VIDEODOME | “The Shooting” & “Ride in the Whirlwind” (1966, r: Monte Hellman)

“The Shooting” & “Ride in the Whirlwind” (1966, r: Monte Hellman)

Două pelicule filmate back to back în doar şase săptămâni în Kanab Canyon (Utah), regiune ideală pentru realizatori deopotrivă ca locaţie pentru ariditatea deşertică din “The Shooting” şi oarecum claustrofobul canion din “Ride in the Whirlwind”, catalogate actualmente ca Acid-Western-uri – precursoare a mult mai cunoscutelor “El Topo” al lui Jodorowsky sau “Pat Garrett and Billy the Kid” al lui Peckinpah -, lansate simultan în octombrie 1966, în cadrul San Francisco Film Festival, de către Roger Corman, “The Pope of Pop Cinema”, cineastul şi producătorul-guru al gestionării eficace a bugetelor de mică anvergură, extrem de respectat de industrie pentru flerul descoperirii în anii ’50-’60 a unor tineri cineaşti sau actori care, ulterior, aveau să devină superstaruri în Cetatea Viselor (Francis Ford Coppola, Charles Bronson, Martin Scorsese, Peter Fonda, James Cameron, Jonathan Demme şi, nu în ultimul rând… Jack Nicholson).

Roger Corman a fost mentorul lui Monte Hellman (“Two-Lane Blacktop”) căruia i-a produs primele filme, familiarizându-l cu principiul “low budget exploitation films with a personal slant”. Fostul monteur şi regizor de teatru, pe care tot Corman l-a ajutat să-şi finanţeze punerea în scenă în Los Angeles a piesei “Aşteptându-l pe Godot” al lui Beckett, avea să treacă de la statutul de cineast-cult la cel de mainstream-influencer, acceptat inclusiv de către critica de specialitate, abia în secolul XXI, după ce a fost producător executiv al lui “Reservoir Dogs” semnat de către unul dintre fanii săi, Quentin Tarantino, care l-a definit drept “a great cinematic artist and a minimalist poet”, atunci când, în 2006, a fost numit preşedintele juriului secţiunii “Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes.

Poate că, la prima vedere, inflaţia de informaţii pare inutilă, dar este menită să justifice necesitatea re-evaluării celor două lungmetraje considerate mult timp minore (serie “B”), mai ales că ambele au avut o existenţă scurtă pe marile ecrane, fiind oferite spre difuzare pe TV în 1968, datorită faptului că distribuitorii americani a considerat aceste produse nepotrivite pentru publicul de masă, iar compania franceză interesată să le distribuie în Europa a dat faliment.

Înainte însă de a intra în disecarea filmelor, aş vrea să utilizez ca motto, dat fiind faptul că e relevant implicit pentru demersurile lui Hellman şi Nicholson, ambii fiind co-producători, un citat din “Naked Lunch” al lui William S. Burroughs:

“America is not a young land: it is old and dirty and evil before the settlers, before the Indians. The evil is there waiting.”.

“The Shooting”, al cărui principal punct slab, în opinia mea, este muzica neadecvată şi obosită al veteranului din televiziune Richard Markowitz (serialele “The Rebel”, “Wild Wild West” şi “Hondo”), care contrastează flagrant cu abordarea poveştii, ieşită din tiparele tradiţionale Western, concepută de Carole Eastman (trecută pe generic ca Adrien Joyce), fostă colegă de clasă de actorie cu Jack Nicholson – alături de Millie Perkins – şi, peste ani, nominalizată la Oscar şi Globul de Aur pentru scenariul la “Five Easy Pieces” al lui Bob Rafelson, reprezintă o piatră de hotar în regândirea genului Western în contextul schimbărilor majore din SUA anilor ’60, când s-a cam terminat cu propaganda şi pamperingul făcut de Pop culture celor traumatizaţi de WWII, întrucât societatea americană se confrunta cu probleme ceva mai serioase, legate de propriul mod de funcţionare comunitar şi instituţional.

