Cozerie cu Ruxandra | Despre Africa prin lentila lui ANDREI MIHALCA

Andrei Daniel Mihalca în dialog cu Ruxandra Păduraru: „Când îmi vine mie sfârșitul, aș prefera să se întâmple într-un mod mai spectaculos, undeva în Africa, decât pe un pat de spital în România”

În a treia sâmbătă din februarie, an de an, este celebrată World Pangolin Day, ziua mondială a pangolinului – singurul mamifer acoperit în întregime de solzi. În 2026, a avut loc pe 21 februarie. Știu nu pentru că urmăresc îndeaproape pangolinii, dar îl urmăresc cu admirație pe Andrei Daniel Mihalca, unul dintre cei mai renumiți parazitologi români. Iar el a avut grijă să ne reamintească despre această zi, menită a crește nivelul de conștientizare asupra celui mai traficat mamifer non-uman din lume, din cauza braconajului ilegal pentru solzi și carne.

Prima dată l-am întâlnit pe Andrei Mihalca în Chilia Veche, o localitate din Delta Dunării. Lucra alături de studenți la medicină veterinară, atât români, cât și străini, într-un laborator improvizat în curtea unui prieten localnic. Analizau probe recoltate de la animale domestice din comună, în vederea stabilirii diagnosticului parazitologic.

În jurul unui foc, la finalul taberei pe care o organizează periodic acolo, am aflat că pe lângă cercetare și cariera din domeniul academic, e pasionat de fotografia de natură sălbatică (wildlife) și, pe atunci, scria o carte cu povestiri din călătoriile lui în Africa. Între timp, cartea a fost publicată (în 2024) și vă invit să o căutați în librării – „Purici, nomazi și supă de șobolan. Povestiri din Africa ecuatorială”. Este, de asemenea, autorul mai multor fotoreportaje publicate în National Geographic Romania și al albumului fotografic intitulat „Africa”.

Andrei Mihalca are 48 de ani și peste două decenii de experiență în Africa sub-sahariană (Kenya, Uganda, Tanzania, Somaliland, Coasta de Fildeș, Republica Centrafricană, Gabon, Liberia, Zimbabwe, Botswana, Namibia, Africa de Sud), îmbinând medicina veterinară cu conservarea naturii și lucrul direct cu comunități locale.

Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea și m-a intrigat este tocmai meseria de veterinar cu specializare în parazitologie, „lentilă” prin care călătoriile în Africa și fotografiile sale capătă (și alte) unghiuri de înțelegere, dacă îmi permiteți, inside out.

L-am avut invitat în cadrul celei de-a XI-a ediții a Cozeriei cu Ruxandra, o serie de evenimente în care avem ocazia de a fi împreună – oameni, idei, proiecte sau pasiuni.

Deși dialogurile din cadrul Cozeriilor nu sunt înregistrate și nu apar ulterior online, povestirile lui Andrei Mihalca m-au convins să reluăm o parte dintre discuții și în acest interviu.

Ai făcut fotografia asta în Zimbabwe și ai înscris-o și în concursul „Wildlife Photographer of the Year” patronat de Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Fotografia surprinde un bivol african căzut pradă leilor. Te aflai la câțiva metri de toată scena, fiind și tu, la rândul tău, expus pericolului. Ce s-a întâmplat între momentul în care ai realizat ce se petrece și momentul în care ai apăsat pe declanșator?

