Concepută după reţeta unui Heist-Movie, Going in Style este o comedie “geriatrică”, în pofida faptului că începe pe un ton foarte dramatic şi serios: după o viaţă de muncă într-o uzină, bătrânul Joe Harding (Michael Caine – The Italian Job, Alfie, The Dark Knight) află de la un funcţionar îndobitocit de “sistem” că banca la care are contul de peste patru decenii a decis peste noapte să îi tripleze valoarea ratei ipotecare la casă şi, de asemenea, că foştii lui patroni, în urma deciziei de a muta producţia în Vietnam, refuză să-şi mai asume vreo obligaţie fiscală faţă de el, aşa că nu-i va mai plăti nici un sfanţ ca pensie.
În aceeaşi situaţie se regăsesc vechii lui prieteni, Willie Davis (Morgan Freeman – Driving Miss Daisy, Johnny Handsome) şi Albert Garner (Alan Arkin – Catch-22, Glengarry Glen Ross), alături de care se uită la reality-show-uri şi seriale TV sau joacă Bingo în parc sub arbitrajul ramolitului Milton (Christoper ‘Back to the Future’ Lloyd).
Stresul se amplifică pentru moşi, fiindcă Joe este pe punctul de a-şi pierde casa (“These banks practically destroyed this country.”), Willie viaţa (dacă nu face transplantul de rinichi), iar Albert cumpătul (cu meditaţiile la saxofon, asta după ce a cântat în anii ’70 cu Stan Getz).
Cel dintâi vine cu ideea de a jefui o bancă… în fond, de ce nu?
Dacă vor fi prinşi nu e mare lucru, fiindcă oricum sunt lefteri şi vor beneficia de trei mese pe zi în închisoare, plus asistenţă medicală mai bună decât şi-o pot permite în stadiul actual. Nu mai au absolut nimic de pierdut, iar asta face din Going in Style, cel puţin în prima sa treime, o comedie destul de… tristă şi lipsită de antren, lentă şi elegiacă, care îşi construieşte premisa încercând să facă haz de necaz şi se consumă cu noduri în gât, în ciuda unor zâmbete sporadice generate mai degrabă de simpatia faţă de actori decât de construcţia narativă în sine.
Segmentul al doilea, care începe cu furtul-test eşuat lamentabil din hipermarket (haioasă scena “E.T.”, cu Freeman şi Caine în căruciorul electric), este ceva mai dinamic, fiind montat în stilul anilor ’70, concentrându-se pe eforturile pensionarilor de a câştiga în 20 de zile de pregătire un minim de know-how în materie de fărădelege cu ajutorul lui Jesus (John Ortiz – Silver Linings Playbook, The Drop): repetiţii, lecţii de tir, educaţie fizică, confecţionare alibiuri… suficiente prilejuri de amuzament punctual dar şi de mai mult sau mai puţin inspirate inserturi de melodramă şi Rom-Com apropo de returul de responsabilitate parentală sau de dragoste tomnatică (Murphy, tatăl înstrăinat din cauza drogurilor, fostul ginere al lui Joe – Peter Serafinowicz, ştiut ca Pete din Shaun of the Dead – care trebuie să îşi reia acum rolul în serios, sau Annie, bunicuţa plină de viaţă – Ann-Margret, într-un rol ce aminteşte inevitabil de Grumpy Old Men, cu Lemmon şi Matthau – care îl face pe Garner să îşi redescopere plăcerea de a trăi la… vârsta a treia).
Caroline Preece scria pe danofgeek.com la vremea premierei că:
“It’s overall an optimistic story, zeroing in on the importance of companionship at any time in our lives, but especially in our twilight years. More than anything, it is with each other that these men find love and support. No mention is made of wives or partners, which seems like a strange omission, but rather Joe and Willie are also given families to ground them. The men in their extended families are painted as either absent or deadbeat, required to learn from their elders what it is to be a good father.”.
Remarca este corectă doar că subliniază implicit lipsa de consecvenţă în tratamentul narativ, mai ales că, în ultima sa parte, spectatorul se vede expus riscului de a nu mai înţelege la ce fel de film se uită.
Cu nivelul de adrenalină ridicat, celor trei “baby little junkies” le reuşeşte jaful (nostalgici, se maschează în Rat Pack – Frank Sinatra, Dean Martin şi Sammy Davis Jr.), dar sunt ridicaţi pentru interogare de către FBI (agentul intolerant la lactoză Matt Dillon – “Crash”, “Drugstore Cowboy”) şi, în ciuda unui alibi-beton, trebuie salvaţi de fetiţa de origine asiatică. De aici încolo, trebuie să ne căutăm batistele, deoarece emoţiile ne copleşesc (transplantul, căţelul abandonat, căsătoria ş.a.m.d).
Este evident că veteranii actori se simt bine în pielea personajelor, mai ales că miza nu este una formidabilă şi pot interpreta rolurile ‘la pas’ şi nu ‘în galop’ (culmea, mai şi cântă toţi trei pe OST… Hey, Look Me Over), dar asta nu salvează rezultatul final, greu etichetabil altfel decât o ciorbă încropită în baza unei reţete tradiţionale pentru consumul de moment.
Cronica de pe pluggedin.com înglobează o observaţie care spune multe despre perspectiva distorsionată ca morală al lui “Going in Style”:
“The film wants to rationalize three disgruntled former pensioners robbing a bank by painting them as aggrieved victims. We’re not really supposed to think too hard about the crime they commit (and get away with); rather, we’re encouraged to excuse it as a kind of vigilante justice, three old men just doing what they have to do to get what they feel is rightfully theirs.”.
Concluzie:
Tânărul şi foarte talentatul Zach Braff (muzician, scenarist, actor şi regizor, nominalizat de trei ori la Globul de Aur pentru serialul Scrubs, însă cu un aport creativ semnificativ şi în filme precum Garden State sau Oz the Great and Powerful) s-a implicat cu o doză de inconştienţă juvenilă în acest remake după filmul lui Martin Brest din 1979 (cu legendarii actori Art Carney, George Burns şi Lee Strasberg în rolul moşilor pe cale de a muri, care îşi doresc o ultimă infuzie de prospeţime şi thrill existenţial), iar rezultatul este dezamăgitor în comparaţie cu originalul (pigmentat cu scene ultra-simpatice precum cea a încărcării pistolului sau replici savuroase ca cea al lui Joe/Burns, “The cops just called us a bunch of amateurs. I suppose we gotta’ knock off a bank every other week in order to get some respect from those jerks.”), tocmai prin poziţionarea neclară între comedie şi satiră socială, între… râs şi plâns, în tentativa riscantă de a transplanta povestea în contextul crizei economice americane post-2000.
Având însă în vedere numele şi anvergura actorilor implicaţi (un trio de Oscar, Caine-Freeman-Arkin), Going in Style se prezintă totuşi ca un produs de consum agreabil dacă nu aveţi ce face într-o seară, moţăiţi pe canapeaua din living, dar vi se pare prea devreme să vă refugiaţi sub plapumă.
Ca înlocuitori mai entertaining vă recomand mai degrabă să (re)vedeţi, eventual, Stand Up Guys, cu Arkin, Pacino şi Walken, sau The Score, cu Brando, De Niro şi Norton, sau, dacă sunteţi nostalgici după umorul de modă veche, vă readuc în atenţie The Lavender Hill Mob din 1951, al lui Charles Crichton, cu pensionarul interpretat de Alec Guinness, funcţionar bancar ce a lucrat întreaga sa viaţă cu lingouri de aur şi este frustrat că, la final, nu beneficiază de o existenţă mai prosperă.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
