MISCHA BLANOS: “Ca muzician, îmi place mult să experimentez și în celelalte zone de artă”
Pro Pace, una dintre cele mai apreciate instalaţii de video-mapping din cadrul Nobel Week Lights, festival al luminii inspirat de Premiile Nobel care se desfăşoară anual la Stockholm în luna decembrie, i-a aparţinut celebrului artist vizual francez Yann Nguema, iar coloana sonoră a fost compusă de muzicianul român MISCHA BLANOS, reputat la nivel internațional în spațiul cross-over, a cărui discografie numără deja peste 15 discuri lansate la label-uri europene precum InFiné Paris sau My King Is Light din Berlin.
Interesant este că lucrul la proiectul Pro Pace s-a suprapus cu lansarea noului său LP, Take Control, o fuziune între muzica clasică, jazz și electronică, extinsă metaforic inclusiv la nivel vizual, prin coperta ce prezintă un detaliu din instalația Pack Up the Modern Sun a lui Marius Bercea, iar asta în contextul în care, tot anul trecut, Mischa Blanos a finalizat şi un EP de minimal electronic/house, Jupiter Tracks Pt 1, împreună cu legendarul producător Thomas Melchior.
Dat fiind faptul că precedentul său album, Titans (2024), ne reamintea de modul în care artistul s-a desprins instinctiv ca pianist de rigorile academice prin evocarea unor titani ai muzicii precum Bach, Beethoven, Chopin, Debussy, Gershwin sau Shostakovich, dar nu ca exercițiu intelectual, ci ca reflex interior, pare limpede că 2025 a reprezentat o etapă esențială în parcursul lui Mischa Blanos şi, prin urmare, i-am propus lui Mischa, pe numele său adevărat Mihail Simeonov (n. 1987, Bucureşti), să aruncăm o privire… înapoi în viitor.
Mischa, în zona ta de cross-over, de obicei vizualul vine să susțină muzica, dar în cazul instalaţiei din cadrul Nobel Week Lights a fost invers şi, prin urmare, pot presupune că experiența a avut un caracter inedit. Cum s-a desfăşurat procesul creativ pentru Pro Pace?
O să încep cu modul în care m-a găsit artistul Yann Nguema, fiindcă povestea mi se pare genială. El a realizat un video-mapping la un fashion show în Shenzhen, China, și, din perspectiva lui de artist vizual, îşi avea deja playlist-ul făcut. Ei bine, la un moment dat, în acel playlist al lui, cineva a strecurat o piesă de-a mea, fără ca nimeni să știe, adică n-am avut niciun spion pe acolo sau ceva de genul ăsta… luat la întrebări de Yann după aceea, nici organizatorul nu a putut găsi o explicaţie, deci a fost ceva incredibil!
Când a descoperit piesa printre cele selectate de el, firesc, omul s-a ofticat, dar după câteva secunde – asta mi-a povestit chiar el -, a zis: ‘Stai puțin, dar muzica asta e super tare, îmi place! L-aş vrea la Pro Pace pe artistul care a compus-o.’.
Prin urmare, așa a ajuns să mă cunoască, adică, din punctul meu de vedere, a fost ceva rupt dintr-un film, mai ales că eu habar n-am avut că el fusese şi muzician [înainte de a se afirma ca artist vizual, Yann Nguema a devenit faimos în anii ’90 ca basist al grupului de Trip hop EZ3kiel, pe care l-a fondat cu bateristul Matthieu Fays – n.r.].
De fapt, mi-a spus asta doar zilele trecute şi abia atunci am ajuns să îi ascult albumele… omul e strălucitor, dar a renunţat la partea muzicală din cauza stresului şi s-a dedicat video-mapping-ul, pe care l-a învățat pe când susţinea concertele cu trupa, care au avut întotdeauna, se pare, o componentă vizuală ce impresiona foarte tare publicul.
Revenind la procesul de lucru pentru instalaţia Pro Pace, care a fost primul pas creativ după ce artistul francez te-a contactat?
