Interviu cu actorul MATEI ARVUNESCU
Muzici și faze, adaptarea bestseller-ului lui Ovidiu Verdeş despre adolescenţa în anii comunismului, pusă inspirat în scenă de către Cristian Ban la Teatrul Excelsior, se anunţă a fi unul dintre hit-urile acestei stagiuni, deopotrivă prin savoarea textului-sursă, prospeţimea abordării regizorale şi efervescenţa grupului de tineri performeri, în parte acelaşi din Punk Rock-ul lui Vlad Cristache.
Drept urmare, ne-am propus să aflăm care-i faza cu Tinuţ, personajul principal, chiar de la interpretul acestuia, MATEI ARVUNESCU, mai ales că talentatul actor continuă astfel un parcurs dens, care îi confirmă versatilitatea, fie şi dacă am avea în vedere numai rolurile din spectacolele care au avut premiera în ultimele luni, trei la Excelsior (Tristeţe şi bucurie în viaţa girafelor, Dark Play şi Metamorfoza) şi unul în spaţiul independent, la Point, fort/da, debutul dramaturgic al actriţei Réka Kovács.
De asemenea, am profitat de salturile în timp alături de Tinuţ, ca să abordăm în dialog şi unele faze din adolescenţa lui Matei, inclusiv cea în care făcea parte din trupa de teatru de liceeni Zorba, premiată pentru spectacolul Aleea Soarelui la Festivalul Jos Pălăria! din 2012, astfel încât să ne formăm o părere despre cât a investit din propriile experienţe specifice vârstei în portretizarea liceanului la final de a X-a, care aşteaptă vacanţa citind oracole, visând la un “mag” şi poştind o ţigară cu mama fetei de care se simte atras… în 1978.
Muzici și faze este un titlu care intrigă şi incită în acelaşi timp, asta e clar… doar că e vorba de “faze” din adolescenţă vechi de o jumătate de secol. Prin ce crezi că o poveste din anii ’70 ar putea fi interesantă pentru un tânăr din zilele noastre?
Fix asta îl va șoca… îl va intriga și mai tare faptul că, dacă mergem la esența sentimentelor, ele sunt aceleași, adică nu prea au fost denaturate de tehnologie.
Sigur că ele se exprimă acum diferit sau mai rapid decât se făcea pe vremuri, când trebuia să aștepte să sune telefonul acasă și să răspundă ca să converseze cu persoana pe care o iubește sau, mă rog, crede că o iubește, dar, în fond, sentimentul este și va rămâne același, pentru că e vorba de acest mare prag pe care îl trec tinerii atunci când încep să descopere lucruri despre ei înşişi, dar şi despre ceilalți.
Și astfel, poate, cei din zilele noastre, chiar dacă au acum alte instrumente sau unelte cu care să comunice, vor vedea că acest tânăr care a ajuns să se exprime în felul acesta – autorul scriind despre propria lui adolescență – le descrie și lor sentimentele și trăirile, pentru că, printre marile teme din Muzici și faze, se află iubirea, așa cum o descoperă adolescenții, prietenia, relația cu părinții, dar şi cea între mentor și discipol.
Nu în ultimul rând, e vorba de acest sentiment că nu aparții în totalitate unui grup sau că nu te încadrezi în anumite norme, sentiment pe care cred că îl avem toți, chiar dacă suntem bufonul clasei sau cel mai introvert om dintr-o clasă.
Punctul de plecare îl reprezintă romanul lui Ovidiu Verdeș, iar în prezentarea spectacolului se spune că este o “dramatizare colectivă de Cristian Ban și echipa de creație”. Dă-mi câteva detalii despre procesul de lucru şi modul în care ţi-ai conturat personajul, pe Tinuţ. O replică spusă pe scenă sună chiar aşa… ‘cine a scris textul pentru acest spectacol’?
Totul a început cu Cristi Ban, care a ales mai întâi anumite scene sau episoade din roman, astfel încât să duca povestea lui Ovidiu Verdeș mai departe, dar și să fie teatrale, deci profitabil de pus în scenă.
Cu alte cuvinte, la început, n-am urmărit o redare 1:1, ci am încercat – din ce a scris și din cum a scris Ovidiu Verdeș – să ajungem treptat la esența a ceea ce a fost. După aceea, în funcție de scena care se lucra, ne-am dus în căutările noastre spre ceea ce conta mai mult să arătăm din acea esenţă şi am aprofundat inclusiv tonalitatea în care o facem, de exemplu să evităm ca ceva să pară cam ieftin dacă ar fi fost doar amuzant.
