VIDEODOME | “THE BLACK DAHLIA” (2006, r: Brian De Palma)

“THE BLACK DAHLIA” (2006, r: Brian De Palma)

Vagamente inspirat de faimosul caz Black Dahlia – intens mediatizata ucidere a lui Elizabeth Short în 1947 -, acest Neo-Noir semnat de Brian De Palma, autorul unor filme acum clasice, precum “Carrie”, “Blow Out” sau “Scarface”, incită la redescoperire deopotrivă prin distribuţia stelară şi povestea plină de mister, centrată pe un triunghi amoros alcătuit din doi politişti prieteni şi parteneri, foşti boxeri, Dwight (Josh Hartnett) şi Lee (Aaron Eckhart), şi prietena celui din urmă, Kay Lake (Scarlett Johansson).

O crimă a cărei victimă este actriţa aspirantă Elizabeth Short (Mia Kirshner), colega lui Sheryl (Rose McGowan), devine o obsesie pentru Lee şi un prilej pentru Dwight de a cunoaşte o femme fatale imorală, cu gusturi sexuale perverse, Madeleine (Hillary Swank), fata unui mogul imobiliar (John Kavanagh) şi a unei cântăreţe ratate (Fiona Shaw).

În atmosfera specifică Cetăţii Îngerilor, în care fiecare rezident este obişnuit cu instrumentul speculei, transpusă pe ecran într-un mod impresionant de către veteranul set designer  Dante Ferretti (premiat cu Oscar pentru “The Aviator”, “Sweeney Todd” şi “Hugo”), portretul fiecărui personaj, indiferent de importanţă, se construieşte cu migală ca rezultat al contextului social sau profesional în care evoluează, iar asta s-a dovedit a fi marea provocare la care au trebuit să răspundă cei implicaţi.

Pe măsură ce ancheta avansează, se relevă că fiecare are secrete întunecate de protejat şi nu trebuie să judecăm după aparenţe… nici plot-ul şi nici filmul în sine.

Preliminar, simt însă nevoia unor precizări, utile potenţial în evaluarea filmului.

Prima este aceea că, pentru a-şi pune în operă ideile, în funcţie de mediul în care se consumă o poveste sau alta, Brian De Palma îşi alege cu mare grijă directorii de imagine: la “Passion” (glam-ul metalic a mediului corporatist teuton) a lucrat cu Alcaine al lui Almodovar, la “Femme Fatale” (chic-ul Croazetei şi al Parisului la început de nou mileniu) cu Arbogast al lui Besson şi la “The Black Dahlia” (Los Angeles-ul postbelic) a optat inspirat pentru reluarea colaborării cu Vilmos Zsigmond (“Vânătorul de cerbi”, “Întâlnire de gradul III”), cel cu care a lucrat constant de-a lungul timpului (“Obsession”, “Blow Out”, “The Bonfire of the Vanities”).

Până aici e de bine.

O altă observaţie se referă la faptul că scenariul lui “The Black Dahlia” nu poartă semnatura lui De Palma, ci a lui Josh Friedman (“War of the Words”), care, iniţial, a adaptat cartea lui James Ellroy, “Demon dog of American crime fiction“, autor al cvadrilogiei-bestseller L.A. Quartet (“The Black Dahlia”, “The Big Nowhere”, “L.A. Confidential” şi “White Jazz”), pentru a fi transpusă pe ecran în alb/negru de către… David Fincher, cineast super în trend la vremea aceea datorita lui “Fight Club” şi “Se7en”.

Acesta a abandonat însă proiectul datorită unor diferende creative cu producătorii, care cumpăraseră drepturile asupra cărţii încă din 1986!

Am vrut să punctez că a fost nevoie de două decenii până ca filmul să fie gata, întrucât geneza acestui lungmetraj a fost complicată în toate privinţele şi aproape nimeni din cei luaţi în calcul în fazele preliminare nu au ajuns să se vadă pe afiş: pentru rolul lui Madeleine au fost luate în considerare Kate Beckinsale, Fairuza Balk şi Eva Green (ultima, preferata lui De Palma, a declinat întrucât nu dorea să îşi contureze o imagine de “femme fatale”), pentru Elizabeth Short a fost propusă fără succes Maggie Gyllenhaal, iar pentru Kay Lake cântăreaţa Gwen Stefani.

Mai mult, Mark Isham l-a înlocuit pe James Horner pentru compunerea OST-ului, Mark Wahlberg (prima opţiune a lui De Palma) a cochetat aproape doi ani cu rolul lui Lee Blanchard dar, în final, a optat pentru “The Departed” a lui Scorsese, rolul lui Amy Irving a fost tăiat din scenariu încă înainte de începerea filmărilor etc, etc. În aceste condiţii, nu a fost complet surprinzător că rezultatul final este fustrant, mai ales pentru fanii lui de Palma.

Cu toate astea, speranţe de mai bine existau, fiindcă versiunea originală a filmului (Director’s Cut-ul lui Brian De Palma) dura peste trei ore şi a fost ridicată în slăvi de însuşi James Ellroy după vizionare… doar că aceasta nu a fost prezentată niciodată publicului larg întrucât producătorii au decis să o reducă la una cu o durată de sub două ore.

De ce am dat toate aceste informaţii în loc să ma refer la filmul în sine?

Pentru că, reîntorcându-ne la plot-ul interesant şi consideraţiunile de început, ducem firul mai departe prin a spune că şi-aşa filmul se derulează într-un ritm foarte lent, dar spectatorul dobândeşte, prin eliminarea fragmentară a unor scene, senzaţia unei evoluţii sincopate în care motivaţia unor personaje este insuficient sau deloc explicată.

Drept urmare, personalitatea acestora rămâne definită schematic şi refuză publicului opţiunea de ataşament emoţionale faţă de unul sau altul dintre ele.

Pe scurt, cu toate că prezenta în faza de pre-producţie absolut toate premisele să fie o reuşită, “The Black Dahlia” este un film ratat în versiunea pusă în circulaţie,. Poate că, la un moment dat, va ieşi la suprafaţă o copie integrală a filmului, aşa cum a fost gândit şi realizat de Brian De Palma, doar că au trecut deja 20 de ani de la premieră şi asta încă nu s-a întâmplat.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME