RAUL KUŞAK | Crochiu de muzician îndrăgostit de teatru

A surprinde în cuvinte farmecul discret al unuia dintre magicienii instrumentelor cu clape este realmente dificil întrucât naturaleţea ce a însoţit întotdeauna variile manifestări ale talentului său componistic şi performativ într-un larg spectru sonor îl fac imun la etichetări formale.

RAUL KUŞAK este un spirit ludic transfrontalier dezinteresat de primplanuri, care îşi conservă libertatea de a plana creativ – nestingherit de povara unei imagini publice prefabricate – peste diversele spaţii de exprimare sonoră, indiferent că e vorba de Pop, Rock, Folk, Jazz sau Blues, de muzică de film, spectacol de poezie ori teatru. Prin eterogenitate, colaborările sale cu Vama Veche, Aievea, Ştefan Bănică Jr., Alina Manole, BluesCore, Paula Seling sau Iris ar putea crea impresia unui interpret animat de oportunism însă oricine a avut ocazia să îi aprecieze sinceritatea şi pasiunea în concertele intimiste de la Green Hours sau în marile festivaluri de Blues poate confirma fără ezitare falsitatea unei asemenea prezumţii. Poate cel mai pregnant însă, singularitatea harului lui Raul Kuşak se relevă în activitatea sa teatrală, o constantă în viaţa lui artistică pre-pandemie, la fel ca Jazz-ul şi Blues-ul pe care le iubeşte atat de mult.

foto © Radu Biristeica

Anul trecut teatrele au fost deschise doar puţine zile şi inclusiv stagiunea actuală pare compromisă. Cum ai traversat 2020 din perspectiva legăturii tale cu teatrul?  

În primul rând mi-am dat seama că dacă nu pun mâna pe pian e nasol, nu e ca mersul pe bicicletă, nu mai funcționează creierașul, mâna nu mai răspunde. Ori pentru mine, ca muzician, e extrem de complicat fără artă. În teatru, am cinci spectacole în care cânt live şi pe care trebuie să le reînvăț, exact ca un sportiv. Am Carousel, Omul cel bun din Seciuan, Richard al III-lea la Bulandra, am Mult zgomot pentru nimic la Comedie și Femeia, eterna poveste la Stela Popescu. Altfel, în Dragostea Celor Trei Portocale am muzica înregistrată, la fel și cu cealaltă piesă la Bulandra unde am făcut mici intervenții muzicale, Zadarnicele chinuri ale dragostei. Deci sunt 5 spectacole live în care eu ar trebui să funcționez și să îmi reamintesc toată povestea atunci când se vor juca din nou, să mă antrenez ca la sport.

Rămânem în termeni “sportivi”. Cum ai fost cooptat şi ai ajuns să joci titular în echipa antrenată de Andrei Şerban, dat fiind că 4 din cele 5 sunt puse în scenă de acesta?

Îmi amintesc de cum am ajuns acasă și am zis “Uite, m-a sunat Tudor [Chirilă] dacă vreau să lucrez cu un regizor de film sau de teatru, numele nu-l mai știu exact dar e un mare regizor, Șerban şi nu mai știu cum…” iar nevastă-mea m-a întrebat: „Andrei Șerban?”. “Da, da, da.”, zic. „Băi, ești nebun? Tu știi cine e ăsta?”. Nu ştiam… atunci. M-am întâlnit cu Andrei la mine la sală, la atelier, am povestit, i-am arătat variante, chestii, m-a pus și pe loc să fac tot felul de lucruri şi după două zile m-a sunat și mi-a zis „ Gata, Raul, n-o mai lungim, lucrăm împreună.”. Momentul ăla a fost unul dintre cele mai mișto din viața mea din punct de vedere profesional.

Cât de frumoasă, utilă sau stresantă a fost prima ta experienţă ca muzician relocat din lumea Pop-Rock în cea a teatrului?

Prima piesă era Omul cel bun din Seciuan. Era toamna lui 2013. Doamne! A început o întreagă poveste în capul meu, eu spunându-i clar lui Andrei de la început că nu am lucrat muzică de teatru niciodată. Am încercat să îmi imaginez ce înseamnă, cum e, cu ce se mănâncă asta? Oricât ai căuta, te uiți la Nicu Alifantis cum a compus, ce a compus, te uiți la, nu mai zic, fostul meu coleg de formație, la Vlaicu Golcea… până la urmă am renunțat şi am zis să mă întâlnesc cu omul și vedem care e treaba. Condiția lui Andrei a fost „Lucrăm împreună dar vreau să fii de la prima întâlnire. Când pășesc eu în teatru, pășești odată cu mine, iar când ies din teatru, la final, ieși cu mine… să înțelegi toată povestea.” şi eu am zis “Wow, ce mișto!”. El venind din zona operei, a vrut să fie totul organic, să înțeleg perfect, să compun potrivit și just în raport cu intențiile lui și să pot să și interpretez și să particip la toate modificările de nuanță, ulterior, în scenă…

Prima întâlnire la teatru e lectura textului în care nu fac decât să mă uit pe text împreună cu actorii, cu un creion în mână. Eventual, actorii încep să citească iar Andrei are momente în care are niște trasee muzicale, sau intenții, și îmi zice „Uite, aici notează-ți că momentul ăsta e important şi o să ne trebuiască ceva” iar eu îmi notez și după ce ajung acasă încep să mă gândesc… să văd. A fost atunci un proces de-o intensitate incredibilă din punctul meu de vedere! Încercam să îmi construiesc niște idei, îmi făceam niște template-uri, adică niște scene muzicale în care îmi alegeam sunete ale unor instrumente pe care le consideram necesare acelui moment sau chiar bucăți muzicale, să le am la îndemână, că nu știam ce vrea Andrei şi dacă el zice „Trebuie să ai aici o sonerie de ușă”… trebuie să o ai. Tu construiești toată povestea asta, după care el spune „Modificăm.”. Înnebunești! Deci trebuie să fii pregătit.

Eu nu lucrez cu computerele, lucrez doar cu instrumentele cu clapă… cu ‘computerele cu clapă’. Masa mea mare de lucru este un Korg Kronos foarte mișto care importă sunete, pot să înregistrez cu microfonul în ea, am pe ea toate sunetele din lume. Omul cel bun din Seciuan a fost ucenicia mea. A fost extrem de frumoasă și ăsta-i lucrul cu teatrul, că pot vedea din primul moment cum se construiește fiecare personaj, intenția regizorului de la bun început și răspunsul actorului în raport cu intenția regizorului. Pentru mine nu a fost doar o lecție de creație muzicală, ci o şansă uriaşă de a intra în culisele, în sufletul acestui proces de creație mult mai complex și nu cu oricine, cu Andrei Șerban!

Omul ce bun din Seciuan (trailer):

Mai e un aspect legat de Omul cel bun din Seciuan, este o piesă de teatru în care performezi. Nu vedem multe montări teatrale în care compozitorul muzicii devine parte din distribuţia spectacolului. Ai recidivat de altfel şi în Carousel.

Știi de ce? Pentru că în viziunea lui Andrei Șerban o piesă de teatru nu este niciodată gata. Da, este pregătită să fie lansată la public, dar procesul de creație nu se oprește aici. Foarte mulți amici de-ai mei, colegi muzicieni, mă întreabă „Dar nu te plictisești să cânți același lucru? ”, ei neștiind ce se întâmplă, că nu prea vin la de-astea. Nu, nu mă plictisesc pentru că nu cânt același lucru. E ca la Jazz. Avem tema care e clară, pe lângă care ne jucăm, fiindcă niciodată – că asta e frumusețea live-ului -, niciodată un actor nu o să interpreteze cu aceeași intensitate, identic, şi atunci și intensitatea mea se duce împreună cu cea actorului și a personajului. Sunt diferențe minuscule, de nuanță, începând cu milisecunda – dacă vorbim de timp – față de un spectacol pe care l-am avut ieri, același spectacol. Publicul nu simte, dar sunt diferite. Şi da, încerc și lucruri noi, că asta a fost și intenția lui Andrei, să îţi dea doar cadrul, guideline-urile.

Asta e diferența dintre muzica pe bandă și muzica live. Pentru că jocul actorilor e diferit, mi se pare nepotrivit cumva ca muzica să fie aceeași, pe bandă, deci sunt niște discrepanțe din punctul meu de vedere, eu fiind obișnuit cu muzica interpretată live în spectacol de teatru. Pentru mine e un challenge fiindcă în procesul de creație a muzicii de teatru ai trei elemente de teatru: scoring-ul, coloana sonoră care merge sub povestea de pe scenă, apoi song-urile care sunt cântece vocal-instrumentale cântate de actori, de către personaje, şi efectele speciale… e ca și cum s-ar turna un film și eu fac muzica în timp real. Am de făcut pași, linguri, explozii, rampe care se deschid… ce mi se cere și unde sunt importante ca să sublinieze și să dubleze mișcarea scenică.

Vorbeai de cadrul spectacolului, apropo de paralela cu Jazz-ul. Ce faci însă dacă un actor, prin improvizație, iese din acest cadru?