Istoria fotografiei este foarte interesantă. Eram în Parcul Național Mana Pools din Zimbabwe, cu un coleg, Costi. Stăteam deja de trei zile în Chitake Springs, care este singura sursă permanentă de apă pe rază de mulți, mulți kilometri, astfel încât cam toate animalele vin să bea acolo apă. Chiar în acel loc și-a făcut casa, să zicem așa, un grup mare de lei care evident că la două-trei zile vânau. Deci este aproape garantat dacă stai câteva zile că vei vedea acest atac. Situația a făcut ca eu să ajung acolo chiar după un astfel de moment. Deci nu l-am mai prins. Când am ajuns, prada era deja pe jumătate mâncată. Următorul atac urma să fie peste două-trei zile și am stat acolo de dimineață până seara în fiecare zi și n-am văzut nimic. În ultima dimineață, ne-am trezit pe la patru. La ora cinci am pornit din camping. După vreo 15-20 de minute de mers cu mașina, am lăsat-o undeva sub un copac și de acolo am mai mers pe jos 5-6 minute, lucru care este permis în Mana Pools, chiar și fără ghizi. Pe la 5:30 am ajuns, chiar când a venit o turmă de bivoli să bea apă. Atunci s-a declanșat întregul atac.

Eu coborâsem deja acel banc de râu ca să pozez bivolii cum beau apă și în secunda următoare leoaica, care era chiar în spatele meu, undeva la 20 de metri, a declanșat atacul și a fost un haos total. Bivolii au început să fugă; s-a creat numai praf. Am încercat să fac niște poze, n-a ieșit absolut nimic. Eram un pic dezamăgit, mai ales că turma de bivoli dispăruse. Ce am observat, însă, a fost că omorâseră un pui de bivol. Era o leoaică cu un pui de bivol și un pic mai încolo, într-un pârg de copaci, mai era un bivol foarte mare și puternic pus la pământ de trei lei care îl țineau să-l omoare. Concluzia după toată povestea asta e că nu aveam nicio poză reușită, așa că am stat să admir scena; altceva n-aveam de făcut. Eram doar eu și colegul meu, nu erau alți turiști, nu erau ghizi, nu era nimeni altcineva în zonă.

Surpriza a venit, în schimb, peste vreo 20-30 de minute după toată această scenă. A venit încă o turmă de bivoli foarte mare care a trecut printre noi. Vreo, nu știu, 800 de bivoli estimez. Prima fusese mai mică, undeva la 20-30 de bivoli. Au văzut acel bivol pus la pământ de lei și câțiva bivoli din turma asta mare, care era o turmă străină de cealaltă, au mers și au atacat leii. Din nou, n-am reușit să fac poze pentru că s-a creat un praf extraordinar de mare. Au reușit să alunge leii și bivolul care stătea de vreo 30-40 de minute la pământ s-a ridicat. Da. S-a ridicat și părea în regulă. Leii au fugit și turma cea mare care salvase bivolul a plecat. Bivolul rănit nu mai avea însă forță să se deplaseze. Stătea în picioare și încerca să-și revină. Atunci leii s-au întors și au dat atacul decisiv. Eu am observat scena, mi-am dat seama ce va urma, m-am așezat din nou într-o poziție favorabilă și am reușit să fac această fotografie.

Uneori lucrurile se întâmplă în mai puțin de câteva secunde. Cu siguranță au fost momente în care nu ai reușit să surprinzi cadrele pe care ți le doreai.

Majoritatea momentelor sunt cazuri în care nu reușesc să surprind cadrele pe care îmi doresc cu tot dinadinsul să le imortalizez (râde)

Albumul Africa și cartea ta de povestiri „Purici, nomazi și supă de șobolan” sunt foarte diferite ca formă – deși vorbesc despre aceleași locuri, în moduri diferite. Ce îți permite scrisul și nu îți permite fotografia? Sunt și lucruri care nu au putut fi transmise în carte, prin cuvinte?