În afară de asta, au mai fost de rezolvat și salturile în timp, fiindcă, la un moment dat, sărim cu Tinuţ de la vârsta de 15 ani la 11, după care, atunci când revenim la 15 ani, trebuie să continuăm povestea exact de unde am lăsat-o și de aceea schimbarea poate părea bruscă, mai ales că ne întoarcem într-un moment dramatic pentru personajul meu, care trebuie să reia firul cu un monolog greu pentru el, ca și cum scenele în care are 11 ani nu ar fi existat.
Prin urmare, procesul a avut ceva din crearea unui puzzle, pentru că, atunci când ne-a devenit clar care sunt scenele, totuşi nu știam încă exact ordinea lor, pe care ne-am dorit-o astfel încât să nu fie prea greu de urmărit.
Pentru Tinuţ, în ceea ce mă priveşte, ca să înțeleg mai bine despre ce e fiecare scenă în parte, important a fost să mă raportez la romanul lui Ovidiu Verdeș şi la modul de a vedea lucrurile a lui Cristian [Ban], mai ales că, în general, eu tind să cred regizorul până la capăt, fiindcă, până la urmă, el semnează punerea în scenă, iar eu trebuie să servesc acestui scop.
În privinţa lui Tinuţ, am încercat inițial să nu mint în ceea ce simte un puști de 15 ani și abia după aceea să adăugăm straturi cu date care să îl definească drept un adolescent cu o amprentă a lui, care îi marca cumva pe cei pe care îi întâlnea… sau, cel puţin, asta a fost senzația mea despre personaj.
Dincolo de ceea ce vedem pe scenă, cum ţi l-ai imaginat pe Tinuț? Ce trăsături crezi că îl definesc?
Cred că este un prieten foarte bun şi un băiat cu-adevărat sincer, care nu vrea să mintă doar ca să își creeze o imagine mai bună în grupul său şi, dacă iubește, o face tot foarte sincer.
De asemenea, cred că știe ce e bine și ce e rău, asta neînsemnând că întotdeauna ar alege binele, fiindcă se află într-o etapă a vieţii în care e curios să vadă și ce se întâmplă dacă greșește, iar din asta, cumva, învață… cred că e un tip care învață foarte repede că, dacă te arzi la aragaz, nu mai pui mâna și a doua oară.
Tinuț nu este ca Francis, personajul meu din Punk Rock, de exemplu, care, deși se apără foarte mult, își dorește să facă rău în jurul lui doar pentru a vedea cum reacționează oamenii sau ce poate să pățească, dar cred că această diferență, de a înțelege că cel de lângă tine este un om şi nu jucăria ta, are legătură cu mediul în care a crescut fiecare.
Cât de diferiţi sunt însă Tinuț şi Nick, personajul tău din Dark Play? Cum este adolescentul “analog” din anii ’70 vs. cel “digital”, contemporan cu noi?
În primul rând, cred că pe Nick din Dark Play l-au influențat foarte mult anumite evenimente despre care nu se vorbește atât de mult în spectacol până la întâlnirea lui cu Adam, niște chestii pe care le-am speculat în repetiții cu Radu Apostol, regizorul spectacolului, pentru a-i da cumva o motivație ca el să acționeze în felul în care o face.
Dincolo însă de asta, sigur, felul în care a fost modelat de societatea în care trăieşte, ca ceilalţi tineri din ziua de azi, îl face să se comporte şi să acţioneze diferit față de Tinuţ, care era mai limitat, neavând tehnologia care îi este acum la îndemână lui Nick.
În schimb, Tinuţ a fost protejat de o familie care a avut grijă de el şi care l-a învățat cumva ce e binele și atunci, cu toate că are şi el extravaganțele sale, nu este capabil să facă rău celorlalți. La fel ca în cazul lui Francis, asta e marea diferenţă şi faţă de Nick, ce are o curiozitate în a vedea cât de mult rău poate face, considerând asta o inocență, fiindcă o pune pe seama perioadei grea care e adolescența.
Mă refeream şi la eventualele diferenţe în codurile adolescenţilor separaţi de câteva decenii, mai ales că tu, în viaţa reală, aparţii unei generaţii aflate undeva la mijloc…
Din perspectiva generațiilor, codurile și limbajul mi se par foarte diferite. Cred că, în perioada lui Tinuţ, oamenii vorbeau mai mult unii cu ceilalți şi se exprimau mult mai concis, dar și mai detaliat, pentru că aveau capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblu, aveau creierul un pic mai deschis în mai multe direcții încă de la o vârstă mai fragedă.
