatea încă mai au nevoie să se folosească de bărbați ca să facă nişte pasi înainte.
Sigur că au existat mereu oameni, imaginari sau din realitate, care s-au dovedit a fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o sursă de inspirație pentru personajele mele, dar nu despre ei scriu în cărţile mele.
Adică, de exemplu, prietenelor de la care mi-a venit ideea personajelor cu profesii diferite din Lipstick Jungle [fashion designer, redactor-șef de publicatie Pop culture şi preşedinte de studio de film – n.r.] le-am pus mai mult întrebări “tehnice” despre modul în care funcționau business-urile în care activau decât despre viața lor personală.
Din acest punct de vedere şi dincolo de lecturile în sine, în ce mă priveşte, a fost foarte importantă experiența mea cu Helen Gurley Brown de la începutul anilor ’80 [titlul Sex and the City este inspirat de cel al besteller-ului lui H.G. Brown, Sex and the Single Girl, din 1962 – n.r.], când ea era încă redactor-șef al revistei Cosmopolitan. New York City era unul dintre puținele locuri în care femeile chiar puteau ajunge în vârf, astfel încât au fost mereu câteva, aproape în fiecare generaţie, care au reușit să facă carieră, iar ea a fost una dintre acestea.
Trebuie punctat însă şi faptul că majoritatea femeilor nu aveau de gând să rămână single întreaga lor viață sau să se dedice aproape total profesiei, precum Helen Gurley Brown… ea a reprezentat cu adevărat o excepție şi asta a devenit tot mai vizibil odată cu schimbările culturale care au survenit în anii ’90 şi continuă să apară şi să se manifeste în diverse forme contemporane, în asociere cu modificările din societatea în care trăim.
Fiindcă ai pomenit de începuturi, ai spus la un moment dat că un pas important în cariera ta a fost… “being seen on the scene. I was part of the Studio 54 crowd.”. De ce era Studio 54 atât de important în viața socială și culturală a New York-ului de la finele anilor ’70?
Ei bine, atunci, scena cluburilor fiind abia la început, Studio 54 era un loc unde mergea toată lumea, într-adevăr, doar că vedetele aveau parte de un tratament special, fiind ținute separat de publicul larg. Dincolo de acest detaliu, gândeşte-te la faptul că, în vremea aceea, era o cultură diferită în New York, adică nu exista internet, iar oamenii aflau unul de altul mai mult datorită zvonurilor, a ce se vorbea despre ei în oraş în diferite cercuri… ne putem imagina întreg New York-ul ca fiind un fel de club.
Oamenii știau unde să meargă, deoarece cunoșteau oameni care le facilitau accesul în locurile alea sau le făceau cunoştinţă cu alte persoane care puteau să facă asta, în fine, totul se reducea la… pe cine cunoșteai. În fond, nu era cu mult mai diferit de cum stau lucrurile acum, doar că atunci, într-un fel, cred că oamenii care ajungeau în Studio 54 simțeau că acela era singurul loc din lume în care şi-ar dori şi ar putea să fie, ceea ce nu mai e cazul cu cei din zilele noastre. Înainte, trebuia să fii acolo în persoană pentru a avea acces la societate, pe când acum oamenii petrec mult timp online, căutând informații și formându-și opinii despre lucruri pe care nu le-au trăit sau experimentat personal.
Cu alte cuvinte, totul este în prezent mult mai accesibil pentru absolut toată lumea prin intermediul internetului, în timp ce, în acei ani, o experienţă de socializare asociată mersului la Studio 54 era aproape în totalitate apanajul celor care locuiau în New York, să zicem.
Ca observatoare veterană a trendurilor sociale, pe care le-ai analizat inclusiv în Is There Still Sex in the City? din 2019, cum te raportezi la plusurile sau minusurile asociate acestei revoluții tehnologice?
Știi, îmi este imposibil să-ţi dau un răspuns rezonabil la această întrebare, în primul rând pentru că toată lumea încă în viață se află în aceeași situație, inclusiv tu, adică sunt convinsă că şi viața ta era de asemenea foarte diferită acum 40 de ani – sigur, în anumite privințe -, iar asta e valabil pentru absolut toată lumea. Inclusiv pentru cei trecuţi ca vârstă de 80 de ani, de exemplu… sunt sigură că, la sfârşitul anilor ‘70, percepeau foarte diferit realitatea vieții.
Da, tehnologia se schimbă, dar oamenii o îmbrățișează și, cumva la pachet cu asta, îşi asumă şi schimbările. În ceea ce mă priveşte, aș spune că viața mea nu este chiar atât de diferită, deoarece continui să am mulți dintre prietenii pe care mi i-am făcut în urmă cu 30 sau 40 de ani şi încă mai ies mult în oraş pentru felurite evenimente sociale.