Cu siguranță nu pot fi transcrise în carte experiențe senzoriale și de viață atât de complexe cum sunt cele pe care le simți în Africa. Am încercat cât de cât să transcriu momentele așa cum mi le aduceam aminte, unele secvențe din carte sunt scrise chiar acolo, pe teren, sub forma unui jurnal care apare exact sub forma în care a fost scris, tocmai pentru a surprinde aceste senzații, gânduri, stări. Invit cititorii să o citească și cred că vor putea fi transpuși în foarte multe momente în peisajul și sentimentele pe care pe care le încerci când călătorești în astfel de zone. Însă cu siguranță scrisul, cel puțin dacă nu ești foarte talentat, nu poate să surprindă complet tot ceea ce experimentezi. Cartea am scris-o la îndemnul prietenilor și publicului meu care mă urmărea în prezentări pe care le-am avut și mi-a spus: „Aceste povești ar trebui scrise undeva”. Și m-am tot gândit, într-adevăr, viața e foarte fragilă și scurtă și ar fi păcat să nu rămână scrise anumite lucruri și anumite trăiri. Așa a apărut cartea.

Parte dintre fotografiile tale pot fi văzute și pe site-ul tău. De ce ți-ai dorit să poată să capete și o formă materială tangibilă, într-un album fotografic?

Albumul foto este o altă poveste. Este tot o poveste similară în care lumea vedea pozele și zicea că e păcat să nu le pun undeva. Le-am pus pe un site web, dar am vrut neapărat să apară și într-o carte. Sunt foarte multe cărți despre fotografia wildlife din Africa, probabil mii la nivel global. Dar în românește nu este niciuna sau nu era niciuna. Am fost întrebat de multe ori de ce nu am scris această carte în limba engleză, ca să fie accesul mai larg, de ce am ținut neapărat să o scriu în limba română, și poate tocmai de asta, să avem și noi în România o carte în limba română despre Africa. Însă îmi găseam greu timp să duc proiectul la bun sfârșit, dar a venit pandemia. În pandemie mi s-au oprit foarte multe activități uzuale, călătorii, proiecte, muncă de teren, activități cu studenții, totul era oprit în timp. Așa că m-am decis să folosesc acest timp pentru a selecta mai multe poze, pentru a le edita, pentru a le pune sub o formă sau alta într-un album foto. Albumul l-am creat singur, de la zero, începând de la fotografie, la text, la editare, la aranjarea în pagină. Practic, totul a fost dat spre bun de tipar pe munca mea proprie. Am scris la mai multe edituri la vremea respectivă care au spus: „Ne pare rău, este un proiect mult prea special, mult prea costisitor”. În pandemie, librăriile nu o duceau foarte bine, editurile nu o duceau foarte bine nici ele, așa că toate m-au refuzat și am zis: „OK, o fac pe banii mei.” Am găsit o firmă care putea să-mi scoată un astfel de album foto la o calitate foarte bună, dar această calitate implica și niște costuri mari, iar pentru a le eficientiza a trebuit să scot un tiraj destul de mare de 1100 de exemplare care nu a fost deloc, deloc ieftin și într-adevăr l-am susținut din propriile fonduri și am reușit în sub un an să vând suficiente cărți, din nou, fără  ajutorul librăriilor, doar pe barba mea, cât să rămân chiar și cu un mic profit, aș spune.

Ai visat să ajungi în Africa de la 4–5 ani. Care a fost cea mai mare diferență între Africa imaginată și Africa așa cum ai experimentat-o în ultimii 20 de ani?

Africa este foarte diferită, ca România, de altfel, de acum 20 de ani față de acum. Multe lucruri s-au schimbat. Diferența se vede de la un an la altul. Apar străzi noi, apar drumuri noi, apar clădiri noi, apar zone complet sălbatice care au fost transformate în zone industrializate. Știm foarte bine lucrurile. Vedem și în România, vedem și în Africa la fel. Deci este o diferență foarte mare. Africa este un continent și este foarte eterogen. Sunt zone extrem de bine dezvoltate. Sunt orașe, sunt metropole, sunt centre economice, dar sunt și zone la extrema opusă care îmi plac și mie, zonele sălbatice, zonele naturale, zonele tribale.

Ai crescut într-o Românie în care accesul la informația despre lume era limitată. Crezi că fascinația ta pentru Africa s-a născut tocmai din lipsa accesului la ea?