Mi se pare că ideea asta s-a strâmtorat odată cu evoluția tehnologică, în care, sigur, oamenii poate că excelează în anumite zone, dar acestea sunt unidirecționale, adică au pierdut din capacitatea de a-şi trăi mai plin viața… sunt canalizați pe un lucru și pentru ei ăla devine important, iar prin asta le scapă foarte multe detalii.
Şi eu simt față de cei mai în vârstă ca mine că nu sunt la fel de deschis ca ei, fiindcă sunt mai preocupat doar de lucrurile despre care cred eu că îmi fac bine sau mă interesează şi am momente, mai ales cele în care lucrez mai mult, în care îmi dau seama că trebuie să trăiesc un pic mai mult.
De asta, cumva, mă ajută perioadele de lucru, pentru că atunci îmi dau seama nu doar cât de importantă este munca, dar şi că e la fel de important să văd lumea din jurul meu.
Personal, cum te-ai raportat la “fazele” din spectacol? Fiindcă ţi-ai asumat un risc mergând total pe mâna regizorului, adică exista posibilitatea ca publicul să nu adopte propunerea ta de personaj.
Da, așa este, însă riscul acesta, ca actori, ni-l asumăm de multe ori. Pentru mine, ca punct de cotitură în construcția personajului, a fost să îmi dau seama din ce mi-au povestit oameni mai trecuți prin viață, inclusiv ai mei, de bucuria pe care o simțeau acei tineri pentru un lucru care acum este neimportant, cum erau atunci o casetă sau un vinil sau o bandă de magnetofon.
Sigur că, în ziua de azi, ar fi o chestie comună, doar un alt album de muzică care a mai apărut pe piaţă şi pe care poate că voi da 10 dolari, dar atunci albumul ăla reprezenta ceva ce am așteptat timp de luni întregi până să ajung să îl țin în mână și să fie al meu.
Cred că asta s-a tradus în spectacol și în alte privinţe, inclusiv în ce înseamnă o vorbă bună spusă de un alt personaj sau o privire urâtă pe care o adresează, adică senzația e că orice lucru te impactează mult mai puternic… ceea ce bineînţeles că se întâmplă în teatru în general, unde, teoretic, niciun cuvânt nu e spus degeaba pe scenă, dar aici avem această calitate aparte care mă ajută, mă schimbă ca om, că ascult această piesă, că am acces la ea, că o țin în mână.
Cred că în zona asta de fire melancolică înaintea vremii ne-am găsit eu cu Tinuţ şi nu pot spune cât din mine s-a regăsit în el, dar știu că el m-a învățat multe. Faptul că simte atât de visceral niște lucruri banale din punctul meu de vedere mă face să mă întorc spre mine însumi şi să mă întreb ce este banal și de ce am eu senzaţia asta… cum este și în roman, de altfel, unde fiecare detaliu e descris amănunțit, inclusiv reacțiile pe care le-a stârnit un gest sau un lucru și cu ce senzații a rămas Tinuţ după aceea.
Drept urmare, de când am început să lucrez la spectacolul ăsta mă gândesc de două sau de trei ori când aud spus ceva care, aparent, nu contează. Poate contează şi poate că lucrul ăla exprimă, de fapt, mai multe subînțelesuri decât dau eu voie să ajungă la mine. Asta aș vrea să-mi rămână din experienţa cu Tinuţ, să fiu hiper analitic, un lucru care, egoist vorbind, mă ajută în meserie.
Din perspectiva meseriei şi a faptului că îți asumi în acelaşi spectacol alternanţa a două etape foarte diferite din viaţă, copilăria şi adolescenţa, au apărut provocări inedite în procesul de lucru pe personaj?
Nu știu dacă ar intra în categoria ‘inedite’ sau nu, dar m-am lovit de acest sentiment… că trebuie să fiu cât de sincer pot în contextul ăsta, că nu pot să mint cu sentimentele pe care le are Tinuţ, căci dacă o fac, am pierdut pariul.
Dacă se vede vreo secundă că eu nu cred sau nu trăiesc ce scot pe gură, s-a rupt vraja. Asta am simțit-o ca pe o provocare, dar nu neapărat ca o dificultate, pentru că nu prea am avut dificultăți în proiectul ăsta, fiindcă am fost un grup de la început, lucrurile s-au legat și am simțit că e loc și să probăm, și să greșim, dar și să creștem împreună cu toții.