Nu ai cum. În piesele lui Andrei nu există improvizație la modul cum o percepem noi, marja este extrem de fină și mică. Nu ai voie să bați câmpii, e neprofesionist. Sunt anumite piese care se pretează la improvizație dar nu, de exemplu, un Richard al III-lea, care este extrem de rigid din punct de vedere al interpretării sau al intenției regizorale. La fel, Omul cel bun din Seciuan care e un spectacol de teatru ireal în sensul în care actorii își dau majoritatea replicilor cu fața către public. Şi din punct de vedere al mișcărilor, al pașilor, al tuturor lucrurilor astea fizice pe scenă, treaba e extrem de rigidă, la fel și tempo-ul spectacolului.

foto © Omul cel bun din Seciuan / Catalin Agopian

De la Andrei am învățat că există în teatru și în operă trei etape… Jo-ha-kyū. ‘Jo’ e nașterea și pregătirea, introducerea în viață, o perioadă medie ca durată. Perioada lungă de desfășurare a vieții tale care începe de undeva de la 20 de ani, e ‘ha’, și apoi vine ‘kyū’, cea mai scurtă, încheierea. Jo e expozițiunea, ha e cuprinsul și kyū încheierea. E foarte interesant că pregătirile cu Andrei Șerban pe scenă începeau cu niște exerciții mentale de coordonare a minții cu trupul și mă obliga și pe mine să particip. Ajungeam acasă și două ore nu puteam adormi fiindcă mă gândeam la ideile muzicale pe care trebuia să le coc pentru a doua zi, aveam teme, nu mai știam ce să îngurgitez mai repede, să analizez, să pot să asimilez atâta informație nouă, venită într-un mod extrem de potrivit pentru mine. Ăsta a fost marele meu noroc, că am fost omul potrivit în locul potrivit și asta e cheia – consider eu – a funcționalității, mai ales la artiști. Când ești omul potrivit la locul potrivit de duci ca racheta.

În lucrul cu Andrei Șerban nu am văzut un actor care să bea apă, nu am auzit un strănut, un tușit, o conversație, şi aici lumea o să zică: „Da, că ăsta e nebun, că e dus cu pluta, că e extrem de exigent.”. Nu este extrem de exigent ci este extrem de normal, că așa trebuie să se întâmple. Toţi stau în sală chiar dacă nu au treabă cu scena aia pentru că scena aia e legată cu ce-i înaintea ei și cu ce vine după. Toată povestea influențează pe toată lumea și de aia trebuie să fim acolo în principiu. Nu mai zic că înveți extrem de mult, cel puțin eu, un novice. Vin mai repede la teatru să-mi “trec pe curat” schiţele muzicale aprobate de Andrei, îmi pun căștile și lucrez acolo, în buza scenei. Sunt gata în momentul în care începe repetiția, că acolo e cu timing, ca la o filmare, și când îmi dau căștile jos rămân să sugativez toată povestea fiindcă văd că se întâmplă ceva interesant între regizor și actori. Uit de mine, uit de muzica mea, fiind total fascinat și eclipsat de ceea ce se întâmplă pe scenă. Așa am pățit și la lucrul cu Michele Casarin, un regizor italian cu care am făcut Dragostea celor trei portocale, comedia dell’arte, care este o altă poveste din teatru. Îți dai seama că eu învăț, sunt sugativă când mă duc undeva.

Din păcate, basmul Dragostea celor trei portocale de la Teatrul Stela Popescu rămâne un spectacol subevaluat, insuficient cunoscut majorităţii bucureștenilor. 

Într-adevăr, nu este. Din păcate. A fost o ambiție din partea directorului teatrului, ambiție din partea unui lanț de actori, a regizorului… și nemaizicând că pentru el a venit cel mai mare făcător de măști din lume [Stefano Perocco di Meduna – n.r.], care lucra cu idolul lui Andrei Șerban, cu Peter Brook, că tocmai venise atunci de la New York. E o mare artă asta cu construitul măștilor, că în spectacol sunt măști din piele de tot felul. Dragostea Celor Trei Portocale, din nou, a fost o lipeală perfectă cu regizorul. Unul la fel de exigent ca Andrei Șerban, doar că Michele e pe comedie fiindcă el e și actor. Nu-ți spun, a fost o splendoare să lucrez o lună și ceva și să mă uit cum povestea celorlalţi. La noi, actorii nu prea sunt pricepuți în comedia dell’arte, mă refer la modul cel mai pur și cel mai profund adevărat, nu sunt mulți care fac asta. Ori el avea de instruit niște actori, să-i învețe commedia dell’arte adevărată şi îți dai seama că am profitat. Nu-ți spun câte am învățat de la acest regizor despre commedia dell’arte, despre cât de mult înseamnă o mișcare mică și cât de importantă e o mică mutare a mușchiului feței.

