Remarcabila expoziţie din cadrul Festivalului de artă și științe NOVA a prilejuit întâlnirea publicului cu inovatoarea artistă Karina Smigla-Bobinska, prezentă la Bucureşti cu Simulacra, un aranjament experimental optofizic cu ajutorul căruia unește tehnologia media cu filosofia percepției.
Cu instalaţii interactive precum ADA, Simulacra, Polyheadra sau Kaleidoscope expuse în peste 50 de țări de pe 6 continente, artista Open-Media este cunoscută pentru modul ieşit din comun în care aduce împreună tehnologii digitale și analogice pentru a crea artă proprioceptivă, iar temele pe care le abordează pendulează între știință, intuiție, expresie și cogniție.
Lucrările sale încorporează metoda de creație a acestora – este artă directă care pune în prim-plan materialul, mișcarea în timp și impactul asupra rezultatului final.
Spirit creativ „transfrontalier”, KARINA SMIGLA-BOBINSKA creează și colaborează la diverse proiecte – pictură, sculpturi cinetice, instalații interactive, intervenții artistice, obiecte de mixed reality, spectacole multimedia de teatru fizic, proiecte online -, dar cercetările ei artistice includ și lucrări teoretice despre interacțiunea dintre societate, tehnologie și tehnicile culturale rezultate, astfel încât i-am propus un dialog despre modul în care îşi centrează conceptele proprioceptive pe un public invitat să devină chiar participant la procesul creativ.
Karina, zona în care te poziţionezi creativ este cea a artei proprioceptive, în general asociată cu explorarea percepției pe care o avem asupra propriului corp prin intermediul simţurilor somatosenzoriale. Care este perspectiva ta asupra acestui concept artistic destul de nou şi ce te-a făcut să-l adopţi?
La un moment dat, am început colaborarea cu o companie de dans, pentru a cărei spectacole realizam video-mapping-ul pe scenă, şi, prin această experiență, am învățat multe despre modul în care arta mea poate influența dansatorii și mișcările lor, iar interacţiunea asta frumoasă dintre ceea ce am creat eu vizual şi corpurile lor a fost cea care atunci, într-o anume măsură, m-a împins către această artă.
Dincolo însă de asta, a existat o decizie pe care o luasem, cea de a-mi împărtăși arta sau, mai bine zis, componenta creativă a artei mele, cu publicul, adică am hotărât că participanții sau vizitatorii trebuie să aibă mereu un rol activ în arta mea. Pentru că modul clasic de a face artă este să realizezi o lucrare și, imediat ce o vezi dusă la bun sfârşit, să consideri că procesul creativ e terminat şi să expui acea operă de artă într-un muzeu sau o galerie, unde vizitatorii pot să intre în contact cu aceasta într-un mod pasiv… să vadă opera şi doar atât.
Desigur, acest lucru se întâmplă des în mintea noastră, inclusiv cu propriile sentimente, iar atunci când vezi o pictură minunată impactul poate fi cu adevărat profund, dar mie, personal, mi se pare că cel mai important lucru în zilele noastre este ca oamenii să ia parte la procesul creativ prin care produc o lucrare de artă și o prezint într-un spațiu public, pentru ca cei care îl vizitează să o dezvolte mai departe.
În acest fel, lucrarea nu va rămâne niciodată la nivelul propunerii artistice pe care le-am avansat-o, care constituie numai un cadru în care ei sunt cei care, de fapt, trebuie să facă paşii următori.
Da, pentru că oamenii care vizitează această lucrare sunt cei care generează output-ul, de fapt. Ei produc acele desene, care, în esenţă, reprezintă amintiri ale mișcării lor, iar atunci când te afli în incinta în care se află ADA, poți urmări liniile trasate și poți să-ți imaginezi cu adevărat cum se mișcau oamenii care au trecut pe acolo. Prin mișcarea corpului tău, produci un desen frumos care apoi rămâne pe pereții spațiului, deci ai participat activ în procesul de creare a lucrării, care nu este finită şi continuă să evolueze.