Prin urmare, nu întâlnim în filmul lui Hellman eroi care să salveze în mod miraculos situaţia şi nici crizele nu mai sunt simplu de gestionat, legea formală nu îşi face efectul în lipsa moralei sau principiilor etice individuale şi nici legendele despre naşterea ‘unei mari naţiuni’ nu trebuie să scape de procesul de de-mitizare (sau cum vreţi voi să îi spuneţi).

Contra-cultura fără vedete, super-eroi sau anti-eroi ai Vestului Sălbatic, inspirată mai degrabă de curentul european al cărui fitil a fost aprins de Spaghetti-Western-uri (Sergio Leone făcuse public al său “A Fistful of Dollars” în 1964, pe când Clint Eastwood era un no-name în State), germinase într-un context departe de a fi idilic, gen “Şapte mirese pentru şapte fraţi” al lui Stanley Donen din ’54, care trebuia să intre obligatoriu într-un proces de redefinire din perspectiva publicului cu impulsuri ultranaţionaliste, pentru că, istoric, Vestul american al secolului XIX nu a însemnat doar explorare şi dobândirea civilizată a unor noi teritorii, dacă ţinem cont de calitatea îndoielnică a multora dintre coloniştii veniţi de pe Bătrânul Continent.

În majoritatea cazurilor, a fost vorba de pura supravieţuire prin sacrificarea uneori a celor mai de preţ crezuri personale şi adoptarea unui comportament mult mai primitiv decât cel al comunităţilor indigene, pe care aproape le-au exterminat.

Integral filmat în lumină naturală din raţiuni de buget redus de către Gregory Sandor (DoP-ul interesantului Western Horror “South of Hell Mountain” din 1971), “The Shooting”, care, în mod deliberat, evită violenţa excesivă, nu oferă soluţii sau închideri de caz (asta putând genera frustrări consumatorilor de Western-uri tradiţionale), nu se joacă în alb/negru – doar Hellman o face subtil, dintr-o perspectivă strict estetică, prin amplificarea contrastului între Coley şi Billy – pentru a evita judecăţi sau verdicte simpliste din partea spectatorului apropo de protagonişti, astfel încât, deşi este un Western al cărui curs se centrează pe uzuala răzbunare, nu vom şti niciodată cu certitudine cauza sau motivaţia acestui imbold şi nici cine este personajul esenţial, rămas anonim.

“The film’s slow, psychological burn and skeleton cast moves The Shooting further away from traditional genre archetypes and into the realm of something else entirely. It’s widely considered the first Acid Western, a sub-genre that would grow in popularity during the next decade and beyond.”, scria Randy Miller III pe dvdtalk.com.

Concret, Willett Gashade (Warren Oates – “Ride the High Country”, “The Wild Bunch”), fost vânător de recompense şi căutător de urme devenit prospector minier, ajunge în urma unui incident neclar ca motivaţie sau autori, dar cu final sângeros, călăuză-escortă al unei domnişoare în drum spre Kingsley, alături de supravieţuitorul pe care l-a mai găsit în tabără, junele naiv Coley (Will Hutchins).

Gashade îşi are propriile rezerve după ce constată că tânăra (Millie Perkins), aparent plină de bani, şi-a împuşcat superbul armăsar fără alt motiv decât acela de a-l convinge să o însoţească, mai ales că, în timpul periplului, se întâmplă lucruri stranii şi sunt urmăriţi pas cu pas de un man in black (intră în scenă, după jumătatea filmului, protectorul Billy Spears, interpretat de Jack Nicholson).