Dragostea Celor Trei Portocale (trailer):

De fapt, cum ai ajuns să colaborezi cu Michele Casarin?

Un prieten de familie de-al meu, actor la Teatrul Masca, care fusese la Mult zgomot pentru nimic, m-a sunat după spectacol și mi-a zis: „Raul, mi-a venit o idee… mi-am dat seama că un amic de-al meu italian, regizor, cu care am lucrat anii trecuți, caută compozitor pentru un spectacol de teatru de comedia dell’arte, ești dispus? Vrei?”. „Wow, cum să nu? Cu mare drag! Vreau să fac muzică de teatru oriunde şi oricând!”. M-a sunat asistenta lui Michele, Ioana Rufu, o tipă care a făcut școala acolo la Veneția [actriţa Ioana Rufu a studiat pentru masterat la Accademia Teatrale Veneta la clasa lui Michele Modesto Casarin în 2010/11 – n.r.], fiindcă el e non-american și vorbește doar italiană… nu vrea să vorbească engleză chit că știe, ca orice italian ‘vero’. Ne-am întâlnit la mine, Michele știind deja că lucrez cu Andrei Șerban. Este un tip mișto, de un profesionalism, candoare, umor și seriozitate ieșite din comun. Am povestit cu el o oră fără să îi cânt nimic dar dându-i exemple de pe benzile mele înregistrate, din ciornele mele făcute pentru Andrei. A zis: „E OK pentru mine, e perfect. Ești omul potrivit pentru proiectul ăsta.” Am început repetițiile și m-am mutat cu utilajele mele în sala Studio a teatrului Stela Popescu, o sală nemaipomenită, fost studio de televiziune, și am lucrat în fiecare zi. Am putut să fac muzică splendidă la Dragostea celor trei portocale… sunt foarte mândru și încântat de ea. Tocmai primisem de la un prieten din Germania, un mare sound designer care lucrează – de exemplu – sunete şi tonuri pentru Jordan Rudess [Dream Theater], tot felul de fraze, de instrumente înregistrate cu o orchestră plătită de el, pe care le-a procesat și le-a comprimat în așa fel încât să încapă în memoria unui computer cu claviatură Kronos. Mi le-a dat în premieră, nu ieșiseră pe piață… doar puneam degetele pe clape și aveam întreaga orchestră simfonică în mâna mea. Am făcut o muzică splendidă.

foto © Vladimir Gheorghiu

Trecem de la creaţie la interpretare. În relaţia ta cu actorii, pe scenă, dacă Ana Ularu face un pas greșit sau Vlad Ivanov e răcit, ce faci ca autor a muzicii şi, în acelaşi timp, partener de performance?

Dacă are gripă… e atât de bun încât nu se simte. Nu-ți dai seama de asta ca spectator. Au fost situații în care Vlad a venit bolnav și a zis „Raul, ce fac?” și am încercat să îi vând niște ponturi, cât m-a dus pe mine mintea, cât să forțeze, unde să nu forțeze, şi n-am repetat atât de mult în ziua respectivă, ca să-și protejeze vocea. Cel mai important lucru, la ce sunt eu bun de fapt, e să dau încredere actorilor că se poate. Există, de exemplu, Rodica Lazăr… o voce minunată cu încrederea zero, căreia cred că am reușit și eu să îi dau cumva un plus de încredere. Există de asemenea Maria Obretin care joacă pe același rol cu Rodica [în Carousel – n.r.], au același cântec, doar că în tonalități diferite. Una este mai baritoneasă, mai altistă, și alta e mai soprănită, una cântă într-un fel și una în alt fel, așa că trebuie să adaptezi cântecul personajului actorului care îl interpretează. Cine cântă astăzi? Rodica… “Aaah, perfect, la Rodica avem Mi bemol, iar dacă este Maria e Bemol.” Ambele cu încrederea jos… și fac aici o paranteză. Premieră la Opera din București cu Andrei Șerban, Văduva veselă. Mă sună Andrei, dimineață, la ora opt: „Poimâine vii la premieră, ai în lojă două locuri, nu vreau să lipsești.” OK, mă duc. După spectacol, Andrei mă întreabă: „Cum a fost?”. “Actorii nu știu să cânte, iar cântăreții nu știu să joace”, că la Operă există și actori și cântăreți. „Ai perfectă dreptate”, a zis el.