România în care am crescut într-adevăr era o Românie comunistă unde informația era limitată. Erau multe documentare totuși pe vremea aceea pe care le vedeam pe la Teleenciclopedia, câteva cărți care mai prezentau animale sau peisaje din Africa. Dar până la urmă visul mi s-a îndeplinit, am ajuns acolo și cred că acum înțeleg mult mai bine și mă bucur că prin mesajele mele, prin aceste interviuri, prin prezentări, prin cărțile pe care le-am scris, prin poveștile pe care le am cu lumea în general, am reușit să popularizez acest continent. Cred că suficient de bine și la noi în țară și reușesc să atrag lumea și să-i fac curioși pe oameni să descopere singuri aceste lumi diferite.

Cu ce țară din cele vizitate până acum semănau cel mai mult imaginile despre Africa din copilăria ta?

Cred că Tanzania, Serengeti.

Ai făcut medicina veterinară și te-ai specializat în parazitologie – care poate se apropie cel mai mult de munca de laborator și de biologie, drum care te-a tentat inițial. Cariera ta academică este una, dacă îmi permiți, foarte fructuoasă în ceea ce privește articolele pe care le publici și fondurile pe care le atragi pentru cercetare. Inevitabil, ceea ce studiem, citim, cercetăm ne modelează modul în care privim și înțelegem lumea înconjurătoare. Cum înțelege un parazitolog lumea?

Am ales medicina veterinară pentru că întotdeauna mi-am dorit să lucrez cu animale. Aveam de ales între medicina veterinară și biologie. Cred că am ajuns să lucrez într-un domeniu care îmbină foarte mult aceste două științe – parazitologia, adică studiul paraziților. Paraziții pot fi studiați din foarte multe puncte de vedere, biologic, ecologic, ca pur și simplu o relație între specii, din punct de vedere natural sau din punct de vedere medical, chiar și social, chiar și antropologic. Știu că tu vii din acest domeniu. Este o disciplină științifică care îmi permite extrem de mult contactul cu medii naturale. Parazitologia implică foarte mult și muncă de teren, cu recoltare de probe, cu designuri de studii, cu multe călătorii exact care mă duc în locuri unde pot recolta paraziți interesanți sau care nu au mai fost studiați. După care urmează munca de laborator, bineînțeles.

Când mă uit la un parazit, că e căpușă, că altceva, se deschid multe lucruri pe care le poți vedea și multe întrebări pe care ți le poți pune. Foarte multe dintre aceste întrebări au deja răspunsuri, doar nici noi, ca oameni de știință, nu le cunoaștem pe toate. Deci trebuie să citești foarte multă literatură ca om de știință, să vezi exact ce se cunoaște, ce nu se cunoaște sau poate ce se cunoaște greșit. Poate sunt ipoteze pe care vrei să le confirmi sau vrei să le infirmi, să le combați pentru că știința progresează și mai ales prin nivelul tehnologiei și implicit al cunoașterii care creează această tehnologie. Mă refer aici mai ales la tehnologii genetice, bioinformatice și bineînțeles că întotdeauna apar întrebări noi. Niciodată toate aceste întrebări sau aceste studii nu se fac de unul singur. Vin din niște discuții, din niște conversații științifice sau chiar și prietenești cu colaboratorii mei la o conferință, într-o pauză de cafea, la un eveniment științific, în mediul academic sau, pur și simplu, la foc undeva în Africa în fața cortului, la un pahar de vin cu colegii cu care cu care călătoresc. Foarte multe idei ne-au venit în astfel de locuri.

