„Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai”, o lectură care doare și vindecă în același timp
Am citit „Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai” de Tomie Yamazaki și m-a impresionat nu doar prin sinceritatea cu care este scris, ci și prin povestea adevărată care îl însoțește – una de o intensitate rar întâlnită.
Osamu Dazai este considerat unul dintre cei mai importanți și enigmatici scriitori ai literaturii japoneze moderne. Opera lui, marcată de un lirism întunecat și o introspecție brutală, l-a transformat într-un nume de referință, cu o influență care persistă și astăzi.
În același timp, viața lui a fost chinuită de depresie și conflicte interioare, iar relația cu Tomie Yamazaki, amanta și marea lui iubire, reflectă acest tumult. Pe 13 iunie 1948, cei doi s-au sinucis împreună, legându-și trupurile cu o frânghie roșie – simbol al sufletelor pereche – și aruncându-se în apele canalului Tamagawa. Într-un mod straniu, trupurile lor au fost găsite pe 19 iunie, în ziua în care Dazai ar fi împlinit 39 de ani.
Jurnalul lui Tomie este o mărturie unică, care îmbină durerea cu tandrețea și ne oferă o perspectivă intimă asupra ultimelor luni ale vieții lor. Stilul este curat, simplu, aproape poetic în sinceritatea sa. Cartea include și biletele lor de adio. Un citat care mi-a atras atenția spune:
„Simt că a fost inevitabil să fim împreună, ca și cum a fost hotărât de sus din clipa în care ne‑am născut să fim îndrăgostiți și frați.”
Cât de fascinantă și în același timp apăsătoare este această idee a unei iubiri predestinate, în care se amestecă legătura de sânge și cea romantică? Un psiholog contemporan ar putea vedea aici o formă intensă, dar și complicată de atașament, o relație care în loc să vindece, rănește prin profunzimea ei. Altă frază la fel de puternică:
„N‑aș spune că ceea ce trăim noi e o iubire romantică. Dar simt că suntem legați, de parcă ai fi unul dintre organele mele vitale. Absența ta mă torturează.”
În epoca noastră, în care vorbim mult despre conexiune și sănătate emoțională, mă întreb ce mecanisme de susținere psihologică lipsesc în această poveste. Cum ar fi fost dacă Tomie și Dazai ar fi avut acces la terapie, la sprijin real? Această dependență viscerală, subliniază nevoia acută de prezență și sprijin uman. Iar în acea epocă, mai ales în Japonia, oamenii erau extrem de rezervați în a-și împărtăși trăirile, de teama stigmatizării și a excluderii din viața socială. O amantă trebuia să rămână veșnic ascunsă și nu se putea confesa nimănui.
„Te iubesc, te iubesc și te voi iubi mereu, ca o mamă, ca o doică, ca o soră mai mică, ca o soră mai mare, ca un copil, ca o iubită, ca o soție.” — scrie Tomie la un moment dat.
Șapte roluri înghesuite într-unul, care au consumat-o atât de tare încât singura soluție a părut să fie să-și pună capăt zilelor alături de acest zeu pe care îl idolatriza: Osamu Dazai.
Au fost dăți în care citind m-am simțit revoltată, de parcă îmi venea să intervin – legat de poziționarea femeii ca fiind inferioară bărbatului, legat de rolul femeii care trebuie să fie pentru bărbat mamă, soră, prietenă, bucătăreasă, secretară – și tot nu e de ajuns – cel puțin asta se înțelege din confesiunile lui Tomie. Ea e mică și supusă, el e mare și atotștiutor.
Dar el ajunge să nu mai poată funcționa fără ea, la un moment dat. Nici profesional, nici emoțional. Dincolo de partea literară, jurnalul acesta a stârnit ceva visceral în mine. Nu este genul de carte care să te lase indiferent. Iar ăsta e un mare cadou, pentru că te pune în contact cu propriile tale emoții, decizii și trăiri. Ce aș fi făcut într-o situație similară? Dar tu?
Genul acesta de lectură te deschide, te pune în contact cu părți din tine care poate au fost ignorate până acum și te aduce față în față cu gândurile necenzurate ale unei femei de 32 de ani din 1947 care iubește cu pasiune un bărbat căsătorit cu copii și nu poate să stea departe de el. O poveste veche de când lumea – dar cu consecințe tragice, în situația lor.
Fix în perioada aceea, într-un alt colț al lumii, George Orwell era bolnav de tuberculoză și se refugiase pe o insulă izolată din Scoția (Jura), unde lucra intens la manuscrisul romanului 1984, o carte-cult a tuturor timpurilor. Iar J.D. Salinger tocmai publica nuvela „A Perfect Day for Bananafish”, prima apariție majoră care prefigura stilul său din „De veghe în lanul de secară”.
Tennessee Williams câștiga premiul Pulitzer pentru piesa „A Streetcar Named Desire” („Un tramvai numit dorință”) – o piesă iconică despre declinul psihologic și tensiunile sociale, ecranizată ulterior cu Marlon Brando și Vivian Leigh. Iar în România, literatura începuse să fie tot mai afectată de ideologia comunistă (Regele Mihai fusese forțat să abdice). Mulți scriitori români au intrat într-o perioadă de tăcere, cenzură sau compromis. De altfel, întrega perioadă a fost una extrem de tumultuoasă în anii 1947–1948, lumea se afla într-o perioadă de reconstrucție după al Doilea Război Mondial.
Japonia își revenea după distrugerile masive provocate de război și de bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki și tocmai ce intra în vigoare o nouă constituție democratică, redactată cu ajutorul americanilor supranumită „Constituția Păcii”.
Toate aceste sincronicități – distopia lui Orwell, teatrul sfâșietor al lui Tennessee Williams, cenzura apăsătoare din România sau Japonia devastată care încerca să-și rescrie destinul sub semnul păcii – se reflectă, într-un fel straniu și subtil, în intimitatea acestui jurnal. Dincolo de granițe, ideologii și drame colective, rămâne întotdeauna lupta unui om cu sine. Cu iubirea pe care o oferă sau o pierde, cu vinovățiile și rușinea, cu dorința de a fi înțeles.
Acest jurnal tocmai asta ne oferă: o oglindă în care se răsfrâng nu doar trăirile unor artiști, ci și o întreagă epocă rănită. Recomand această lectură nu numai pasionaților de cultură asiatică sau fani ai lui Dazai, ci oricui simte nevoia să exploreze universul interior al unor oameni chinuiți, prizonieri ai unor emoții complicate, pe care nu știu cum să le gestioneze. Sunt aici multe lecții prețioase despre iubire, durere și umanitate.
Text de ANDREEA VERDE | CARTE
Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai este publicat de editura Alice Books, în traducerea Iolandei Prodan și se găsește pe alicebooks.ro și în librăriile Cărturești din toată țara. Este tradus pentru prima dată într-o limbă străină din japoneză.
Citește mai multe articole din LIFESTYLE.