Să revenim totuşi la experienţele cu actorii din teatrele româneşti pe care le-ai trăit tu, un nou venit din exteriorul acestei zone artistice…

Școala de actorie, din păcate, în România, nu pune accent suficient pe muzică iar la Conservator nu se pune destul accentul pe actorie. De aia există aceste discrepanțe între actor vs. cântat și cântăreț vs. jucat. Vezi care e actor și vezi care e cântăreț la Operă dar, ca spectator, tu nu ai voie să vezi asta, în principiu. Bine, n-o pui pe Maria Obretin sau pe Rodica Lazăr să cânte ca o soprană de la Operă, dar trebuie să aibă minimul de cunoștințe încât să poată cânta un mic Musical, deci nu vrem superperformanțe vocale dar să văd că înțelegi și că ești constant în spectacole. Cânți la fel de prost în fiecare spectacol, ok, dar nu poți să cânți mai prost decât la cel de dinainte, că e nasol. La fel jucatul soliștilor. Uite, m-am dus cu fiică-mea la un Musical splendid fiindcă o amică de-a mea, Ana Maria Ivan, actriță pe care am cunoscut-o la Teatrul Stela Popescu şi care cântă de rupe, juca în Sunetul muzicii a lui [Răzvan] Mazilu, şi am avut o mare surpriză cu Opera Comică din București. Deci se poate. Ca la Londra, pe cuvântul meu, orchestră live impecabilă, sunet live impecabil, actori impecabili, scenografie şi costume impecabile, nu mai zic de povestea în sine. Știi cum am plecat de acolo? Fără grai. Uite că se poate și, în contextul ăsta, mă gândesc… Teatrul Bulandra, care este unul dintre cele mai cu boxoffice și cu renume teatre din București, să nu poată avea un sistem de amplificare civilizat? Nu de 2020, dar măcar de 2015. Hai de 2010, să fiu indulgent. Nu se poate, ce au ăștia la Bulandra acum, eu aveam în ’90 la Casa Pionierilor. Cumva, eu am fost extrem de dezamăgit și profund surprins de nivelul tehnic al utilajelor din teatre, este jalnic. Nu mai zic de tehnicieni şi mă refer în primul rând la inginerul de sunet. Dar zicea Ducu Darie, „Păi ce vrei să fac când salariile pe care pot să le ofer sunt de 1500 sau 1800 de lei? Niciun profesionist nu îți vine pe banii ăștia, mai ales că trebuie să fie în fiecare zi acolo, la spectacol.” Îți dai seama atunci că vin ăia care sunt cei mai… în fine. Andrei, care are senzația că se poate totul fiindcă așa e obișnuit, tocmai sosise din Londra atunci sau de unde pusese atunci în scenă, şi vine la Bulandra unde regizorul tehnic îi zice: „Domnule Andrei, noi n-avem acum, că nu se poate, că încă nu ne-am pregătit”, deci d-astea…

foto © Carousel / RoZa Zah

Dar tu i-ai spus vreodată lui Andrei Şerban că “nu se poate” sau că “nu te-ai pregătit”?

Cu Andrei trebuie să înțelegi intenția repede, să gândești extrem de repede creativ varianta ta muzicală pe ceea ce îți comunică el ca fiind intenția sa regizorală și după aia să livrezi ce ai gândit în timp util. Extrem de repede trebuie să meargă totul. Pentru mine a fost o mare provocare… ajunsesem la nivelul la care să ne scriam pe bilețele același lucru ca fiind stilistic muzical potrivit pentru o piesă. E important să înțelegi repede cam ce vrea, cum vrea. Eu am niște antecedente vizavi de actorie. Am fost laureat al Festivalului Naţional Cântarea României în clasa a VI-a și a VIII-a, că era din doi în doi ani, mai întâi cu Pedagog de școală nouă, impresionat de felul în care Florin Piersic joacă toate rolurile. Prima dată mi-a citit-o mama, pe bancă, dintr-o carte cu schițe de Caragiale și o știam pe de rost, că o mai puneam să îmi citească seara din ea. Apoi am luat locul I cu Pupăza din tei, alt monolog, deci am avut tangențe oarecum cu teatrul și, vezi, universul m-a dus printre profesioniști cu ocazia asta. Undeva nativ, am genetic o anume putere de înțelegere și talent în zona asta. Potriveala mea cu Andrei a fost oarecum firească…  o fi el ‘dement’ dar cu toții suntem ‘demenţi’ într-un fel sau altul 🙂