Datorită specificului muncii tale, cum ai spus și tu, ești mult pe drumuri. Muncă de teren, cercetare, conferințe, proiecte. Veștile din ultima perioadă despre tăierile bugetare din mediul academic, subfinanțarea educației și cercetării, lupta uneori sisifică de a crea spațiu pentru proiecte care să implice și studenți, mă face să mă întreb și să te întreb cum arată pentru tine promisiunea unei cariere de cercetător azi. Pentru studenții tăi, la început de drum. Mai e spațiu pentru ei?  Mai ai acces la proiecte, școli de vară, plecări dacă nu te autofinanțezi?

Aici totdeauna am spus că România nu excelează; dimpotrivă, cred că este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește alocările bugetare pentru învățământ și pentru cercetare, pentru că în general cele două domenii merg împreună. Banii nu trebuie doar să vină (și uneori vin, dar cu un efort fantastic de a-i câștiga) și să ai așa câte un vârf de finanțare cu un proiect. Trebuie să ai o constanță, lucru care, din păcate, nu se întâmplă. Dacă nu ai o finanțare constantă a cercetării, este foarte greu să întreții un laborator, să întreții o echipă. Resursa umană este probabil cea mai importantă în cercetare, mult mai importantă decât resursa neumană. Aparatura oricum se uzează, apare aparatură nouă. Oamenii sunt cei mai importanți și oamenii ca să-i ții, evident, trebuie să îi plătești. Iar fără o finanțare constantă, acest lucru nu se poate realiza. Nu vreau să descurajez pe nimeni. Încurajez tinerii să se îndrepte către cercetare. Pot să o facă și în România, pot s-o facă și în alte locuri. Trăim într-un spațiu global și cred că cel mai important este să faci cercetarea și să mergi la muncă cu plăcere. Să te trezești dimineață fără să te gândești cu stres, vai, mă așteaptă o nouă zi de muncă în care am de făcut lucruri care nu-mi plac. Bineînțeles că sunt foarte multe lucruri pe care le faci și nu-ți plac când ești cercetător. Este foarte multă birocrație, mai ales în sistemul public. Dar până la urmă cred că satisfacțiile nu întârzie să apară dacă suntem consecvenți și facem lucrurile profesionist.

Mă întorc la tine și Africa. În playlistul pe care l-ai curatoriat special pentru Cozerie, și care poate fi ascultat pe Spotify sau Youtube, ai adăugat și o piesă a lui Adrian Berinde, „Dimineața”. Ți-ai petrecut multe dimineți departe de casă. Este vreuna pe care o să o ții minte multă vreme de acum înainte?

Am crescut într-o clasă de liceu unde eram foarte mulți rockeri, metaliști, cum ne numeam noi. Asta se întâmpla undeva spre sfârșitul anilor ‘90, când în România găseai practic aproape toată muzica care apărea în Vest, bineînțeles, piratată. Știu și acum magazinul din Cluj la care mergeam și unde aveam acces la aproape orice muzică. Nu puteam descărca muzică de pe internet la vremea respectivă. Dar aveam posibilități de unde să facem rost de ea. Referitor la piesa „Dimineața”, sunt mare fan Adrian Berinde. Din păcate, Adrian nu mai este printre noi. Printr-o conjunctură am devenit prieten cu el. La un moment dat, chiar destul de apropiați. M-a vizitat și la mine acasă, ne-a cântat mie și prietenilor. I-am organizat în Cluj un concert, l-am susținut cât am putut în ultimele luni din viață. Din păcate, s-a stins de o boală care nu iartă. L-am vizitat la el acasă, am petrecut seri povestind cu el și „Dimineața” este una dintre piesele care cred că este reprezentativă și pentru Adrian și mai ales pentru mine personal, pentru că eu sunt un om al dimineții. Eu sunt foarte matinal, dimineața sunt cel mai activ, sunt cel mai productiv și într-adevăr multe dimineți mi le-am petrecut departe de casă. În mintea mea, toate aceste amintiri sunt destul de amestecate. Diminețile sunt răcoroase în Africa. Acolo, dimineața rutina este simplă. În Africa, mai ales dacă dormi la cort, te trezești, ațâți un pic focul, care a rămas aprins sau jarul care a rămas activ încă de seara de dinainte. Ațâți un pic focul, pui un aparat moka de cafea, e încă întuneric, auzi deja sunetele nocturne ale Africii care dispar și încet sunt înlocuite de sunetele de zi, păsări și alte vietăți care se trezesc la activitate ziua și alte animale care se culcă. Este un sentiment deosebit.