Yann a venit de la început cu ideea ca pe lucrarea lui vizuală de la Stockholm să folosească piesa Audition at 9 [de pe albumul lui Mischa Blanos, City Jungle, din 2020 – n.r.], dar, în prima fază, a avut el însuşi nevoie de o bucată de vreme ca să se lămurească despre ce este vorba cu fiecare poveste în parte, adică ce imagini şi pe cine să introducă în seria lui de vizualuri… abia după aceea am luat la rândul meu fiecare dintre aceste secvențe, care durează câte unul sau două minute, și m-am documentat foarte atent, pentru că era vorba de foști laureați ai Premiului Nobel, inclusiv Dalai Lama şi Crucea Roşie, de exemplu.
Practic, iniţial, am avut un video call cu Yann, în care acesta mi-a zis:
‘Mischa, vreau să preiei toate aceste informații despre fiecare secvență în parte şi, plecând de la piesa ta, să ajungi să susții imaginea prin muzică.’, ceea ce, exact cum ai remarcat şi tu, este total diferit de ceea ce fac eu în mod uzual ca performer, fiindcă pe scenă eu îmi creez propria viziune.
Pentru Pro Pace, la Crucea Roșie, de exemplu, am luat un synthesizer Moog 77 și, doar din două note, am creat impresia de ambulanță, iar din acele note am pășit pe un drum care a dus către muzică orchestrală, pe când la secvenţa despre ONU am făcut ceva mai alert, apelând la un drum machine, ca să se simtă ideea de colectivitate globală și de sprijin pe care organizaţia o oferă.
Una peste alta, după această experienţă, pot spune că e un proces dificil să iei o compoziţie de-a ta și să o reorchestrezi, mai ales dacă eşti legat cumva şi de video, fiindcă, în esenţă, asta am făcut eu în acest caz.
Piesa în sine, cea originală, lansată la label-ul InFiné de la Paris, are două minute și jumătate, dar eu a trebuit să creez o coloană sonoră de circa 10 minute și mi-a fost foarte greu să o reorchestrez… adică mi-aș fi dorit și mi-ar fi fost mult mai ușor să creez o piesă de la zero.
Crearea coloanei sonore pentru video-mapping-ul de la Stockholm nu a fost prima ta aventură “transfrontalieră” în spaţiul artelor, fiindcă ai debutat în teatru încă din 2021 cu muzica pentru Cântăreața cheală, spectacolul de la Teatrul Matei Vişniec din Suceava. Ce te motivează să ieși în afara propriului univers și să-ți asumi acest tip de provocări?
După părerea mea, un artist trebuie să aibă mai multe laturi, iar ideea de a încerca mereu ceva nou pe mine mă încântă foarte mult, fiindcă este un tip de provocare care îmi dă de lucru cumva, mă obligă să ies din bula mea şi mă pune într-o situație în care pot să creez și să evoluez, atât ca muzician, dar și ca om, deoarece intru într-un alt spectru. Îmi place să mă lovesc de obstacole noi şi să învăţ cum pot trece peste ele… da, chiar îmi place.
Dincolo de asta, clar mi-a fost mai greu să fac teatru, fiindcă acolo n-aveam imagine. Când ai imaginea știi deja ce trebuie să susții cu muzica, pe când la teatru există doar textul și trebuie să-mi imaginez eu cum o să fie, de exemplu cum am lucrat cu regizorul Alex Bogdan pentru spectacolul de la Suceava, care, pur și simplu, făcea şi îmi trimitea niște video-uri ca să-mi arate ce va fi pe scenă.
Până atunci însă, fiindcă asta se întâmpla cu doar o săptămână înainte de premieră, el a tot venit pe la mine la studio și mi-a trasat destul de exact drumul pe care ar trebui să merg muzical… şi, de fiecare dată, el nu era de acord cu ceea ce îi prezentam, dar într-un final înțelegea ceea ce voiam să fac. În felul ăsta a funcţionat conectivitatea şi aș repeta experienţa încontinuu.
Nu ai sentimentul că acești parametri exteriori de care trebuie să ţii seama, precum cerinţele regizorale, textul sau imaginea, te limitează creativ?
Nu neapărat, atâta vreme cât proiectul în sine îmi place şi pentru mine, creativ, reprezintă o provocare.