Îmi amintesc de cum am fost la Sankt Petersburg cu spectacolul Carousel în cadrul unui mare festival [Theatre Olympics, aflat în noiembrie 2019 la ediţia #25 – n.r.]… e un festival care ține două luni. Ne-am dus, noi nejucându-l timp de o lună aici, la Bucureşti, ne-am întâlnit acolo cu Andrei, el venind de la New York… și-a început Andrei să demonteze piesa. Nu mai zic că ai de făcut mișcări diferite, scena fiind de alte dimensiuni şi neavând strapontină atât de lungă, fiindcă actorul trebuie să își adapteze jocul – ceea ce nu-i deloc simplu deşi aşa pare – dar, pe lângă asta, Andrei a început să modifice și să lucreze la intențiile regizorale privind personajul, să îi modifice un pic caracterul în anumite scene și asta i-a bulversat puțin pe actori. Vezi, ți-am zis că-i ‘dement’. A doua zi, că aveam două reprezentații, m-a găsit Andrei la sală, s-a pus la pian lângă mine și m-a întrebat: „Bă, cum a fost ieri?”… Cum să-i spun că a fost prost? Nu puteam să-i spun. Cum să-i spun că a fost bine? Că n-a fost bine. I-am zis că „A fost așa… gri”. Că a fost “corect”. Dar atât. Şi el a zis atunci „Dar de ce nu pot să înțeleagă actorii că trebuie să ne adaptăm, trebuie să progresăm?”. „Andrei, cred că în raport cu capacitățile actorilor ai accelerat prea repede. Părerea mea e că trebuia să impui frumos Teatrului Bulandra măcar trei spectacole Carousel înainte de festival, că nu mai jucaserăm de o lună și ceva, să facem rodajul la motor, ăla pe care îl știm noi, după care să îi mai pui tu două pistoane în plus. Tu ai pus pistoane direct la un motor care n-a fost folosit.”. Şi asta a fost, a dat rateu. În schimb, a doua seară, s-a jucat pe nervi, pe stres, şi totul s-a legat nemaipomenit. Că tot Andrei zice: „Actorul joacă pe stres foarte bine.”. A doua oară, de nervi că au jucat mediocru, să zicem, că spectacolul nu s-a jucat așa cum trebuie, actorii s-au dus… rachetă! Andrei are o experiență extrem de mare și psihologic poate să îți creeze niște situații în care îți dă senzația că ești la limită, că nu mai poți, după care brusc îți dai seama că te-ai dus, ai spart și ai ieșit din bula aia… foarte interesant.

Din punctul tău de vedere, din toate cele patru spectacole lucrate cu Andrei Şerban, care a fost cea mai provocatoare experiență? Nu mă refer la relaţia ta cu regizorul.   

Tipurile de abstracție sunt foarte diferite dar, privind retrospectiv, Omul cel bun din Seciuan va rămâne întotdeauna prima mea dragoste pentru că în el, cumva, mă regăsesc și eu. Am senzația că și eu sunt ăla singur pe care încearcă să îl păcălească toți din jur și încearcă să țină la identitatea și la ADN-ul lui de om normal. Asta am încercat eu de când m-am născut și, mai ales, de când am venit în București și am intrat în acest așa numit  business. Din momentul în care am devenit profesionist încerc cumva, că asta-i și esența piesei, să stau drept când sunt înconjurat de răngi pe care mi le dau unii pe spinare. Deci mă regăsesc în piesă şi de aia am lucrat-o cu atâta patos, dăruire şi responsabilitate… asta apropo de apropierea afectivă.

Carousel (trailer):

Carousel este o piesă la care am fost pus în situația în care să creez muzica anilor ’30-’40 din bâlciurile de pe vremea în care existau animatori la carusel, una de care m-am atașat şi pentru că rolul principal îl joacă Vlad [Ivanov], care mi-e foarte bun prieten. Eu sunt coleg de cabină cu Vlad şi am învățat de la el extrem de mult. Când ne vedem, îmi povestește din momentele lui de filmare cu mari actori şi regizori, cât de profi trebuie să fii și cum să te menții în rol, cât de greu e și ce diferențe mari sunt între film și teatru. Pe peliculă trebuie să fii o dată ‘șmecher’ și rămâne acolo dar la teatru trebuie să-ți construiești ‘șmecheria’ și să fii perfect altfel de fiecare dată. Pe de altă parte, în film tragi 20 de duble și trebuie să fii la fel în fiecare dublă, ceea ce este extrem de greu.

foto © Carousel / RoZa Zah

La Carousel mi-am dezvoltat și am reușit să îmi educ antenele și receptorii, sateliții mei, în așa fel încât să văd acele mici diferențe pe care actorii înșiși le simt dar, uneori, nu le conștientizează. Am ajuns să te simt când ești extrem de ‘în personaj’ ‘ și te simt când nu ești întrutotul acolo. În momentul ăla, ce fac eu acolo cu muzica este ca la manșa unui 747. De asta când mă duc la un spectacol de teatru trebuie să fiu odihnit beton, non-alcoolizat total, două zile măcar, și perfect atent la orice situație. După un spectacol ca ăsta ies, 2-3 ore nu pot să vorbesc cu nimeni, trebuie să beau repede o bere, poate și o vodkă, și să stau în liniște. Stau… și mă gândesc, încerc să îmi revizuiesc proaspăta experiență, îmi fac un fel de bilanț.