Ceea ce îmi place cu adevărat la ADA e faptul că vizitatorii, în momentul în care intră în spațiu, sunt realmente surprinși, fiindcă nu au văzut niciodată o operă de artă care să interacționeze cu ei în acest fel, şi atunci switch-ul în mintea lor se face automat spre intuiție.
De aceea vezi cum oamenii zâmbesc de multe ori, pentru că această întâlnire te îndreaptă spre o stare de spirit ce trimite la copilărie, când mintea și corpul tău se comportau ca o singură unitate. Intrând în această dispoziţie de mișcare intuitivă prin interacțiunea cu sfera, vizitatorii nu îşi dezactivează capacitatea intelectuală de a înțelege sau de a percepe opera, dar corpul lor este cel care, de fapt, le spune cum să procedeze.
Aceasta mi se pare că este partea cea mai importantă şi cea mai frumoasă, că ceea ce am propus ca artist e dus mai departe de tine, vizitatorul, în timp ce corpul tău te ghidează în experiența artei.
După cum spuneam, sunt interesată în a crea o artă pe care toată lumea să o poată practica şi de aceea primul layer pe care am încercat să-l dezvolt în lucrarea mea a fost unul foarte tactil, foarte body-based. Îmi place să spun că eu sunt cea care sapă groapa către Țara Minunilor, dar, ca să te arunci în ea precum Alice, trebuie să o faci pe cont propriu.
Pentru că, prin interacțiune, folosindu-ți corpul, te arunci în experiență şi va fi întotdeauna decizia ta, conștientă sau inconștientă, dacă sau cât o vei face. Depinde apoi de modul în care eşti construit ca persoană să hotărăşti cât de adânc și cât de departe te afunzi în ea, astfel încât, eventual, să te poți apropia de conceptul lucrării și ce-ar putea semnifica acesta pentru tine.
De exemplu, am printre cunoscuţi oameni de știință de la NASA sau matematicieni care se gândesc la Teoria haosului, dar şi arhitecți care mi-au spus că această lucrare e perfectă pentru a explica ce este spațiul.
Admit că asta e o perspectivă la care nu m-am gândit niciodată atunci când am creat ADA, mai ales că, de-a lungul timpului, am colaborat mult cu cercetători în diverse proiecte interdisciplinare şi am observat că, în orice combinaţie de felul acesta, toată lumea crede că arta va ilustra știința, or nu este deloc așa… pentru ca arta trebuie să fie artă.
O să răspund la observaţia ta cumva implicit, tot printr-un exemplu legat de ADA. Am primit la un moment dat un e-mail de la galeria din Vancouver unde o expusesem, despre o dansatoare care a fost prezentă la expoziție și i-a plăcut atât de mult, încât a început să danseze acolo inspirată de lucrarea mea.
Cineva fotografiase acel mic spectacol, nu în mod total spontan, şi am fost întrebată dacă pot face publice imaginile, iar eu mi-am dat acordul, cu condiţia să nu le folosească în scopuri comerciale, fiindcă eu nu permit nicio valorificare mercantilă a lucrărilor mele.
Ei bine, din momentul în care s-au postat fotografiile pe Internet și până în ziua de azi, mulți alţi performeri au venit să danseze cu Ada, să creeze propriile spectacole, să-și dezvolte propriile idei.
La fel, au fost muzicieni care au vizitat lucrarea mea și mi-au vorbit impresionaţi de frumuseţea sound-ului Adei, în condiţiile în care eu, atunci când am creat această lucrare, nu am considerat sunetul ca fiind ceva atât de important sau de creativ, să spunem așa. ADA era expusă la München când un artist m-a întrebat dacă poate înregistra sunetele pe care sfera-balon le produce în interacţiune cu vizitatorii, în asociere cu ambientul sonor creat de publicul în sine, ceea ce nu este chiar atât de simplu de realizat, pentru că, dincolo de dimensiunile sale mari, Ada se comportă precum un performer independent şi chiar trebuie să ştii cum să o abordezi.