De exemplu, managera mea, Alexa [Roşca], de ani de zile îmi spune:
‘Compune piese mai scurte, fiindcă algoritmul pentru streaming are nevoie de ceva mai comercial, să ai tema, forma piesei să fie A-B-A sau poate doar A și atât.’, iar sugestii de felul acesta sunt foarte importante pentru mine și îmi place să ţin seama de ele. Da, trebuie să mă limitez şi să respect anumiți parametri, dar, în esenţă, lucrez tot în stilul meu, adică semnătura muzicală tot a mea este.
Dacă mi s-ar fi dat anumite referințe pentru a compune, ca piesa mea să sune ca piesa lui X, de exemplu, atunci, într-adevăr, poate că m-aș fi denigrat pe mine însumi sau poate aș fi devenit frustrat mai târziu că am făcut-o precum acea persoană, dar dacă păstrez semnătura mea și stilul meu și muzica reflectă ceea ce cred eu că este ok, atunci nu văd de ce asemenea parametri ar constitui o barieră creativă.
Expunerea instalaţiei Pro Pace s-a suprapus cu lansarea noului tău album de autor, Take Control, despre care ne-ar interesa să aflăm cum a evoluat şi s-a așezat conceptual, fiindcă în ianuarie 2025 avea titlul Basilica şi se referea la sanctuarele în care omul modern îşi găsește liniştea…
Ai dreptate, am spus atunci asta, dar Basilica e acum doar o piesă care se regăsește pe albumul Take Control, pentru ca, pur și simplu, la un moment dat, mi-am zis: ‘Gata, e timpul să vorbesc! Este albumul pe care îl lansez la casa mea de discuri, unde am propriul meu management, PR şi A&R, adică am controlul!’. Am depăşit faza când eram sub contract cu InFiné, iar ei îmi spuneau cum ar trebui să “îmbrăcăm” albumul.
Dincolo de asta, eu simt că nu mai comunicăm, indiferent că suntem artiști sau nu, că, pur și simplu, nu ne mai formăm propria noastră părere despre ce se întâmplă, nu îi mai ascultăm pe ceilalţi în mod real şi, prin urmare, nu mai auzim absolut nimic despre lucrurile importante şi totul parcă merge de la sine, din inerţie… stăm și dăm swipe mereu la TikTok sau Instagram și consumăm ce ne dă acel mic “televizor”, adică părere la părere, la părere, la părere.
Am considerat că trebuie să îmi spun acest of pe care am, cu toate că mulți mi-au zis că poate nu e zona mea, fiindcă lumea mă asociază în general cu o muzică mai intimă… ‘Mischa, de ce te vii tu acum să ne spui ce ar trebui să facem noi?’.
Într-adevăr, cu Take Control, am ieșit din zona de confort, am avut o abordare out of the box, dar de ce să stau mereu acolo și să fac doar ce-mi este la îndemână? Mai ales că acum nu mai trebuie să ascult de un label, de un manager sau de o agenție, adică nu mai trebuie să fiu ursulețul de pluș care spune ‘Da!’ tot timpul și pot să fiu eu însumi… this is it, this is me!
Cum s-a nuanţat însă cu trecerea timpului modul în care te raportezi la muzică, în general, faţă de perioada în care discurile tale apăreau la InFiné, fiindcă, de la City Jungle, au trecut deja cinci ani?
Din perspectiva compoziției, este clar că e vorba despre experiența de viață pe care am acumulat-o în acest timp, fiindcă este normal ca aceasta să se reflecte în muzică.
Am trecut prin mai multe etape ale vieții şi felul în care am făcut-o se regăsește cumva, natural, în muzica mea, dar așa a fost mereu… tot timpul vreau să dau oamenilor ceea ce eu simt, iar ei, eventual, ar putea să extragă de-acolo nişte lucruri.
Mai interesantă în ce mă priveşte este, poate, creativitatea în timpul concertelor, composition in real time, fiindcă tot ce înseamnă improvizație creativă care se naşte pe scenă este rezultatul motivaţiei pe care mi-o dă publicul. Acesta îmi insuflă energia să creez un pasaj sau o temă sau formă muzicală şi, după concert, cu acea energie eu revin la studio și încep să compun o altă lucrare… aici cred eu că am ajuns la o maturitate în care pot să dilat mai mult timpul în termeni de creativitate.
