Limbajul durerii din „Otrava”
Regizorul Toma Dănilă exprimă inexprimabilul prin rândurile și prin spațiul dintre rânduri despre pierderea care desparte și apropie
Există un limbaj universal creat pentru a exprima durerea provocată de pierderea cuiva? Poate fi acest limbaj unul de gen? E vreo cale de a evada din prezentul bântuit de un trecut care te ține prizonier? Se poate trăi în doi ceva ce ești condamnat să duci singur? Ce va dăinui – ceea ce se spune ori ceea ce rămâne cumplit de nespus? M-a făcut regizorul Toma Dănilă, după spectacolul său „Otrava”, montat la Unteatru și găzduit de TNB în aerul liber și tare al unei nopți de vară bucureșteană lichefiantă, să mă întreb și „oare eu am iubit la fel de mult persoana de lângă mine, pe cât de mult m-a iubit ea/el?”.
Dacă aș răspunde la toate astea, aș risipi vraja iscată pe parcursul unui spectacol de teatru „slow”, în care actorii Cezar Antal și Alina Berzunțeanu identifică și modelează maniera cea mai potrivită de a portretiza un astăzi și un ieri antagoniste.
Pare complicat ce încerc să transmit prin aceste rânduri dedicate unui text olandez tradus în multe limbi, despre un El și o Ea ce nu poartă câte un nume fiindcă sunt doar personaje secundare în raport cu protagonista – Durerea, care i-a înstrăinat.
E complicat și în raport cu modul simplu în care regizorul și actorii români au interpretat scenic, într-o cultură unde se jelește, cântă și bea în exces în astfel de ocazii, un priveghi străin, fără exagerări.
E nevoie de o mare artă și de multă știință pentru a umple cu litere românești rândurile și spațiile dintre rânduri în spirit olandez concepute de Lot Vekemans, o autoare cu texte montate pe foarte multe scene ale lumii.
Îi dau ultimul cuvânt, dintr-un interviu pentru forumul cultural independent Brooklyn Rail:
„Cel mai interesant lucru la scrierea pentru teatru este că ai doar dialogul ca instrument. Poți lucra doar cu cuvântul rostit. Dar frumusețea limbajului rostit este că dezvăluie atât ceea ce vrei să spui, cât și ceea ce nu vrei să spui.
Cuvintele sunt, așadar, și o poartă către ceea ce rămâne nespus. Cred că acest lucru este valabil pentru toate piesele de teatru, dar mai ales pentru această piesă, deoarece ambele personaje au suferit atât de mult încât au închis ușa comunicării. Reuniunea lor după mulți ani de separare nu deschide automat acea ușă. Dimpotrivă, ei încearcă să evite să vorbească despre ce s-a întâmplat, încearcă să evite întrebările evidente pe care și le-ar pune unul altuia. Mai ales în prima parte, fiecare propoziție este atentă, deoarece femeia încearcă să se mențină pe sine, iar bărbatul face tot posibilul să nu o rănească.
Desigur, nu pot ține pasul cu asta. Cred că ceea ce am încercat să fac este să arăt cum folosim limbajul pentru a ne apăra, deoarece ne simțim nesiguri în timp ce ne luptăm cu durerea emoțională profundă.
Pe de altă parte, este și poarta către conștientizare și conexiune. Uneori ne deschidem cu adevărat pentru că cineva ne spune ceva profund. Ambele caracteristici ale cuvântului rostit se regăsesc în piesă”.
Text de HORIA GHIBUȚIU | JURNAL DE BUCUREȘTEAN
Cover foto: Otrava, foto Pascal Pamfil, foto epingeac.com