Pe de altă parte, cred că, probabil, lumea a devenit un pic mai închisă, fiindcă în zilele noastre există acest fenomen al fandomului, care nu se manifesta acum patru decenii, şi mă refer la aceste grupuri de admiratori care se comportă într-un mod aproape de fanatism, indiferent de obiectul sau subiectul care le stârneşte admiraţia sau de care le place, iar asta poate limita cumva interacţiunea socială.
Altfel, eu cred că trebuie să acceptăm în primul rand faptul că, inevitabil, timpul trece şi noi începem să ne deteriorăm ca fiinţe, dincolo de orice schimbări s-ar produce în mediul din jurul nostru sau a legăturilor cu acesat. Nu prea putem face nimic în privința asta, iar acceptarea realităţii mi se pare o necesitate, mai ales după o anumită vârstă.
Relaţia ta cu moda s-a schimbat în vreun fel odată cu trecerea anilor? Mărturiseai cândva că ai ajuns la New York îmbrăcată într-o ținută cumpărată din magazinul Loehmann, aleasă de mama ta…
Cred că am fost mereu conștientă şi atentă la modă, pentru că, într-adevăr, dragostea pentru modă era ceva ce împărtășeam cu mama mea, deci mi se pare că la mine este ceva instinctiv. Unii oameni sunt interesați de modă, iar alții nu, la fel cum anumite persoane sunt pasionate de decorarea și de aspectul locuinţei lor și altele mai puţin.
Eu, de exmplu, nu mă număr printre cei care dau o atenţie deosebită designului de interior, adică nu este genul meu, pe când moda a fost întotdeauna ceva care m-a interesat, dar, bineînţeles, odată cu trecerea timpului, acest interes nu mai e unul atât de excesiv, plus că a evoluat şi încă evoluează. Vii la New York, vezi ce oameni poartă hainele unuia sau altuia dintre designeri, te interesează asta și vrei să încerci la rândul tău cele care îţi spun ceva, apoi descoperi alte haine şi aşa mai departe.
Să ne apropiem un pic de alter ego-ul tău de pe ecran. Până la urmă, ce coardă sensibilă crezi că a atins Sex and the City în momentul lansării, în 1998, pentru a avea un succes atât de rapid şi de mare?
Ei bine, cred că, în esenţa sa, a fost un serial TV foarte bun și distractiv, adică, eu cel puţin, întotdeauna l-am considerat amuzant. Altfel, oamenii au multe teorii despre asta, aşa că, probabil, nu există un singur răspuns, pentru că e vorba de un “lightning in a bottle”, ceva ce se creează, se naşte, dar apoi nu mai poate fi re-creat… există o energie creativă în spatele său care mie mi se pare reală, pe care eu nu cred că poți să o falsifici, adică fie funcționează, fie nu funcționează.
Revenind la întrebarea ta, într-o mare măsură, ar putea fi o chestiune de sincronizare, de timing potrivit, în sensul că a descris realitatea vieții femeilor într-o vreme în care ele simțeau că nu sunt reprezentate în mod realist în acest mediu. În fond, Sex and the City era o reflectare a vieții reale a oamenilor. Pentru tinerele femei, aceşti ani de “sex and the city” nu existau cu cinci decenii mai înainte, când plecai din casa părinților ca să te căsătoreşti, or acum există această perioadă de timp în viaţa lor în care tinerele femei sunt singure, se întâlnesc cu diferite persoane şi trăiesc experiențe diferite.
Vorbind de tinereţe, am putea privi show-ul tău ca un fel de închidere a cerc în ceea ce privește actoria, cu care ai cochetat atunci când, la 19 ani, ai ajuns la New York?
Da, sigur că da, iar eu sunt conștientă de asta, doar că acesta e acum doar unul dintre lucrurile pe care le fac, adică, sincer, nu e ca și cum oamenii stau la coadă ca să-mi spună: ‘Hei, vrem ca tu să vii la emisiunea asta de televiziune sau să faci show-ul ăsta live’. Nu se întâmplă așa ceva. Repet, cu toate că îmi ocupă foarte mult timp, fiindcă este nevoie de multă planificare şi de o atentă organizare, susţinerea acestui show este ceva ce fac acum în paralel cu destule alte lucruri, deci nu reprezintă pentru mine neapărat o prioritate absolută, deşi face o mare plăcere să întâlnesc oameni noi.
Uite, ca exemplu, încerc în paralel să organizez un eveniment de aniversare de 30 de ani de Sex and the City, pentru că publicul rămâne încă foarte atașat de anumite personaje, lucruri sau epoci, dar, evident, vom vedea ce şi dacă se va întâmpla până la urmă.
Interviu de IOAN BIG
Foto header – CandaceBushnell.com