Înainte, cu 5 sau 10 ani în urmă, să zicem, de obicei mă gândeam că trebuie să iau o formă muzicală ori să încep cu un bas, cu un synth sau cu o temă muzicală la pian, apoi să creez melodia sau doar să improvizez pe marginea temei, să mă înregistrez și… aia era piesa.
Acum, în schimb, în acest moment al carierei mele, procesul creativ e mult mai solid și mai complex, fiindcă iau în considerare toate unghiurile şi punctele de vedere, iar asta mă face să-mi placă extrem de mult să experimentez… chiar îmi place să îmi dau de lucru, ca să zic așa, inclusiv intrând în celelalte zone de artă.
Nu mă refer aici doar la Pro Pace, pentru că am avut și o expoziție la Scânteia+ [kunsthalle deschis la finele anului 2024 în Casa Presei Libere din Bucureşti – n.r.], unde am creat Mind Map of Creativity, un spațiu unde puteai să intri cu o clapă MIDI și să creezi o piesă în baza unei hărţi creative pe care o aveai în faţă, alcătuită din niște module precum ‘Copy’, ‘Transform’ sau ‘Combine’… așa am creat eu, de exemplu, piesa Take Control, iar acea hartă am prezentat-o la vremea respectivă şi la TEDx Linz.
Ca să închid cercul într-un fel, îmi place foarte mult acum să intru și în zone artistice care nu au nicio legătură cu live performance-urile despre care spuneam că mă alimentează creativ cu energia publicului.
Ce urmează însă în procesul de lucru după ce o compoziție se naște în mintea ta? De exemplu, la Take Control, unde fuziunea este un cuvânt-cheie, cum a apărut ideea de a-l coopta pe toboşarul Liviu Pop sau pe artistul vizual Marius Bercea?
Desigur, nu putem vorbi în general, pentru că, de cele mai multe ori, un muzician nu are un sistem predefinit de la care să plece în a lucra compoziția, a face orchestrarea sau a imagina o copertă de album, iar eu nu sunt o excepţie.
În privinţa Take Control, ideea de a avea un toboșar a pornit de la niște sample-uri pe care le-am făcut și care aduceau cumva cu o tobă live, într-o vreme când, pe de altă parte, s-a întâmplat să mă întâlnesc de vreo două-trei ori cu Liviu Pop la concertele lui.
Ne-am plăcut super mult și am discutat de-atunci să facem ceva împreună, mai ales că el are Sonic Play, acel proiect solo al său cu muzică Techno pe spate, ca soundtrack, iar eu, de când l-am văzut şi ascultat performând la Trei Bețivi Bar, mi-am zis: ‘This is it. This is our man!’.
În ceea ce-l priveşte pe Marius Bercea, acesta a fost propunerea lui Andrei Jecza [fondator al Galeriei Jecza din Timişoara, reper esenţial al artei contemporane româneşti – n.r.], care mi-a zis că acesta e un Rockstar în artă, iar eu am răspuns: ‘Ok, let’s see!’. Fac însă aici o paranteză.
Cu doi ani în urmă, Andrei m-a auzit la Radio Guerrilla, mi-a telefonat și mi-a povestit cine este el şi ce face, dar i-am amintit un lucru… ‘Păi, am cântat la tine și cred că ne-am și văzut, doar că eram amândoi mai mici’. Aveam 10 ani cand cântasem în galerie pentru tatăl lui Andrei [sculptorul Péter Jecza – n.r.], fiindcă atunci am avut primul turneu în Germania, care s-a legat printr-o fundație româno-germană ce avea biroul în Timișoara.
Revenind la subiect, odată ce ne-am cunoscut, mi-a venit ideea să-l rog pe Andrei să facă curatorierea copertei, dar, normal, a trebuit să discutăm, ca să vedem pe ce artiști mergem. Iniţial, tot ce am văzut pe net sau mi s-a prezentat despre Marius Bercea nu se pupa cu absolut nimic din ce aveam în minte și abia când a avut expoziția la Scânteia+ [New Tenant | Sunshine Noir, din mai 2025, care a marcat debutul Jecza Gallery în Bucureşti – n.r.] am remarcat această lucrare, Pack Up the Modern Sun, care ni s-a părut potrivită, şi mie şi lui Alexa, încă din prima clipă, deci totul a fost perfect… la momentul oportun.