Altfel, sincer, m-am uitat un pic cu jind la colegi, când vedeam că ei pot să propună personaje cât de razna voiau și că aveau oportunitatea să facă mai multe personaje, pe când eu eram doar cu Tinuţ, dar asta m-a făcut să îl îndrăgesc mai mult și să vreau să fie cât mai bine conturat, cu cât mai multe detalii.
Dincolo de “faze”, în privinţa “muzicilor”, vei rămâne cu ceva din ce asculta Tinuţ?
Sigur că în spectacol sunt şi câteva piese care nu-mi erau așa de aproape de suflet, dar, în mare, o cam ştiam. Ăsta e un alt punct în care ne-am întâlnit, pentru că este muzica pe care şi eu o ascultam şi continui să o ascult.
Când eram în liceu, existau la noi mai multe grupuri la Colegiul Național Tudor Vianu, printre care unul de rockeri, dar nu din zona Heavy Metal sau Death Metal, ci pasionaţi de Rock clasic, care pe mine m-a atras fiindcă, deși multă lume ne acuza că ascultăm melodii triste sau, dimpotrivă, prea dure, mi s-au părut mai muzicale și, de asemenea, mi-au plăcut mai mult versurile… adică mi s-a părut că sunt de fapt poezii cu un fond sonor şi nu doar niște propoziţii care trebuie să rimeze ca să ne iasă măsura.
Atunci, în anii de liceu, am început să-mi formez gusturile muzicale.
Spre deosebire însă de Tinuț, care în liceu era bun la compuneri, tu te-ai apucat de teatru. Ca să păstrăm vocabularul ’70, care a fost faza cu intrarea în trupa Zorba? Vroiai să devii mai interesant pentru fete?
Nu, a fost mai mult decât atât, pentru că eu i-am mințit pe ai mei foarte mult. Eu am știut că vreau să mă fac actor de când am mers cu tata la el, la muncă [tatal lui Matei este reputatul actor Mugur Arvunescu de la Teatrul Odeon – n.r.], și am fost fascinat de faptul că niște oameni în toată firea se îmbrăcau în niște costume, se duceau într-un loc luminat, spuneau un text și păreau că se distrează foarte bine împreună.
De atunci am știut că asta vreau să fac, deci nu pentru că am simţit că pot sau că m-ar fi ales meseria… pur și simplu mi-a plăcut acest mediu, fiindcă, vrând-nevrând, îl comparam cu cel de la mama. Mergeam uneori cu ea când era de gardă la spital și vedeam durerea şi pe acei oameni bolnavi, iar eu mă gândeam:
‘Ah, deci sunt două variante și ambele se numesc “la muncă”… clar, o să o aleg pe cealaltă!’.
Ca să mă lase în pace, am reușit să-i duc un timp cu zăhărelul pe ai mei că mă fac medic, dar, în clasa a XI-a, când mi-au atras atenţia că ar trebui să mă apuc de biologie şi de chimie, le-am zis: ‘Păi, de ce să mă apuc de biologie? Eu vreau să mă fac actor, nu doctor.’.
Prima oară, tata mi-a zis că trebuie să spun o poezie şi mă tot întreba dacă mi-am ales una, până într-o zi când am răspuns: ‘Da, am una.’. A venit la mine în cameră, s-a așezat pe pat și nu mai știu exact ce s-a întâmplat – pentru că, probabil, am reprimat acel moment -, dar ţin minte că, atunci când am terminat, era cu capul în mâini și a zis: ‘Nu, nu se poate!’, după care a adăugat: ‘Fă cumva să te văd pe o scenă.’.
Repede, m-am înscris într-o trupă de teatru din liceul la care eram, doar că, fix în momentul ăla, nu făcea nimic, aşa că m-am înscris într-o altă trupă de teatru, ca să aflu că nici aia nu avea activitate, coordonatorul său fiind în spital. În cele din urmă, printr-un coleg de-al tatălui meu care aflase de lupta asta pe care o duceam, am ajuns la Zorba, care monta chiar un text scris de el, de Gabi Pintilei [actor la Teatrul Odeon, Gabriel Pintilei este şi un apreciat dramaturg – n.r.], intitulat Aleea Soarelui.
Am dat o probă, Alex Gâtstrâmb, care coordona trupa, a zis ‘Da’ şi astfel am ajuns în Zorba, cu care repetam la Liceul Mihai Eminescu, în zona Unirii. Deci asta cu trupa de teatru n-a fost pentru fete, ci ca să mă vadă tata și să zică… ‘Bine, ai voie!’.