Ai petrecut aproape 20 de ani întorcându-te în Africa. Mai există surpriză sau există deja rutină?

Surprizele sunt întotdeauna cele pentru care mă duc. Am avut și ani în care am fost chiar de opt ori. Africa întotdeauna îți oferă surprize. Bineînțeles că există deja și o rutină, dar deși nu sunt fan rutină, în Africa e o rutină frumoasă. Sunt doar câteva lucruri care pot să zic neapărat că îmi plac din aceste lucruri de rutină.

Chiar dacă nu aș numi-o neapărat rutină, însă spuneai și în carte că îți face plăcere când ajungi într-un oraș din Africa să cauți o librărie. Spre ce cărți te îndrepți prima dată?

Librăriile, din păcate, nu sunt foarte multe. Sunt orașe în care, într-adevăr, cum este de exemplu, Nairobi, găsești foarte multe librării, dar în general librăriile le găsești în supermarketuri, în malluri, le găsești, în aeroporturi, găsești chiar și anticariate și întotdeauna încerc să îmi cumpăr cel puțin o carte din fiecare excursie pe care o fac. Dacă mă vizitați vreodată acasă, unde locuiesc eu la Corușu, o să vedeți că am o bibliotecă plină, plină de cărți cu și despre Africa. Da, îmi plac cărțile despre natură, despre istoria naturală a Africii, despre diferite povești sau biografii ale unor persoane care au lucrat cu natura în Africa sau explorări africane.  

Ai ales, la un moment dat, să-ți duci copiii cu tine în Africa. Cum e să vezi locurile astea prin ochii lor și nu doar prin ochii tăi de adult și cercetător? Cum e Africa revăzută/ reexperimentată alături de ei?

Eu am trei copii. Am doi băieți mai mari dintr-o primă căsnicie care acum sunt în Statele Unite, studiază. În 2018, când am fost cu ei, aveau 7 și 9 ani. Cred că este o vârstă la care îți poți duce copiii în Africa. Bineînțeles, în safari i-am dus pentru că la vârsta respectivă le plac animalele. Au fost foarte bucuroși de experiență și recent am dus-o și pe fetița mea [în 2025]. Face în curând opt ani și ea și-a dorit să meargă, văzându-mi cărțile, văzându-mi fotografiile, văzând totul în casă numai despre Africa. Am așteptat totuși să facă măcar șapte ani să o pot duce. Am ales în toate situațiile locuri sigure în care nu sunt nici riscuri majore privind securitatea personală și mai ales bolile. Copiii sunt mai sensibili, măsurile profilactice pe care le poți folosi la copii sunt mai limitate. Și de aceea am ales Africa de Sud și parcul Kruger. De când ne-am întors din Africa, fiica mea în permanență îmi spune: „Mai vreau să vin, vreau să mă duc și în Kenya, vreau să văd și triburile”. Cu siguranță o să mai vină cu mine și se va bucura la fel de mult. Iar Africa experimentată alături de copii este o experiență complet diferită. Nu mai îmi permit, bineînțeles, să fac toate năzdrăvăniile pe acolo și toate lucrurile extreme. Și în general, Africa experimentată prin prisma unei persoane, indiferent dacă sunt copiii mei sau alți copii sau alți oameni care sunt pentru prima oară acolo, întotdeauna este elementul de noutate, șocul care este pozitiv. Eu mă bucur și prin bucuria oamenilor pe care îi duc pentru prima dată. Am dus foarte mulți oameni cu mine în Africa pentru care a fost prima experiență și întotdeauna este ceva ce mă bucură foarte mult, să pot să ofer această experiență.