În general, eu țin foarte mult la povestea copertei de disc, mi se pare foarte importantă, fiindcă este vorba de ceea ce redai pe piață şi cum vrei să te vadă lumea, aşa că m-a bucurat foarte mult că artistul ne-a permis să folosim un detaliu din opera sa.
Că a venit vorba de Scânteia+, în incinta acestuia ai început în 2023 lucrările la propriul tău studio, Noesis. De ce ai simțit nevoia unui spaţiu de lucru personal?
Înainte, lucram în studioul lui Raul Kuşak de la Malmaison, fostul penitenciar de pe Calea Plevnei, dar, la un moment dat, ne-au dat afară cu un aviz de două săptămâni sau ceva de genul ăsta şi a fost super nașpa pentru toată lumea, dar pentru mine în special, pentru că, în același timp, a trebuit să mă mut și din apartamentul unde locuiam cu chirie, deci am avut două luni foarte aiurea.
S-a întâmplat să mă viziteze acasă o prietenă jurnalistă, iar de la etajul 12, unde stau, poți să vezi Casa Presei Libere și atunci ea mi-a zis: ‘Știi că se face Atelierul Scânteia+? E un hub cultural!’. Nu știam, dar am ajuns repede la Dani Ghercă și Michele Bressan, cei doi artiști care au fondat acest atelier, care m-au primit şi a fost super ok, pentru că s-au gândit că aș merita acest loc, cu toate că numai eu veneam pe partea de muzică. Am fost în spaţiu şi mi-a plăcut în primul rând pentru că are tavanul înalt, iar pentru mine, ca pianist concertist obişnuit să cânt în săli de concerte, acustica contează foarte mult.
De ce am vrut să am un loc al meu?
Fiindcă una e să te duci în studio, să spui: ‘Hai! 5, 4, 3, 2, 1… Rec!’ şi să stai doar câteva zile şi e altceva atunci când, pur și simplu, tu acolo trăiești. Adică, dacă am fi avut și un duș pe aici pe undeva, sunt convins că acasă nu prea mă mai duceam, adică eu asta fac acasă, mă spăl, mănânc, mă culc și plec apoi din nou la studio, unde îmi petrec majoritatea timpului.
În afară de asta, având propriul studio, am putut să devin și producător muzical, pentru că, iată, produc într-un studio propice un album pentru un vocalist francez, împreună cu care am lucrat deja vreo 10 piese până acum, ca să nu mai vorbesc de posibilitatea de a concepe coloane sonore, căci de asta am făcut și un sistem de sunet Dolby Atmos.
Plus că, pe lângă viața mea artistică, sunt profesor de compoziție și predau pentru diferite vârste, doar că metoda mea este un pic diferită.
De fapt, un elev nu primeşte de la mine doar lecţii de compoziție, fiindcă de la început ne fixăm un target şi anume să facem un EP de patru piese, pentru ca el să învețe inclusiv cum să înregistreze piese, să facă un videoclip, să își facă artwork-ul, să conceapă o descriere coerentă a fiecărei piese în parte, dar și a întregului material, ca şi cum discul ar fi gata de lansare pe piață.
Pentru a acoperi tot procesul ăsta, predarea se face la studio, pentru că aici elevul poate să învețe și pian și producție muzicală și electronică și așa mai departe, adică mergem cu totul la pachet… în fine, cam astea sunt principalele motive pentru care mă bucur mult că am studioul meu.
Fiindcă te-ai referit la ce faci acasă, am o curiozitate. Ai studiat la București şi Canterbury, a fost apoi masterclass-ul de la Rotterdam, te-ai familiarizat cu scena de clubbing din Hamburg şi Berlin, ai înregistrat la Paris… ce înseamnă pentru tine, în fond, cuvântul acasă?
Cred că nu mai are o anume semnificaţie aparte. Dacă mâine mă mut la New York, atunci mă mut la New York, that’s it!… adică nu mai pot avea termenul de acasă. Timp de 20 de ani, acasă a fost pentru mine în Crângași, pentru că acolo am trăit şi mi-am început cariera de pianist, dar asta a rămas în urmă.