Cinismul devine cu atât mai perceptibil pe măsură ce timpul trece, iar finalul are o notă de tragism lipsit de ostentaţie, care nu poate decât să dea de gândit din punct de vedere moral. Nefiind sigur că am fost suficient de convingător în a vă determina să priviţi cu alţi ochi acest film, aparent minor, îl iau ca avocat pe David Pirie, care scria în Time Out:

“Probably the first Western which really deserves to be called existential… The prevailing atmosphere of fear and despair intensifies as Gashade and Coley realise they are involved in the hunting of an unidentified man, and as strange suggestions about the nature of the hunt multiply. […] What Hellman has done is to take the basic tools of the Western, and use them, without in anyway diluting or destroying their power, as the basis for a Kafkaesque drama.”.

Trecem la “Ride in the Whirlwind”, la fel de enigmatic precum “The Shooting”, pentru că şi aici Monte Hellman a tăiat la maximum replicile – “just the facts, ma’am” – care i se păreau inutile din scenariu, semnat acum chiar de către Jack Nicholson.

Registrul e însă complet diferit, chiar dacă tema de bază şi tratamentul non-violent al subiectului sunt comune, fiindcă avem de-a face în acest caz cu un ‘vânat uman’ foarte clar definit ca fond al subiectului peliculei: trioul de cowboy texani (Vern, Wes, Otis), aflat în drum spre Waco, care se nimereşte absolut întâmplător asediat de către vigilantes în preajma unei benzi de haimanale conduse de Blind Dick (Harry Dean Stanton, care debutase pe marile ecrane în 1956 într-un rolişor din Western-ul “Revolt at Fort Laramie”), ce tocmai jefuiseră o diligenţă. Doar Wes (Jack Nicholson) şi Vern (Cameron Mitchell) reuşesc să scape temporar de urmăritori printre dealuri, până la o fermă izolată aparţinând unei familii simple care îşi continuă existenţa doar cu ce-i oferă natura.

Etichetaţi ca nelegiuiţi, lipsiţi complet de resurse, cei doi prieteni nu au altă soluţie decât să îi ia temporar ostatici pe fermierii amărâţi, dar fără a abuza de poziţia de forţă, cu speranţa că pericolul va trece şi vor putea părăsi ţinutul pe caii luaţi de nevoie de la aceştia.

Nu se va întâmpla asta, decât în parte, în acest Western cu profunde implicaţii morale, în care referirile uzuale la lege sau răzbunare sunt cvasi-inexistente în favoarea unui studiu a naturii umane prin prisma dorinţei de supravieţuire, iar asta se reflectă atât în conturarea caracterului personajelor (dilemele lui Wes/Nicholson sau sacrificiul lui Vern/Mitchell), cât şi în plan vizual (vezi personajul lui Cameron, rupt în coate la propriu).

Neînţelegându-l, nu este de mirare că distribuitorii de film americani au evitat să îl preia şi să îl expună publicului din Statele Unite, iar acest Acid-Western a fost re-evaluat mult mai târziu.

Pentru a nu părea excesiv de subiectiv în aprecierea acestui combo de filme remarcabile semnate de Monte Hellman, apelez la o încheiere din exterior, mai exact la ce scria în Slant Magazine, în 2014, analistul şi criticul de film Chuck Bowen, a cărui opinie o împărtăşesc:

“Everything we see can mean everything and nothing, as the characters always appear to be heading somewhere between Anywhere and Nowhere. Like Clint Eastwood, Hellman barely distinguishes the heroes from the villains, but unlike Eastwood, he doesn’t make a self-congratulatory show of that basic matter-of-factness.

Patriotism isn’t celebrated as a talking point; chance and dumb, unfair luck govern these narratives. This element is particularly pronounced in Ride in the Whirlwind, which features characters who’re pursued because they’re mistaken for belonging to a gang they just happened to be crashing with for a night.

The pursuit these characters must elude is so relentless, and disproportionate to the crimes they’re believed to have perpetrated, that it grows in existential stature as well as in quasi-timely relevance (there’s a suggestion of a belated, latent communist witch-hunt subtext, though an indirect Vietnam parallel is obviously more likely).”.

Text de IOAN BIG | VIDEODOME