În momentul în care acel balon face o mișcare, cumva poţi auzi cum se luptă cu lumea fizică şi, sincer, cred că nicio formă de artă imersivă nu mi-ar putea oferi experienţa asta vreodată, fiindcă sistemul din ADA este același în multe dintre lucrările mele şi pleacă de la proporția dintre privitor și lucrare.
Atunci când o operă de artă este aproape de dimensiunea ta, te afli într-un corp ce are o percepție foarte ritmată – de exemplu, asupra desenelor de pe pereţi sau a spaţiului pe care se realizeaza videoproiecţiile -, adică percepi arta ca pe un partener egal, cu care poţi avea o relaţie, dar dacă lucrarea este mult, mult mai mare, te simţi vizitator în lumea acesteia și trebuie ca mai întâi să-ți găsești cumva drumul prin aceasta.
Poți să o accepți, poți să pătrunzi mai adânc în ea sau poți să o părăsești, pentru că eşti într-un spațiu mult mai mare, în care te poți pierde, pe când atunci când o operă de artă este mult mai mică decât tine, te simţi atotputernic şi tu decizi dacă o respingi sau o folosești pentru ceva personal.
Împreună, aceste perspective dau putere „constelației” la niveluri total diferite şi cred că, prin arta mea, acopăr toate aceste niveluri, pe care le introduc în cadrul unor experiențe proprioceptive şi, în funcție de cel la care se află fiecare, oamenii îşi concentrează în mod adecvat mintea sau corpul.
Publicul ocupă în mod evident un loc special în procesul tău creativ. Cum îţi defineşti speranțele și așteptările pe parcursul acestuia în ceea ce privește comportamentul oamenilor atunci când vor intra în contact cu lucrarea ta în viitor?
Nu îmi pun vreodată problema cum ar trebui să se comporte oamenii, pentru simplul motiv că e vorba doar de felul meu de a crea, dar, pe de altă parte, cred că asta e o caracteristică a tuturor minților creative… să ne raportăm la lumea din jur cu foarte, foarte multă curiozitate, fiind mereu interesați de orice există sau se întâmplă.
Personal, interesul meu se defineşte la un nivel extrem de vizual, adică eu percep tot ce fac prin intermediul vederii.
De exemplu, acum, încercarea de a-mi traduce mental ideile în cuvinte, pentru a ţi le transmite folosindu-mă de această formă de comunicare, reprezintă un exerciţiu foarte greu, nefiind ceva care face parte din mine… chiar trebuie să fac eforturi pentru a găsi cea mai bună modalitate de a mă face înţeleasă de tine, iar utilizarea acestui mediu îmi dă o anume nesiguranţă legată de rezultat.
Siguranţa o am, în schimb, în tot ce este vizual, pentru că eu parcurg lumea la nivel vizual de percepție… colectez necontenit imagini ale tuturor lucrurilor care mi se par interesante, care se acumulează în mine şi, adesea, pot duce la naşterea unora noi.
Asta se întâmplă indiferent că sunt expusă în mod direct la ceva sau apar în urma a diverse interacţiuni, cum a fost cu Simulacra, de exemplu, lucrarea pe care am prezentat-o la Bucureşti, în cadrul NOVA, care s-a născut, pur şi simplu, în urma unor discuţii despre artă pe care le-am purtat la un nivel foarte basic atunci când am fost invitată de un festival din Ljubljana pentru a crea o lucrare.
Uneori apare ceva, aşa, ca o scânteie, care conectează lucrurile din cosmosul tău şi face ca lucrurile să capete imediat sens pentru tine, şi de aici se poate cristaliza o operă de artă. Eu văd aceste lucruri, apoi îmi imaginez ceva în baza acestora și, după aceea, încerc să materializez ce mi-a trecut prin minte… altfel spus, nu dezvolt ceva plecând de la gândul că trebuie să fie musai o lucrare în care oamenii să fie activ implicaţi, nu, nu procedez așa, deoarece premisa există deja conturată în imaginația mea.