Ai fost atacat de animale, ai trecut prin epidemii, prin zone instabile politic, ai fost blocat sau pus în contexte dificile. Uneori situații pe care nu ai cum să le schimbi, cum este noaptea din Liberia – pe care invit cititorii să descopere în cartea ta (merită!). Pari un om stăpân pe situație, care își cunoaște limitele fricilor și vulnerabilităților. Însă lupta cu oboseala fizică și mentală, uneori boli, alteori gânduri, este o luptă cu tine însuți. În jurul tău pericolul nu e doar închipuit, descrii momente în care alți cercetători sau turiști au murit sau au fost puși în situații limită. Au fost momente în care te-ai simțit fragil sau în care ți-a fost greu să te convingi că te vei întoarce acasă sănătos?

În ciuda poveștilor pe care le am și a întâmplărilor prin care am trecut sau situațiilor la care m-am expus, mai mult sau mai puțin voit, nu cred că am avut momente în care să mă simt fragil. În general sunt un om foarte precaut, țin la viața mea  și deși întotdeauna mai în glumă, mai în serios spun că atunci când îmi vine mie sfârșitul și urmează să mor, aș prefera să se întâmple într-un mod mai spectaculos undeva în Africa decât pe un pat de spital, aici în România. Dar, în general, îmi asum anumite riscuri în mod extrem de conștient și extrem de responsabil, dacă poți să spui că îți asumi un risc în mod responsabil. N-am fost niciodată într-o situație atât de la limită în care să zic gata. Deși am fost în situații deloc confortabile, chiar și în pericol, cum este noaptea din Liberia, când era să mor în timpul unui meci de fotbal – nu pe care îl jucam, ci difuzat la un televizor. Dar nu vreau să divulg surpriza pentru ca cititorii să descopere singuri în carte. În aceste momente nu știu dacă fragil e cuvântul potrivit, probabil mai degrabă mă simt mult mai alert. Da, vine adrenalina și te face alert și te simți poate un pic mai puternic.

Ai spus că educația poate reduce conflictul dintre oameni și fauna sălbatică. Ce ar trebui să învățăm concret, aici, în România?

Investiția în educație, care, din păcate, nu se face nici în România, nici în Africa, la nivelul la care ar trebui, aduce prejudicii foarte mari societății pe termen scurt, mediu, lung, în orice context temporal discutăm. Investiția în educație, în schimb, care să se simtă și să aducă lucruri bune, inclusiv în conflictul dintre oameni și faună, va da rezultate doar pe termen lung. Aici e paradoxul – impactul negativ se vede și pe termen scurt când vorbim de subfinanțări și când educația nu devine o prioritate strategică națională, dar impactul pozitiv se vede doar pe termen lung, din păcate. Conflictul dintre oameni și fauna sălbatică există dintotdeauna de când există oameni și de când există faună. Conflictul între specii există. Cum îl manageriem? Bineînțeles că omul primitiv îl manageria omorând animalele. Era un lucru natural și pot să înțeleg acest lucru chiar și în ziua de astăzi, că se mai întâmplă. Sunt societăți în care pur și simplu masaii [n.r. – comunități din Africa de Est care se ocupă preponderent de creșterea vitelor], dacă nu omoară leul care le omoară vaca, bineînțeles că mor și ei la rândul lor de foame. Problema este în țările dezvoltate, unde omul a invadat natura și acolo acest conflict dintre oameni și faună capătă alte semnificații. Aici cred că educația are un rol foarte important. Vezi cazul urșilor în România, vezi cazul șacalilor, vezi cazul lupilor în multe țări europene în care lupul este considerat un dăunător extrem de important și este combătut pe toate căile, chiar are și o conotație negativă în cele mai multe culturi și în cele mai multe lucrări folclorice, povești, basme din popor. Fiecare animal are rolul lui; asta poate ar fi bine să învățăm. Cu siguranță conștientizăm conflictul, dar trebuie să știm să-l manageriem un pic altfel.