Altfel, ţin la țara mea, normal, însă eu consider că nu există granițe, adică toți suntem egali, toți suntem ok şi nu ar trebui să fim nici marginalizați, nici complexaţi că suntem din est… oricum, eu nu văd lucrul ăsta, care, poate, s-a întâmplat în trecut.
Cred că, până la urmă, acasă înseamnă un loc și o cultură, adică spaţiul unde te-ai născut, cu părinți şi prieteni, precum şi cultura pe care ai dobândit-o, iar pentru mine acasă este muzica clasică, clar! De la vârsta de 7 ani am făcut muzică clasică… concerte, premii, turnee, acompaniamente, am fost angajat chiar și la Opera Română, adică totul a fost numai clasicism în viața mea şi e clar că atunci când mă pun la pian și vreau să interpretez ceva, tot în zona clasică va fi.
Dat fiind caracterul aparte al relației tale cu muzica clasică, albumul Titans din 2024 ar putea fi perceput ca o închidere de capitol, mai ales în ceea ce priveşte asocierea ta cu neoclasicismul. Care e de fapt povestea acestui disc de pian solo, înregistrat cu aproape opt ani în urmă şi care diferă radical de ce aveai să ne propui pe Take Control?
Ideea asta s-a născut într-un studio din Berlin pe care l-am închiriat pentru două zile, fiindcă trebuia să fac piesele pentru un album al meu, piese care erau deja știute şi repetate ca formă şi ton, fiecare instrument în parte.
A doua zi, după ce terminasem de înregistrat toate piesele, inginerul de sunet, Simon Berckelman, m-a anunţat că mi-a mai rămas încă o oră din timpul alocat și încă o rolă de bandă, iar eu i-am spus: ‘Bine, apasă REC și lasă-mă să-mi dau frâu!’.
A fost incredibil de pur totul… să pot improviza atunci în timp real, căci asta am făcut acolo, composition in real time. În momentele alea, având în faţă acel pian din 1920, un Yamaha de concert, am simțit că totul e ok şi trebuie doar să îmi etalez tot ce învățasem până atunci la pian. Așa s-a născut Titans. Tot ce înregistrasem înainte n-a ajuns până la urmă de un album, în schimb ce am tras într-o singură oră… da.
Faptul că l-am propus publicului târziu, abia în această fază a vieţii mele artistice, a venit dintr-un sentiment că trebuie să scot cumva afară din mine partea asta şi că e momentul să merg şi mai departe.
O spun cu cel mai bun gând, dar mama, care a fost cântăreață de muzică de operă, soprană, tot timpul mi-a pus un wall psihic în față, ca să nu mă duc spre tobe sau spre electronică şi să mă țin de muzica clasică… dar toate lucrurile astea trebuie să aibă un sfârșit, iar acest sfârșit l-am găsit cumva în Titans.
Am spus ‘Stop, that’s it!’ într-un moment în care mi-am dat seama că nu trebuie să mai țin în mine și chestia asta, mai ales că eu, personal, nu am fost niciodată de acord cu termenul neoclasicism în sensul în care e folosit în ziua de azi datorită unor pianiști ca Nils Frahm.
De fapt, neoclasicismul înseamnă cu totul altceva, adică e vorba de muzică modernă clasică, aşa că mie îmi place mai mult să spun old school avant-garde când mă refer la ceea ce fac eu… plus că acum, pe Take Control, avem tobe și muzică pur electronică, adică o asociere a mea cu neoclasicismul e lipsită de sens.
Originalitatea fuziunii stilistice din propriile creații este cea care te defineşte artistic în acest moment, însă parcursul tău a început ca pianist de muzică clasică. Când sau în ce circumstanțe ai început realmente să crezi că, dincolo de a fi un remarcabil performer, ai calitățile necesare pentru a fi un compozitor a cărui muzică ar putea avea impact la public?
Eram într-un turneu în nordul Germaniei, cred că la vârsta de 20-21 de ani, iar o prietenă din Rotterdam mi-a aranjat acolo un masterclass cu un profesor de Jazz, aşa că am luat autobuzul din Hamburg şi m-am dus să-l întâlnesc pe omul acela.
În primul rând, m-a surprins faptul că a dat mâna cu mine, ceea ce la noi, la Conservator – atunci eram student la Bucureşti în anul III, semestrul II -, nu se întâmpla niciodată, pentru că acolo trebuia să spui ‘Bună ziua, Maestre!’ și nu ţi se arăta niciun fel de prietenie.