După aceea însă ajung la acest switch continuu între a face şi a percepe – desigur, dintr-o perspectivă pur personală, ca întotdeauna -, pentru că, atunci când concep o lucrare, eu sunt creatoarea sa şi am copyright-ul asupra acesteia, dar, odată ce am arătat-o, nu mai îmi aparține mie, artistic vorbind, ci întregii lumi. Din acel moment, mă aflu în aceeași poziție ca toţi ceilalţi oameni, cu singura diferenţă că eu sunt mai aproape de „inima” acelei lucrări de artă.
Poate ar trebui să începem de la imaginea asta a cutiei negre în care trăim tot timpul. Avem câteva găuri în acest black box personal ca să putem face schimburi cu exteriorul, care constituie singura cale de a percepe ceva. Proprioceptiv, eu iau însă în considerare și cutia în sine, raportându-mă la ea ca la un fel de membrană, adică am în vedere şi ce poți percepe prin acțiunile pe care le întreprinde corpul tău.
În funcție de situație, uneori mă concentrez pe exterior și fac artă despre asta, iar alteori îmi mut atenția spre ceea ce se petrece în interiorul meu, dar, până la urmă, eu sper întotdeauna că, prin conectarea cu sinele sau cu lumea din afară, voi primi și ceva în schimb, adică nu sunt un artist care mereu dă și nu-i pasă ce se întâmplă după aceea.
Vreau să obţin ceva hrănitor pentru următoarea mea creație, fiindcă nu vreau să-mi gătesc mereu propriul sos, înțelegi ce vreau să spun? Din cauza asta sunt foarte interesată de public și îmi pasă foarte mult de ceea ce spun oamenii care ajung în faţa lucrărilor mele, îmi pasă de ceea ce gândesc și de ceea ce explică.
Mi se pare simpatic faptul că, deşi eu nu scriu niciodată pentru a cere sau provoca reacții legate de lucrările mele, primesc în schimb foarte multe e-mail-uri sau mesaje de la oameni care ţin să-şi spună părerea sau să îşi împărtăşească experienţa contactului cu ele.
De exemplu, după ce am expus anul acesta ADA la Roma, un om mi-a scris un e-mail în care mi-a povestit că a fost acolo și că nici măcar nu a putut să o atingă pe Ada, fiindcă l-a trimis cu gândul la tatăl său, care își pierduse total capacitatea de a comunica în mod coerent, fiind bolnav de Alzheimer.
Ei bine, această asociere poetică ce a apărut în mintea vizitatorului atunci când a vazut-o pe Ada mi-a rămas în minte și sunt sigură că, într-un fel sau altul, o voi folosi într-o lucrare de artă viitoare.
Pe de altă parte, îmi place să urmăresc ce gândesc oamenii chiar şi atunci când, uneori, se nasc discuţii în contradictoriu pe Internet fără ca ei să le fi văzut în realitate… când unii spun ‚Da, e frumos, dar asta nu e artă’ sau ‚Oh, asta e o prostie!’, iar alții zic: ‚Ba nu, chiar este artă!’ şi încep să polemizeze. Este oarecum amuzant să vezi cum oameni care nu vor merge niciodată la muzeu încep să discute despre ce este arta și ce înseamnă să-ți expui lumea interioară în opere de artă, dar, aşa cum spuneam, mie îmi place când se întâmplă asta.
De asemenea, mi se pare distractiv că sunt oameni care, atunci când descoperă un videoclip cu Ada plutind şi desenând în spațiul alocat, cred la început că este un film creat de inteligenţa artificială, dar, dincolo de asta, ceea ce contează este faptul că experiența artistică reală care se naşte prin intermediul lucrării mele nu poate fi falsificată cu IA, pentru că tu însuţi ești cel care a creat-o.
Arta mea nu există fără tine şi fără ceilalţi vizitatori. Este ca și cum corpul meu și corpul tău sunt deopotrivă necesare pentru această operă de artă… avem nevoie de experiența, imaginația și intuiția noastră, de tot ceea ce ne face să fim oameni, pentru a crea şi a percepe lucrarea.
Am vorbit despre layer-ul al artei tale, care se defineşte perceptiv şi proprioceptiv la nivel corporal, dar lucrările tale au de obicei sensuri mai adânci, cu rădăcini în filosofie, cultură, știință sau mitologie. De exemplu, la prima vedere, instalaţa ta interactivă Kaleidoscope se referă la percepția din perspectiva dimensiunii senzoriale, doar că, dincolo de acest strat, pune în discuţie chiar conceptul de estetică şi frumuseţe. Cum evaluezi dacă aceste semnificații ajung realmente la public?
Înţeleg ce vrei să spui. Pictura este „casa” mea artistică – eu am început să pictez la Cracovia, în Polonia, și am continuat apoi la München, în Germania – şi, drept urmare, de fiecare dată mă deranjează foarte tare atunci când văd modul în care oamenii înțeleg greșit ce este culoarea, mai ales că mi-a luat ceva timp să învăț asta eu însămi prin cercetări.
Experienţa m-a făcut să văd cât de mare este potenţialul culorii de a vorbi despre ceea ce este real și ceea ce este virtual, aşa că impresia de început pentru privitorii lucrării este cea de frumos, fiindcă sunt în acel spaţiu o mulțime de culori frumoase în a căror contemplare te pierzi, dar creierul nostru este construit într-un fel care ne determină să vrem să înțelegem şi acesta e nivelul la care se află în acest caz percepția.
Când opera de artă este foarte mică, iar tu ai posibilitatea să împingi o mică bulă de aer într-un caleidoscop, ai pe moment senzaţia că ești atotputernic și că poţi dezvolta sau influența starea acesteia, numai că, aflându-te atât de aproape, observi că acea culoare se schimbă şi atunci te întrebi uimit cum este posibil să nu se amestece între ele culorile, să rămână singure un timp, după care să se unească, în fine.
Oamenii descoperă că există, de fapt, numai trei culori şi se întreabă: ‚Cum pot vedea în clipa asta numai roșu când nu există vopsea roșie în interior?’ şi se gândesc apoi la asta tot timpul… doar când se îndepărtează de această mică percepție, au acea experiență foarte colorată de care vorbeam la început, când se pierd în culorile frumoase care definesc ambientul.
Până la urmă, totul depinde de cum se raportează omul ca perspectivă la lucrare, dacă se află cu adevărat în spațiu și se prinde în jocul propus de aceasta sau doar priveşte, de exemplu, un videoclip ce o are ca subiect.
Revin asupra rădăcinilor tale creative, fiindcă varietatea lor este remarcabilă, de la ‚proporția divină’ a Renașterii din instalaţia interactivă Polyheadra până la mitul Trümmerfrauen din tripticul de lumină Islands. Cum ajungi să investești timp și energie în explorarea în profunzime a unei idei sau poveşti?
Aș spune că viața mă împinge să-mi pun întrebări, fiindcă vreau să înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu, dar şi în exterior, pentru că trăiesc în această lume și întotdeauna povestea mea este influentaţă de ceea ce se întâmplă în jur sau de locul în care mă aflu într-un moment sau altul.
Dacă e să mă refer ca exemplu la legenda Trümmerfrauen, am fost invitată când încă locuiam în München să dezvolt o lucrare pentru lacul din Olympiapark şi m-am dus până acolo, interesată fiind de acele deluşoare perfecte, care îmi sugerau vizual un soi de Teletubbyland. Am întrebat din curiozitate cum au apărut și mi s-a povestit că sunt făcute din părțile distruse ale caselor după al Doilea Război Mondial, în decursul căruia Münchenul a fost ruinat, cred că în proporție de 80 sau 90%… nu-mi amintesc exact cifra.