Aleea Soarelui pare să fi fost un fel de Muzici și faze ale tale, mai ales că se încheia cu întâlnirea dintre adolescentul pe care-l jucai cu “fata misterioasă”. Oare acea experiență, conștient sau nu, a amprentat modul în care ți-ai privit acum personajul?
S-ar putea, fiindcă, la fel ca Tinuţ, acel adolescent din Aleea Soarelui era un pic deosebit faţă de colegii lui.
Andrei era un tip care, având o emisiune la un radio pe care nu știu câți oameni îl ascultau, vorbea mult mai matur față de colegii lui, adică se exprima mult mai în detaliu, mult mai clar și mult mai sincer… plus că folosea niște comparații foarte rar întâlnite la cei de vârsta lui, mai ales că era vorba de cineva din perioada contemporană, nu din trecut, precum personajul din Muzici şi faze.
Da, stând acum să mă gândesc, cred că ai dreptate… îmi dau și eu seama că e o mare asemănare între cei doi. Oricum, eu chiar sper să nu fie ultimul rol de genul ăsta.
De fapt, când ai început să crezi realmente că actoria ar putea reprezenta pentru tine o profesie din care să ieşi la pensie ?
Cred că a fost vorba de o inconștiență, eu fiind mereu convins că sunt potrivit pentru a actorie, dar prima dată când am simțit că nu sunt singurul care crede asta a fost când, după spectacolul de licență, Visul unei nopți de vară, în care am jucat Fundulea, m-am lovit în premieră de oameni care mă așteptau ca să-mi spună ce mișto li s-a părut ceea ce făcusem şi cât de mult le-a plăcut cum am rezolvat o scenă sau alta. Atunci mi-am zis: ‘Ok, deci nu mă opresc aici ca să dau la Medicină şi continui cu Actoria!’.
Am avut apoi şansa să joc primarul din Revizorul în spectacolul de dizertație de regie al lui Slava Sambriş şi am primit şi acolo multe laude și încredere de la colegi de-ai mei, dar și de la oameni care fac meseria asta de mult timp. Acolo, în Revizorul, am avut cel mai mare salt de vârstă, pentru că eu aveam 22 de ani și jucam un personaj de 50, dar cred că, inconștient, când interpretezi un personaj mai bătrân ca tine, îți permiți mai mult și îți dai voie să te joci mai mult, fiindcă nu ai de unde să știi cum e în faza aia a vieţii.
În schimb, dacă trebuie să faci drumul invers, ca în Muzici şi faze, deja ştii cum e, pentru că ai trăit acea vârstă, şi atunci eu, cel puţin, încerc să păstrez cât mai mult fibra aia autentică, să nu mint şi să nu creez chestii doar de dragul divertismentului.
Ai interpretat în facultate multe roluri în piese clasice, de la Molière sau Ibsen până la Caragiale şi Shakespeare, dar, după masterat, odată cu Turandot, ai intrat în echipa Excelsior. Nu ți-a fost un pic teamă că într-un teatru care vizează publicul tânăr s-ar putea să joci doar roluri specifice vârstei?
Ba da, a fost teama asta, dar am avut încredere în ce mi-au spus oamenii care erau la Excelsior, că la ei se construiește ceva frumos şi că nu suntem trecuți cu vederea dacă avem ceva de spus.
Într-adevăr, mi s-a părut întotdeauna că Maria Rotar [director adjunct al Teatrului Excelsior din 2017 şi actualmente manager interimar – n.r.], atunci când ne consultă într-o privinţă, nu o face doar ca să ne simțim băgați în seamă, ci chiar ține cont de ce spunem… cu alte cuvinte, mi s-a părut că e un mediu în care pot să cresc și să evoluez ca parte dintr-un grup.
Chiar dacă trebuie să recunosc faptul că, atunci când eram mai mic, credeam că actoria e o meserie de cursă lungă, dar individualistă, acum simt foarte acut că, fără un grup, poți tu să fii oricine vrei, dar dacă nu e un one-man show, ești mâncat. Iar la Excelsior, din ce văd, am crescut toți împreună.
Deşi anul trecut a fost pentru tine foarte plin la Excelsior, cu trei premiere – Metamorfoza, Dark Play şi Tristeţe şi bucurie în lumea girafelor -, ai fost prezent și în spațiul independent, prin rolul din fort/da, de la Point Hub. Cum a apărut personajul Gogu în viaţa ta?
