RUNNING WITH SCISSORS (2006, r: Ryan Murphy)
Avem de-a face cu o comedie neagră despre familiştii de vârsta a doua şi de categorie medie, despre frustrări individuale şi reprimări sexuale în cuplu, despre micile cutume cotidiene care domină aspiraţiile, despre idealuri neverosimile care se transformă în obsesii.
Un soi de “familie Addams”, dar mult mai stranie, tocmai pentru că filmul este inspirat de o poveste… reală.
Scenariul este bazat pe memoriile din adolescenţă ale lui Augusten Burroughs – opt săptămâni pe lista de bestseller-uri a “New York Times” în 2002), construită pe relaţia între o casnică poetesă labilă mental (interpretată aici de Annette Bening, nominalizată la Globul de Aur pentru rol) şi psihiatrul său, care, după canoanele sociale… este ‘dus cu pluta’ (Brian Cox – “Succession”, “Manhunter”), privită prin prisma fiului doamnei cu probleme, Augusten (Joseph Cross – “Lincoln”, “Milk”).
Povestea este neverosimil de complexă şi, ca atare, nu voi insista pe toate detaliile.
Femeia îşi acuză soţul alcoolic (Alec Baldwin – “Blue Jasmine”, “It’s Complicated”) pentru eşecurile sale artistice, acesta îşi ia lumea în cap, iar mama, într-un gest suprem de eliberare, îşi dă fiul spre adopţie, formal, psihiatrului.
Adolescentul intră într-o lume cu reguli complet diferite de cele uzuale (bradul de Crăciun e ţinut în sufragerie ani de zile, sora cea mare ţine iubitoare pisica ostatecă într-un coş de rufe până aceasta moare ş.a.m.d.), timp în care mama sa naturală îl ignoră, descoperindu-şi tendinţele lesbiene.
Distribuţia filmului este formidabilă – Gwyneth Paltrow (“Shakespeare In Love”, “Iron Man”), Evan Rachel Wood (“The Ides of March”, “The Wrestler”), Joseph Fiennes (“Elisabeth”, “Killing Me Softly” a lui Chen Kaige), Patrick Wilson (“Insidious”, “Watchmen”), Gabrielle Union (“Bad Boys 2”, “Constellation”) -, dar, incontestabil, Bening este cea care ia faţa tuturor, făcând unul dintre cele mai bune şi interesante roluri din întreaga sa carieră. În ansamblu însă, filmul, structurat în trei părţi, este foarte greu de digerat, mai ales când ştii că, în cea mai mare parte, aceste lucruri s-au întâmplat în realitate.
Exemplific succint modul în care o dramă complicată plasată în anii ’70 se transformă într-o comedie în care cinismul devine chiar deranjant.
Actul 1. Ambii parteneri de cuplu (părinţii lui Augusten) declară că sunt nefericiţi. “Eşti constipată? Atât la propriu cât şi la nivelul subconştientului?”, o întreabă pe femeie psihologul, acelaşi care îi dă verdictul soţului: “Ai avut o mamă care te-a sufocat şi ţi-ai dorit o soţie pe acelaşi model”.
Accentuarea trăsăturilor mamei este nu grosieră, căci Annette Bening este galactică în nuanţarea rolului, ci deseori grotescă, paradoxal, tocmai prin fineţea modului de interpretare a actriţei, juxtapusă partiturii scrise de scenarist.
Impresia devine deja pregnantă la nivel de percepţie a protagoniştilor ca un grup după prima jumătate de oră, care marchează cumva intrarea în actul 2: abandonul băiatului în casa dr. Finch, populată, aşa cum spuneam, de familia “Addams” (Jill Clayburgh, care, vizionând la TV serialul “Dark Shadows”, îi oferă lui Augusten hrană pentru câini), urmat de o ruptură brutală în dinamica narativă prin trecerea în anul 1979.
Asupra actului 3 nu mai insist pentru a evita spoilerele, dar pleacă de la o tentativă planificată de sinucidere a tânărului şi, fără a contesta experienţa personală în baza căruia a fost scris scenariul filmului, nu mă pot abţine să nu punctez faptul că felul în care a fost expediată crează impresia unui bombardament asupra lui Augusten Burroughs atât de neverosimil încât spectatorul rămâne la final siderat.
Pe scurt, ce vreau să spun este că ambiţiile care răzbat din spatele peliculei sunt vizibile şi meritorii dar, aşa cum arată rezultatul, pot concluziona fără ezitare că produsul final este un soi de freak show care duce povestea şi temele sale într-un spaţiu superficial, în care majoritatea îşi pierd relevanţa.
În opinia mea, există trei probleme mari. Ryan Murphy, regizor de televiziune (“Glee”, “American Horror Story”) eviscerează naraţiunea aproape complet de umor şi, în consecinţă, este dificil să găseşti vreun personaj care să îţi fie simpatic, mai ales Augusten.
După aceea, din dorinţa ca, simultan, să simplifice povestea, dar să continue a spune multe, filmul are unele salturi şi omisiuni explicative deliberate care determină însă o lipsă de contur a motivaţiei şi comportamentului (cu excepţia lui Bening).
În fine, ultima hibă din punctul meu de vedere, este punctarea prea sumară a contextului social şi cultural a anilor ’70 în care se petrec întâmplările, iar cine nu este familiarizat minimal cu feminismul, revoluţia sexuală sau idealismul noii ‘libertăţi de expresie’, toate trenduri specifice epocii, nu va înţelege doar din referinţele telefonate la Anne Sexton sau Lina Wertmuller cum a fost posibil ca o asemenea poveste să se consume în realitate.
Ca film, “Running with Scissors” rămâne o realizare discutabilă şi, probabil, o mini-serie TV ar fi fost mult mai adecvată.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