Pentru a începe reconstrucţia orașului, trebuiau să îl elibereze de tot gunoiul, aşa că l-au dus în afara acestuia, pe un teren unde nu era nimic în momentul respectiv, iar ca un soi de propagandă a fost creată ideea de Trümmerfrauen, pentru că aveau nevoie de oameni care să facă treaba asta pe bani puţini. Bărbați nu prea mai erau, fiindcă aproape toți fuseseră uciși în razboi, aşa că forţa de muncă, inclusiv cea manuală, era formată majoritar din femei şi astfel s-a născut acest mix de poveşti care există încă şi-acum în Germania, despre faptul că femeile erau cele care curățau orașele.
Am plecat iniţial de la ce s-ar întâmpla dacă aș duce cumva cele trei dealuri în apă, folosind suprafaţa acesteia ca o oglindă care să reflecte miturile ascunse în poveste, doar că n-am vrut să rămân doar la acest nivel de percepţie şi m-am gândit să duc lucrarea la un nivel poetic, de unde să putem dezvolta ceva care să ne inspire într-un mod bun, pozitiv… aşa am ajuns la aceste „insule”, care ziua erau doar verzi, dar când se lăsa întunericul puteai vedea în apă reflexia unor femei goale, ca nişte nimfe.
În acea lucrare, de asemenea, era prezentă și ideea de cum se crează un videoclip, pentru că, de obicei, trebuie să faci mai întâi 24 sau 12 imagini care se derulează foarte repede în fața ochilor tăi – astfel încât creierul tău nu este capabil să le vadă pe toate una câte una – și apoi să creezi mișcarea, însă eu folosesc doar o singură imagine, iar mișcarea apei este cea care le generează pe toate celelalte.
Până la video, începutul parcursului tău artistic a fost marcat de pictură, pe care, după cum spuneai, ai studiat-o în Cracovia și apoi la München. Cât de importantă s-a dovedit a fi mutarea în Vest pentru decizia ta ulterioară de a renunța la creaţia de spații pe pânză în favoarea celor reale?
Este o adevărată plăcere să vorbesc cu tine, pentru că eşti foarte bine pregătit şi ai o idee clară despre direcția în care doreşti să mergi cu acest interviu… aceste aspecte sunt definitorii pentru generația din care facem amândoi parte şi care s-a format în țările din Est, cele foste socialiste, să zicem.
În ce mă priveşte, spun asta pentru că educația mea artistică în Polonia a fost foarte bună şi profundă [Karina Smigla-Bobinska s-a născut în 1967 şi a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase Jan Matejko din Cracovia – n.r.]. Trebuia să învățăm istoria artei, trebuia să învățăm tehnica şi compoziția, trebuia să învățăm teoria culorilor în artă, în fine, toate lucrurile astea, fiindcă se considera că trebuie să știm ce şi cum să facem odată ce devenim pictori.
Privind în urmă, toate cunoștințele mele despre conceptualizare și despre tehnica în artă se bazează pe acea temelie formativă, care, ulterior, mi-a oferit o multitudine de posibilități. În schimb, din punctul meu de vedere, cel puţin în Polonia – nu știu dacă era așa în toate țările din blocul estic -, problema a fost că se punea prea mult accent pe teoria înțelegerii cunoașterii și prea puțin pe a te încuraja să-ţi îndeplineşti task-urile primite aşa cum ştiai, simţeai sau voiai tu să le faci.
Acolo nu prea am auzit: ‚Distrează-te! Fă-o, pur și simplu, şi vezi ce se întâmplă!’, iar asta nu a fost prea bine. Da, atunci am învățat ce este culoarea şi cum să fac legătura între exterior, ochiul meu şi creierul meu, dar, dintr-un anumit punct, am simţit că nu mai avansez doar cu atât.
Învățasem toate astea, dar nu puteam decât să le reproduc şi mi-am spus că sunt prea tânără pentru asta, că în mod cert există mult mai multe feluri de a evolua ca artist şi vreau să le explorez, aşa că am luat hotărârea să încerc ceva total diferit şi atunci am optat să fac asta la München, la Academia de Arte Frumoase.
Cum a decurs integrarea ta în mediul academic şi artistic de la München?
Zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc de cum m-am prezentat eu la Academie cu micile şi frumoasele mele picturi cu naturi moarte și peisaje, iar când i-am văzut pe toți ceilalți care veniseră să se înscrie și ei la studii de artă, în majoritate oameni mai în vârstă ca mine, care cărau cu ei picturi abstracte mari, m-am gândit un pic neliniştită: ‚Oh, Doamne, ei sunt deja artiști!’, mai ales că se şi comportau ca atare. Asta mi-a trecut însă repede, fiindcă a urmat ceva important. Acolo, la înscriere, trebuie să vorbești cu unii dintre profesorii a căror cursuri ai vrea să le urmezi şi trebuie să le prezinți câteva lucrări ale tale, ca ei să-şi dea seama ce faci.
Dintre toate, mi se părea că desenul meu cu nuduri e pur şi simplu fantastic… da, fantastic, foarte clasic şi foarte profund. Ei bine, profilor le-au plăcut picturile mele, dar au spus că nudurile sunt… foarte proaste! Prima mea reacție, ca studentă din Est, a fost să identific imediat greșelile şi de ce le-am făcut, adică… ce nu este corect în desen?
Atunci, mi s-a zis: ‚Nu, nu e vorba despre vreun defect în desen, ci de faptul că nu văd nimic din tine acolo. Desenul asta il poate face aproape toată lumea. Unde ești tu în desen?’.
Asta mi-a spus profesorul Berger, care nici măcar nu preda pictura, cursul lui fiind despre comunicare vizuală, iar eu eram interesată de el doar pentru că pictorul la care am vrut să mă înscriu, fiind bătrân, nu accepta studenţi noi la momentul respectiv şi mi-a recomandat să-l urmez pe acesta ca soluţie temporară, până mă va putea primi la el în clasă… ceea ce nu avea să se mai întâmple.
Privind retrospectiv, ce însemnătate a avut întâlnirea cu artistul Gerhard Berger, o vreme si vice-rector al Academiei, în schimbarea perspectivei unei tinere studente venite din Europa de Est?
Atunci, la început, profesorul Berger mi-a spus că e încântat să mă aibă în clasa lui, deoarece, în sfârșit, era cineva care să îi învețe pe ceilalți studenți cum să pregătească pânza și, de asemenea, unele lucruri despre tehnică, iar eu am rămas pe gânduri:
‚Ce? Despre ce vorbește? Nu se poate ca un student la o academie de artă să nu știe cum să pună pânza pe şevalet sau să nu știe cum să picteze!’.
Pentru mine, aşa ceva era imposibil, dar, în fine, trecem peste asta. Important este că Berger mi-a spus atunci că pot picta orice vreau şi că nu trebuie să fac nimic legat de comunicarea vizuală, ceea ce a fost o înțelegere foarte bună, fiindcă m-am asigurat astfel că voi avea un atelier numai pentru mine.
Era un spațiu mic în incinta Academiei şi, mai târziu, am primit un alt student în atelierul meu, pentru că nu vreau să fiu tot timpul singură şi simt nevoia de oameni cu care să vorbesc. Vreau să mă dezvolt continuu și, pentru asta, am mereu nevoie de alte persoane în jur pentru a obține acele input-uri exterioare de care vorbeam mai înainte.
Cu toate că eram singură în acel mic studio, în condiții perfecte, ştiam că ceva trebuia schimbat şi începusem să mă întreb foarte serios ce fac în continuare odată ajunsă în acel punct, încotro să o apuc. M-am gândit atunci că, în fond, pictura este culoare și formă pe suprafața pânzei, aşa că aş putea examina cele două elemente în mod independent, ca să văd care dintre ele are mai mult potențial pentru mine.
Până atunci, realizam picturi realiste, aşa că am început cu forma şi am renunțat la culori în lucrările mele, adică, practic, timp de două, trei luni, am pictat doar cu alb și negru, încercând să descopăr ce forme noi pot crea. Mi-am dat seama însă că nu asta căutam şi forma realistă nu era cea care mă inspira, aşa că am schimbat direcţia de explorare: ‚Bine, acum voi folosi doar culori și voi vedea ce îmi aduc acestea.’. Nu vă puteți imagina cât de dificil a fost pentru mine la început să aleg numai culoarea ca punct de plecare a unei lucrari, adică și atunci când încercam să pictez abstract, tot arăta ca un peisaj şi nu ca o reprezentare a culorii în sine.