Sunt sigur că fiecare dintre muzicienii care performează, fie că sunt în grădină la Green Hours sau în sală la Bulandra, își știu propria ‘oglindă’. Ca artist, știi foarte bine când nu ai fost cum știi tu că trebuie să fii sau cum ai mai fost… la fel cum știi că, deşi poate ai fost bine, mai ai mult de lucru, că mai sunt mici colțuri de finisat. O piesă de teatru se termină doar când se dezmembrează pentru totdeauna decorul iar până atunci treaba este într-o continuă construcție care cere concentrare din partea ta. Chiar dacă vrei să fii tot acolo, la aceeași intensitate, tot trebuie să o reconstruiești tot timpul. Fiecare micron, fiecare mică etapă sau mic gest care precede un anumit moment important lucrează și congruează pentru acel moment.

Femeia, eterna poveste (trailer):

De acord, însă un spectacol precum Femeia, eterna poveste pare a avea un caracter mai pronunţat ludic şi presupun că te consumă mai puţin.

Acolo, fiind un alt tip de experiență, un alt fel de poveste, trebuie să fii atent la alte lucruri. În Carousel, Andrei mi-a construit un rol: sunt Pepito, asistentul lui Liliom, spectacolul începe în foaierul teatrului, într-un cadru de carusel de bâlci, de cântece italienești, franțuzești, eu sunt cu acordeonul, animatorul – adică Vlad – e pe o tobă mare, e o hăhăială mișto, cu trenuleț, cu poze, cu cai, balonașe, oglinzi. La Femeia, eterna poveste, unde am lucrat cu minunatul regizor Attila Vizauer, cunoscut în special pentru teatrul radiofonic, suntem deja trei muzicieni pe scenă: eu sunt pianistul care, împreună cu un violonist şi un acordeonist, formăm orchestra dintr-un restaurant din perioada interbelică unde se întâmplă toată povestea. Plus că avem şi cântăreață, o avem pe Crina Matei, în dublură cu Irina Cărămizaru, şi mai e solistul de la Operă, bariton, plus corpul de balet. Acolo e poveste în care trebuie să impui mirosul interbelic de restaurant mai cu ștaif, franțuzit, dar păstrând ‘papucii’ noştri de români, de mititei și de cârnăciori. Ai dreptate, e o piesă mai light. La Femeia, eterna poveste eu îmi cumpăr de la magazin un vin roșu, pun seara pe pian câteva pahare și apoi, în timpul spectacolului, cu muzicienii, bem încet-încet între cântece sticla aia de vin… e o altă poveste, mai la îndemână, iar muzica e mai de petrecere. Hai să zic că e o comedie faină în care însă, la fel, trebuie să fiu foarte atent la ce se întâmplă pentru că am cue-uri cu personajele principale ce contează extrem de mult pentru corpul de balet, muzicieni şi soliști vocali.

Spre deosebire de Femeia, eterna poveste, cabaretul politic a membrilor trupei Divertis, Satul Paralel, se construieşte mai mult pe cuvinte decât pe muzică. Cum ai ajuns să te ocupi de aranjamentul lui muzical?

Simplu, lucrând cu Michele la Teatrul Stela Popescu. De aici a mai fost doar un pas până la proiectul cu Divertis. Alt tip de muzică, un alt tip de umor… fiecare întâlnire cu ăștia de la Divertis a fost cu pipi în chiloți de la cât de mult am râs. Mai ales când au început repetițiile pe scenă – dincolo de etapa de lecturare – şi mai apărea o știre la televizor iar ei o adaptau şi eu trebuia să schimb apoi cântece. Chiar dacă am compus muzica pe bandă, eu trebuia să o adaptez permanent distanțelor scenice, pașilor, să fac introducerea mai lungă sau mai scurtă, să tivesc totul ca lumea, dar măcar aveam de la început pânza. Şi sunt ăștia de un umor! Sunt atât de diferiți ca oameni în principiu și atât de asemănători totodată! În câteva cuvinte… așa a ieșit Satul Paralel.