Apoi, timp de vreo 45 de minute, profesorul m-a ascultat interpretând inclusiv niște reorchestrații ale unor piese clasice, fiindcă pe vremea aia aveam proiectul Classic Beat Orchestra… de fapt, erau cam toate piesele pe care le aveam pregatite în acel an.
După ce am terminat de cântat, profesorul a luat o foaie de hârtie pe care a început să deseneze. A făcut o piramidă, a împărțit-o în două, a hașurat jumătatea din stânga și a zis:
‘Mischa, în partea stângă ești super tare! Ai feeling şi tehnică pianistică, ai și sânge de slav în tine, că te numeşti Simeonov, ai înțeles şi cânți compozitorii clasici într-o manieră foarte bună, toate astea sunt minunate, dar, în partea dreaptă… nu ai absolut nimic!’.
Bineînţeles, vorbele lui m-au frapat. Cum să-mi spună mie cineva că jumătate din mine este goală sau în neant? El a continuat:
‘Partea din dreapta reprezintă compoziția, rezultatul sentimentelor pe care le încerci tu ca om și apoi simţi nevoia să le împărtăşeşti publicului’.
Pus pe gânduri, am revenit acasă, am trecut pe la Conservator, am dat respectuos ‘Bună ziua’ domnului profesor, iar acesta, după ce s-a uitat la mine, nu mi-a spus absolut nimic și a plecat mai departe, deci nici măcar nu a catadicsit să-mi răspundă la salut, așa că mi-am zis… ‘Ok, fuck it! Pun acum capăt acestor vremuri!’.
M-am dus la Eurolines, am cumpărat un bilet doar dus, cu 27 de kilograme de bagaje incluse, ca să-mi pot lua clapa și boxele, și am plecat spre Hamburg… unde m-am trezit că n-am niciun profesor sau universitate prin apropiere, deci nu am pe nimeni care să-mi spună ce să fac în zona asta.
Cu toate astea, acolo am început să lucrez pe partea de compoziție şi îmi amintesc foarte bine și acum momentul în care am înțeles pe deplin că asta vreau să fac în continuare.
Asta s-a întâmplat chiar la primul meu concert în Hamburg, într-un magazin de discuri, unde owner-ul mi-a dat posibilitatea să cânt timp de jumătate de oră, dar mi-a cerut să fie doar piese compuse de mine, ceea ce m-a impresionat foarte mult, ţinând cont că eu eram foarte la început şi nu mă ştia nimeni. La momentul respectiv, mi-am numit performance-ul Piano Session, pentru că interpretam fără pauză o lucrare de 30 de minute, care îngloba însă mai multe piese legate între ele, iar la final, când toată lumea a început cu aplauze și aclamaţii, m-am simţit absolut incredibil!
Fără îndoială, acela a fost principalul factor care m-a determinat să perseverez cu compoziția şi, după un an, când m-am mutat la Berlin, deşi a fost super greu pentru mine, fiindcă n-aveam bani nici măcar să-mi iau un kebab, am mers în continuare cu concertele în care puteam interpreta și lucrările mele. Asta a implicat nişte sacrificii, pentru că erau oameni care îmi spuneau să cântăm la Sheraton sau la Hilton pentru 1.500 de euro, dar a doua zi eu aveam concert la un club axat doar pe muzică contemporană şi atunci cum puteam eu să interpretez evergreen-uri cu o zi înainte și apoi să mă duc să cânt ceva de compoziție în faţa unui public format din cunoscători?
Sigur, poate că cei de la Hilton nu veneau a doua zi în acel club, însă, în primul rând, era vorba de cum m-aş fi privit eu pe mine însumi. Cred că atunci am avut vreo 25 sau 26 de concerte şi am cântat peste tot, cu foarte mulți artiști din diferite zone muzicale – muzică contemporană, electronică, jazz, techno -, dar, cu toate astea, fiindcă îmi era foarte greu să mă susțin financiar, mi-am spus că dacă în acea vară voi simţi că unui un singur om din public nu prea i-a plăcut muzica mea, întorc foaia și, nu știu, fac altceva. Nu a existat însă acel om și atunci am mers mai departe.