Am dus o luptă grea până când am realizat că aceasta e o lume cu totul nouă, dar, când s-a întâmplat, a fost ca și cum s-ar fi deschis o ușă mare pentru mine… eram complet fericită și liberă și puteam să mă arunc în această lume și să-mi fac acolo propriile descoperiri.
În final, decizia de a merge la München s-a dovedit a fi minunată, pentru că, de fapt, acolo nu le păsa dacă noi știm despre tehnici de învățare și despre istoria artei, dar îi interesa ca tu să te simţi liber și să produci ceva, astfel încât să scoată ce mai bun din tine.
De altfel, profesorul meu mi-a spus: ‚Tu ești tu. Ai 100% responsabilitate pentru ceea ce faci. Nimeni de aici nu-ți va spune ce să faci sau ce să înveți.’… deci poți face orice, însă ce alegi să faci este o consecinţă a deciziei tale şi ești responsabil pentru asta.
Poate însă o şcoală sau un profesor să învețe pe cineva creativitatea? Întreb şi din perspectiva faptului că, de 20 de ani, susţii la rândul tău worksop-uri şi conferinţe în întreaga lume.
Nu, nu te poate învăța să fii creativ, dar, în schimb, te poate învăța cum să te eliberezi, cum să nu-ți pese atât de mult şi să nu mai fii atât de anxios în legătură cu arta ta.
Îmi amintesc de prima mea critică, pentru că, în cadrul unei facultăţi de artă, ai parte de asemenea feedback-uri cel puţin o dată pe săptămână, când îţi prezinţi o lucrare clasei și profesorului, iar ei o discută.
Am luat-o foarte personal la început, dar, cu timpul, descoperi că nu este vorba despre ego în toate aceste lucruri, ci despre idee, despre artă, despre proces. Pentru mine, cel puţin, asta înseamnă şi nu am nevoie ca oamenii să-mi știe numele, dar sunt fericită că îmi cunosc lucrările.
Altfel, încă de când mi-am terminat studiile la München şi m-am aventurat să realizez cea dintâi lucrare video pe primul meu computer vrând să-mi dau seama ce potențial are acest domeniu, am decis să nu mă mai bazez pe criticii de artă pentru că, de fiecare dată când scriau ceva despre arta mea fără să discute cu mine, ieşea ceva, pur și simplu, îngrozitor… numai că, la final, nimănui nu-i pasă, adică e ca un text dintr-un catalog pe care nu-l citești niciodată sau îl răsfoiești și treci la următorul.
Important, cred eu, este să-ţi deprinzi pe parcurs propriul limbaj artistic, întrucât acesta e modul în care îți realizezi opera, la fel cum fac mulţi alţi oameni, pentru că nu suntem atât de diferiți pe cât credem.
În ceea ce mă priveşte, idealul este să am propriile mele idei, adică vreau cu tărie să fac artă despre ceva şi nu doar nu de amorul artei. Să am idei pe care să simt nevoia să le scot din cutiuţa mea înspre ceilalţi, dar unele care să aibă cât mai multe layere, pentru că, atunci când creez o operă de artă, ţin să fie foarte profundă, adică nu-mi plac lucrările ce rămân doar la suprafață din punct de vedere al căutării.
În schimb, nu vreau ca publicul să fie sclav al viziunii mele, deci nu vreau să-mi impun ideea și să spun: ‘Acum trebuie să gândiți ca mine și să simțiți ca mine’. Eu doar le ofer oamenilor o mulțime de piese posibile, pe care ei le pot combina, le pot pune deoparte, le pot transforma sau pot crea altceva din acestea.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header – courtesy of Karina Smigla-Bobinska