Satul Paralel (trailer):

Tot acest șir de experiențe teatrale pe care le-ai trăit în ultimii ani, par să nu-ți fi pervertit cheful de a cânta lucruri simple într-un concert de Blues…

În aparență, lucrurile simple sunt… simple. De fapt însă, ca să ajungi la un lucru simplu, trebuie să elimini celelalte sute de milioane de variante și să consideri… ceea ce este cel mai greu, să-ți asumi că ăla e lucrul cel mai simplu și potrivit în momentul ăla. Asta cu Blues-ul mă bucur că pare simplu, înseamnă că îl fac bine.

Mă gândeam şi la ce spuneai apropo de Vlad Ivanov, că fiecare spectacol e diferit la nivel de nuanță. Diferite au fost între ele şi concertele din iarna asta cu Hanno Höfer de la Green Hours. Sau cele în care cântaţi împreună cu Liviu Pop ca BluesCore.

Cu Hanno este mai periculos dintr-o altă perspectivă decât cea în care sunt la teatru. La teatru, detaliile și responsabilitatea vizavi de tot ce înseamnă lumină, sunet, actori, mașiniști, regie tehnică, sunt atât de mari încât trebuie să fie foarte precise iar eu să fiu extrem de concentrat, pe când la Blues farmecul muzicii pe care o fac cu Hanno și cu Liviu constă exact în faptul că nu știm dinainte în ce zonă de demență muzicală ne vom duce. Pentru că ăsta cred că e clenciul acestui trio… al acestei muzici care, la prima mână, dă impresia că este un Blues absolut ‘straight’, normal. Nu e așa. Demențele în care intrăm noi dau exact această particularitate a grupului, iar ca să fii pregătit pentru aceste zone muzicale presupune să le știi măsura. Cu toții putem să intrăm în demențe muzicale dar măsura este extrem de importantă, la fel ca și în teatru.

BluesCore (live, 2019):

Nu mai zic că asimilez și mă bucur la fel de mult în momentul în care, după luni de teatru, de Omul cel bun din Seciuan, de Richard al III-lea, piese cu o mare libertate de interpretare – că nu știi ce a vrut să spună Shakespeare și oricum ai interpreta vorbele lui ele se potrivesc oricum și e o întreagă căutare aici -, deci după trei luni de Shakespeare, vin în muzică și la fel întâlnesc acea bucurie a căutării din partea muzicienilor și acesta e lucrul comun între cele două. E o mare relaxare. Mi s-a întâmplat uneori ca după o piesă de teatru să am concert la Clubul Țăranului cu Hanno și cu Liviu. Repede, puff!, a trebuit să mă transbordez din Shakespeare… în spiritul New Orleans. Nu-i ușor. Invers, ar fi imposibil. Este o degajare a sentimentelor și a intensităților pe care le-am trăit în timpul spectacolului, mamăăă, deci știi cum cânt? Zid. E perfect.

BluesCore (Raul Kuşak, Hanno Höfer & Liviu Pop) – I’m Tore Down (live@Clubul Ţăranului, 2017):

Pe de altă parte, am avut concert de Crăciun, pe când cântam cu [Ştefan] Bănică, la Sala Palatului și după aia cântam repede cu Vama Veche la Fratelli sau unde era. Mă aștepta mașina, in-ear-ul nu-l dădeam jos din ureche, mă schimbam repede în mașină, în drum către scenă în backstage, dădeam pe gât un pahar mare cu whisky și cola, porneam in-ear-ul, mă puneam la clape, îi dădeam drumul și auzeam bețele și nu mai știam unde sunt, cu ce formație, ce cântăm, playlist-ul, unde e monitorul, să văd pe televizor ce piesă cântăm… trecusem brusc într-o cu totul altă lume. Îngrozitor! E complicat!

Ştefan Bănică & Raul Kuşak – moment live din concertul de Crăciun 2010:

Nu mă consider un om foarte inteligent, poate sunt doar un pic mai inteligent decât deștept dar inteligența unui om constă în puterea lui de adaptabilitate. Asta am învățat-o de mic, mama m-a învățat să mă pot adapta cumva. Jucăm și în Shakespeare dar putem juca și în Femeie, eterna poveste cu aceeași intensitate, cu aceeași responsabilitate și cu același profesionalism…. dar nu e ușor să poți fii și acela care îi face picurul lui Richard și îi simte pauzele lui Marius Manole exact unde vine acesta și să fii și pianistul de Swing sau Blues din grădina de la Green Hours. E foarte interesant să te poți adapta diverselor situații la fel de importante dar complet diferite.

Despre asemenea situaţii vom avea ocazia, sper eu, să stăm de vorbă în curând, în partea a doua a dialogului nostru…

• Interviu de Ioan Big.