Ce te mai cheamă acum: o țară, o temă, o formă nouă de povestire? Ce urmează pentru tine? Care-i visul pe mai departe?

E o întrebare grea. Am câteva țări și câteva locuri din lumea asta care sunt pe bucketlist, dar pe care nu cred neapărat că le voi vizita în viitorul apropiat din diverse motive. Una este Zambia, de exemplu, vreau să ajung și în Papua Noua Guinee. Nu neapărat doar în Africa. Vreau să ajung în Antarctica, vreau să ajung să am o experiență cu animale polare, chiar și Svalbard pentru ursul polar, în Siberia. Cât despre proiecte, teme noi, o formă nouă de povestire… Da, am câteva lucruri în plan la care chiar lucrez, însă din păcate mult prea încet pentru că timpul nu-mi permite. Nu le dezvălui încă. Vreau să fiu o surpriză pentru momentul când aceste lucrări vor apărea.

Participi la multe dialoguri cu publicul, dai interviuri, ai apariții radio și TV. Este ceva ce ți-ai dori să te întrebe lumea și nu o face? Sunt părți ale vieții tale despre care nu apuci să vorbești suficient?

Da, particip la foarte multe dialoguri, am prezentări, foarte des apar în fața copiilor cu ocazia acestor săptămâni verzi sau săptămâni altfel, sunt invitat la școli și mă duc cu mare plăcere. Este foarte diferit și uneori dificil să expui Africa copiilor. Depinde foarte mult de vârsta acestora. Am primit atât de multe întrebări din cele mai diverse domenii despre Africa și nu numai. Uneori au fost poate chiar întrebări foarte surprinzătoare, alteori întrebări extrem de previzibile. Eu sunt un om în general deschis. Nu am aspecte din viață pe care să le țin ascunse. Nu am nicio problemă în a-mi expune viața așa cum este ea, cu bune, cu rele, cu contradicții, cu controverse, începând de la proiectele mele cu fotografia nud, care întotdeauna a fost o controversă pentru că fotografia nud este un tabu, din păcate, în România și lumea judecă foarte mult.

Am amintit la început de World Pangolin Day. Dacă ai putea decide o nouă zi mondială pentru un animal care încă nu este celebrat la acest nivel, ce ai alege?

Aș fi creat Ziua Mondială a Paraziților, dar foarte recent ea a fost deja creată.

Și o încheiere, un exercițiu de imaginație. Du-ne cu tine într-unul dintre momentele frumoase trăite în Africa.

În general, când mă duc în Africa, mă duc cu cineva drag, apropiat sau prieteni. Nu este un loc în care să mergi cu cineva care nu ți-e drag. Fie prieteni, fie parteneri de viață. Am fost cu soția mea de mai multe ori și îi place foarte mult Africa. Am fost și cu copiii, cum îți ziceam. Deci, întotdeauna este cineva cu care ai o relație apropiată și, într-adevăr, cred că cele mai frumoase momente sunt nopțile sau serile, mai bine spus, că nu rezistăm noi până în noapte târziu, serile, când după ce se întunecă, facem focul, cerul este senin, prăjim poate ceva sau gătim la foc ceva rapid. Paharul acela de vorbă poate să fie un pahar de vin bun. Sunetul animalelor, sunetul leilor, poate în depărtare o hienă care trece adulmecând carnea pe care o prăjim noi pe grătar, uneori o țigară sănătoasă, cum îi spunea un bun prieten (râde). După care să te bagi liniștit și obosit în cort și adormi pe aceste sunete. Cam așa arată imaginea fericirii în Africa pentru mine.

Interviu realizat de RUXANDRA PĂDURARU, gazda evenimentelor Cozerie cu Ruxandra