VIDEODOME | “DYNAMITE JACK” (1961, r: Jean Bastia)
În pofida reproşurilor juste care se pot aduce scenariului şi a punerii în scenă discutabile – într-o carieră ce a acoperit o existenţă de opt decenii, Jean Bastia n-a semnat decât nouă filme, parte dintre ele comedioare ubliabile cu Jean Richard -, “Dynamite Jack” merită văzut măcar din pură nostalgie, dat fiind faptul că este singurul Western din filmografia inimitabilului actor comic francez Fernandel şi, poate, veţi prinde în felul acesta din nou gustul pentru ale sale personaje memorabile Don Camillo, Moluchet sau Ali Baba, ori dorinţa de a-l revedea în “Topaze” al lui Marcel Pagnol, “Le Mouton à cinq pattes” al lui Verneuil şi “Don Juan”-ul lui Berry.
Acest Western a fost realizat după o altă pseudo-tentativă aventuroasă prealabilă din CV-ul lui Fernandel, “Ernest, le rebelle” a.k.a. “Ernest the Rebel”, al lui Christian-Jacque, din 1938, ce poate fi privită acum cu indulgenţă drept precursor al hibrizilor francezi de Exotic-Adventure cu aromă de western din anii ’60, gen “Viva Maria”, şi, în mod evident, nu avem de-a face cu un film de acţiune sângeros sau cu o tragedie care să inducă o stare suicidală după vizionare.
Cu Fernandel… în niciun caz şi, în plus, nu puteţi rata şansa să consumaţi un Western filmat în Aix-en-Provence!
Arizona, 1880. Franţuzul greenhorn trecut de vârsta a doua Antoine Espérandieu (espére-en-Dieu), interpretat de Fernandel, ajunge în Vestul american să se îmbogăţească precum amicul său Jean Levandisse, recent ucis de Dynamite Jack (cel mai rapid pistolar din regiunea Canionului Văduvelor), jucat tot de Fernandel, după ce devenise Mormon şi a lăsat în urmă o sumedenie de neveste bocitoare.
Alături de eroul nostru, facem cunoştinţă cu locuitorii dintr-un cătun izolat în deşert în care singurul set de reguli care îl menţine funcţional ca şi comunitate este reprezentat de… fiscalitate şi de colectarea taxelor… ANAF în Vestul Sălbatic.
Avem, de exemplu, cetăţeanul-fermier care vrea protecţie din partea statului (reprezentat de armată), dar nu-şi plăteşte impozitele, precum şi cetăţeanul-funcţionar mărunt care nu vrea să îşi asume responsabilitatea civică sub pretextul că, prin taxele achitate, contribuie suficient la salariul lunar mizer al şerifului local, sub privirile condescendente sau revoltate ale femeilor din minuscula urbe, mai exact patroana saloon-ului (Eléonora Vargas – “7 pistole per un massacro”/1967, “Il suo nome gridava vendetta”/1968, ambele Western-uri semnate de Mario Caiano) şi focoasa văduvă Daisy (scoţianca Adrienne Corri, actriţă rămasă în istoria filmului pentru rolul soţiei violate a scriitorului din “Portocala mecanică”, capodopera cinematografică a lui Stanley Kubrick).
Lămurit de inexistenţa perspectivei de înavuţire miraculoasă ca prospector (nu mai există aur de exploatat în regiune), pacifistul Antoine se angajează ca… perceptor, în ciuda avertismentului bătrânului şerif (“contribuabilii sunt animale feroce”), iar într-o seară sclivisitul gentilom din Hexagon se confruntă cu pistolarul necioplit american la un joc de cărţi, în urma căruia concluzia e evidentă: a ajuns într-un loc în care gloanţele sunt mai importante decât manierele.
Ba, mai mult, în momentul în care îşi rade mustaţa şi renunţă la hainele europene, devine sosia lui Dynamite Jack şi, datorită înfăţişării care inspiră teamă, repurtează succese răsunătoare în recuperarea banilor datoraţi de contribuabili statului american.
Combinaţia de parodie şi satiră (ex. sergentul, trimis singur să restabilească legea: ‘ţara e mare, n-avem destule resurse umane, Geronimo ne tot dă la gioale, m-au trimis doar pe mine, facem ce putem’, tatuatul Dynamite e frate de sânge cu un Indian pe care banditul nu ezită însă să îl abandoneze la prima ameninţare, iar Antoine se declară în mod parşiv “un erou modest”), al cărei mesaj principal (naşterea unei mari naţiuni privită din perspectiva dijmuirii necruţătoare a coloniştilor) este amplificat tocmai prin lipsa inspirată a tuşelor grosiere legate de umorul fizic sau a gagurilor vizuale ieftine din genul Slapstick.
Pe de altă parte, extrem de reuşită este scena panicii instaurate în cimitir la apariţia perceptorului-sosie care nu înţelege ce se întâmplă şi aleargă după mulţimea care defluează în grabă: “Dynamite? Où est-il? Ne me laissez pas seul!”.
Metafora în care este îmbrăcată fuga disperată a masei de cetăţeni în faţa colectorului de taxe e formidabil de simpatică şi, de asemenea, hold-up-ul (economiile comunităţii din seiful magazinului mixt) şi inversiunea conjuncturală de roluri, fanfaronada şi volatila senzaţie de putere (“Allez, les veuves!”), deşi previzibile, se constituie într-o sursă rezonabilă de entertainment, chiar şi pentru un cinefil din secolul 21, care, vă asigur, nu rămâne frustrat de lipsa duelului de final dintre cei doi Fernandei… în final greu etichetabili socialmente şi emoţional ca bad sau good guy (inocentul păcătos fost erou local e taxat ca impostor, iar celălalt a devenit accidental şerif mâncător de tort pregătit de casnice).
Concluzia? “On se sent bien seul”… ce trebuie să fac pentru a deveni mormon?
Ca fapt divers, în 1961, “Dynamite Jack” a avut în sălile de cinema franceze peste două milioane de spectatori!
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