S-a întâmplat într-un moment în care nu știam prea bine despre ce se va mai petrece la noi in teatru, adică știam că vor veni doi regizori, dar nu şi ce urmează să monteze şi dacă sunt luat în calcul, iar când am văzut anunţul de casting pentru fort/da, fiindcă aveam liber în zilele acelea, am zis mă înscriu.
Ce se putea întâmpla? Să nu-l iau. Şi ce? Încă unul. Totuşi, l-am luat… şi chiar am avut noroc atunci de o perioadă în care am putut să le acopăr pe toate, adică am avut răstimpul necesar pentru a face efortul de a mă apropia de acest personaj, despre care nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să-l joc.
Poate tocmai că nu îmi era neapărat la îndemână a fost unul dintre motivele pentru care am ales să particip la acel casting, iar experiența a meritat. Cu siguranţă a meritat, adică mi se pare că e un spectacol inedit, într-un spațiu inedit, pentru un public care nu cred că se așteaptă să vadă așa ceva acolo.
Să înţeleg că, cel puţin ca tipologie, ţi-a fost mai la îndemână să-l joci pe Tinuţ din Muzici şi faze decât pe Gogu din fort/da?
Da, cred că a fost mai dificil să fiu Gogu, pentru că nu aveam nimic în comun cu el, adică personajul era ca un extraterestru pentru mine. Iniţial, când am dat castingul, n-a fost pentru Gogu şi, după aia, când am aflat că voi face acest personaj, m-am întrebat serios… de unde îl apuc?
Căci doar din experiențele mele era cam dificil, fiindcă nu prea m-am învârtit prin medii de genul acela mai deloc. Cumva, la fort/da a fost mai mult munca de a mă duce eu spre personaj și de a încerca să nu fie un clișeu, pentru că mereu m-am ferit de chestia asta, indiferent că e vorba de un tip care bagă la păcănele și își pierde banii sau de un adolescent care e îndrăgostit de viață, dar încă nu știe asta.
M-am ferit de clișee pe cât am putut de mult, fiindcă m-am gândit să îi ofer ceva din mine care să-l facă unic.
Practic, fiecare personaj pe care-l creezi reprezintă o investiţie personală. Ai vreo frică la început sau pot apărea frustrări pe parcurs legate de cum iese pe scenă?
Oh, da! E frica de a nu reuși să fiu în totalitate cum vrea regizorul, că nu voi putea să livrez exact ce a visat el că voi face şi atunci, cu toate că știu că e imposibil, încerc să mă apropii cât de mult de imaginea pe care și-a creat-o el, aducându-mi și aportul meu, dacă e nevoie.
Iar frustrări legate de personaje am mai avut, mai ales în perioadele de repetiții, dar cred că, până la urmă, am reușit de fiecare dată să mă conving pe mine însumi văzând întregul că, dacă asta se cere, eu trebuie să îmi mut toată atenția – și să nu mai fiu frustrat că nu iese aşa cum vreau eu – în a crea un personaj cu cât mai multe detalii se poate, după cum îl vrea regizorul.
Dacă văd că acesta e mulțumit, înseamnă că e în regulă.
De la adolescentul crescut în comunism din Muzici şi faze până la IA-ul Alecto din distopia (R)Evoluţie…, personajele te plimbă prin varii timpuri şi existenţe. Oare ce crezi că i-ar recomanda Alecto lui Tinuţ pentru a-şi limpezi gândurile despre viață?
Cred că i-ar spune să ia lucrurile mai ușor, că este abia începutul și să continue să fie un tip curios, doar că… mai selectiv. Asta, dacă i-ar vrea binele, pentru că, teoretic, Inteligența artificială ne vrea binele. Teoretic.
Matei, dincolo de scenă, ştiu că ai un citat favorit din Márquez, “Viața este ce îți amintești că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti”. Cum alegi sau filtrezi amintirile care-ţi compun viaţa?
Eu încerc să rețin tot ce se poate lega de oamenii pe care îi iubesc, cu bune şi cu rele, pentru că nu știm cât timp mai avem norocul să îi avem și să ne creeze amintiri, fie acestea plăcute sau mai puţin plăcute.
În rest, dintre toate informațiile astea care ne bombardează în permanenţă, încerc să aleg şi să rețin lucrurile care mă afectează sau pe care le pot influența sau despre care pot vorbi ca să le fac cunoscute. Din păcate, rămâne și mult balast, n-avem ce face, dar câteodată e bun şi acela… ca subiect de glume pe la mese.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header – Arhiva personală Matei Arvunescu