Ce anume crezi că te-a impresionat la Berlin încât să întărească în mintea ta hotărârea de a-ți redefini atât de radical parcursul artistic?
Ideea de a cânta ce simți, care era omniprezentă. Muzicienii experimentau acolo în cele mai diverse forme simțind cu toţii acelaşi lucru, nevoia de sinceritate în muzică.
Trăind acolo, era și alt vibe, normal, fiindcă toată lumea era super diferită, dar puteai realmente să percepi această sinceritate care plutea în aer, de la întâlnirile cu oamenii, care începeau cu un zâmbet și nu o sprânceană ridicată, cum este la noi, până la obişnuinţa de a spune lucrurilor pe nume și a etala tot ce vrei tu să exprimi în fața altora cu o nonșalanță foarte mare.
Despre asta e vorba… şi dacă ai lucrurile astea, probabil că atunci când te pui să cânți ceva, cânți la fel cum ești.
Mă gândeam la Berlin și din perspectiva colaborării tale cu producătorul Thomas Melchior, care s-a lansat acolo la finele anilor ’90 datorită Perlon si Soul Capsule, colaborare din care a rezultat Jupiter Tracks Pt 1. Care e povestea acestui nou EP, apărut în paralel cu Take Control?
Am avut un concert în Brooklyn, la ReSolute, unde l-am întâlnit pe Thomas. El m-a ascultat înainte, eu l-am ascultat după aceea, normal, fiindcă era headliner-ul, şi ne-am plăcut de la prima vedere, mai ales că – apropo şi de ce spuneam adineaori – eu n-am mai cunoscut un om atât de sincer, muzical vorbind, iar ăsta cred eu că este punctul lui forte.
Bun, deci ne-am plăcut şi am stat atunci de vorbă, iar câteva luni mai târziu, când am ajuns la Berlin, m-a invitat la studioul lui, el făcând pian când era mai mic şi știind că sunt pianist, pentru că mă văzuse deja cântând. În studio avea vreo 9-10 synthetizere foarte bune, precum Oberheim, de exemplu, care erau exact ceea ce mi-aș fi dorit să am și eu în studio, doar că, din păcate, nu am, iar el mi-a pus în față o claviatură MIDI de două octave, cu clapele super mici, ceea ce m-a făcut să mă întreb pe moment dacă nu face mișto de mine.
Am decis, totusi, să nu-l întreb de ce face chestia asta, fiindcă poate eu îi nu înțelegeam corect intenţia, și, într-adevăr, s-a dovedit până la urmă că aşa stăteau lucrurile.
De fapt, Thomas mi-a dat acea clapă MIDI fiindcă şi-a dat seama de faptul că, dacă îmi dă “The Big Boy”, eu voi încerc să-i arăt cât de multe pot sau ştiu eu, iar pe el îl interesa să cânt exact ce trebuie… nimic mai mult, nimic mai puțin.
În timp ce eu cântam, el făcea sampling pe ceea ce cântam eu și, astfel, lucram o piesă cam în 20-30 de minute. La final, îmi spunea: ‘Mischa, stop!’, dădea REC la ce am făcusem împreună și, pur și simplu, scotea piesa gata… 10 minute, bang! E genial omul! Aşa am lucrat timp de două zile și încă mai avem, adică am făcut opt piese, dar ăsta e doar primul EP din serie.
Mischa, ai încheiat frumos anul trecut cu experienţa de la Nobel Week Lights şi două realizări discografice, Take Control şi Jupiter Tracks Pt 1. Ce urmează în 2026?
Lucrez acum pe Take Control, pentru că mi-am propus ca următorul album să îl fac și mai mare, în sensul de a introduce mai mulți artiști pe scenă.
L-ai putea privi ca un follow-up la Take Control, dar nu vreau să mă avânt pe moment doar ca trupa să devină și mai mare, ci pentru că-mi propun ca, nu știu, într-un an şi jumătate sau doi, pe măsură ce voi compune și celelalte piese, să ajung să simt ce alte instrumente şi-ar mai găsi locul.
Pe de altă parte, ceea ce mi-aş dori tare mult să fac ar fi un soundtrack de film… asta ar fi chiar ceva super ok pentru mine.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Andrei C. Radu
