“THE ROVER” (2014, r: David Michôd)
O distopie contemporană ‘de criză’. O definiţie ciudată, dar, cred eu, adecvată pentru acest film straniu, original, lipsit de spectaculozitatea aşteptată asocierii cu viziunile legate de viitor, care îşi propune să ne arate cum ar arăta “Wasteland”-urile australiene aride, neprimitoare şi, chiar şi acum, sub-populate… la un deceniu după ce naţiunea ar intra în colaps economic.
Cei condamnaţi să îşi ducă viaţa mai departe o fac fie cu resemnare, fie acceptând involuţia spre o promiscuitate forţată de lipsa resurselor (dolarii australieni îşi pierd orice valoare – mai funcţionează trocul şi banii americani -, nu mai există bariere sau prejudecăţi sexuale), baricadaţi cu persoanele de încredere în spaţiile familiare, indiferenţi faţă de ne-ofertanta lume înconjurătoare, în contextul în care legea nu mai există, iar ordinea minimală este asigurată de micro-echipe izolate de câte doi-trei puşcaşi în Humvee-uri plătiţi de la centru, din Sydney, mai preocupaţi la rândul lor de ce le va aduce ziua de mâine decât de stoparea criminalităţii.
Ca naraţiune, “The Rover” nu este interesat să ne arate societăţi (road-movie-ul se desfăşoară la distanţă mare de orice metropolă), ci indivizi şi involuţia acestora în raport cu cea a sistemului, nu vrea să ridice semne de întrebare generice, ci să construiască un studiu de caz, oarecum, pe modelul poveştii “Hainelor Împăratului”.
David Michôd, cumva în continuarea superbului său lungmetraj de ficţiune “Animal Kingdom” (2010), dar, de această dată, în colaborare cu actorul-scriitor Joel Edgerton (“The Great Gatsby”, “Warrior”) îşi atinge ca scenarist concetăţenii cu bagheta magică şi, brusc, aceştia devin invizibile efemerele iluzii create de ambalajele consumeriste – “hainele” – lăsând locul unei imagini dizgraţioase, dar care trebuie acceptată ca realitate, cea a “trupului” nud, cu relevarea tuturor hemoroizilor, bătăturilor, colăceilor de pe burtă şi a ridurilor de sub veşmintele frumos colorate ale Australiei provinciale.
Avem de-a face cu un “proto-Mad Max”.
Deşi contextele sunt radical diferite, comparaţia cu eroul iconic a lui George Miller nu este deloc deplasată, căci asemănările de fond sunt numeroase (mă refer la primul film al seriei, cel din 1979): decesul câinelui, obsesia pentru maşină, determinarea aproape psihopatică (în ambele cazuri – deşi ‘istoriile’ sunt diferite – fundamentată pe moartea soţiei), concentrarea asupra resursei principale (combustibilul, nu apa), comportamentul profund individualist şi asocial, ş.a.m.d.).
Taciturnul Eric (expresivul Guy Pearce… în ciuda mandibulei încleştate) pleacă într-o urmărire donquijotescă pentru a-şi recăpăta autoturismul furat de trei borfaşi cu care se interesectează din întâmplare.
Doar şansa de a-l recupera de pe drum pe fratele unuia dintre aceştia (un Robert Pattinson surprinzător de bun în rol… dădea de atunci semne că îşi propune să se maturizeze frumos după coşmarul francizei “Twilight”, cu tot cu succesul acestuia), abandonat împuşcat în peisaj, îl pune pe direcţia corectă.
Quest-ul personal îl expune pe Eric ‘The Rover’ contactelor cu legea şi cu nelegiuiţii (evident, cu consecinţe violente non-hollywoodiene), cu visători şi profitori rapace şi, paradoxal, simultan, cu dorinta de viaţă şi lipsa deziluzionantă a perspectivei.
Din ce am scris mai sus, nu vă imaginaţi că e o producţie cu mii de actori şi sute de decoruri sau cascadorii: totul se întâmplă pe drumurile părăsite şi pe stânga-dreapta acestora în rulote, foste benzinării, case din placaj ranforsate cu bare de metal, iar protagoniştii ce contează realmente depăşesc în total cu dificultate numărul degetelor de la o mână: în plus faţă de Pearce – “King’s Speech”, “Prometheus” şi Pattinson – “Cosmopolis”, “Maps to the Stars”, i-aş menţiona pe Scott McNairy (“Argo”, “Non-Stop”) şi pe Susan Prior, nominalizată la premiile de film australiene (AACTA) anul acesta pentru cel mai bun rol secundar feminin… şi câştigătoare a acestuia!
“The Rover” nu este un film chiar simplu de consumat, este brutal şi greu de acceptat, îşi ascunde intenţiile sofisticate sub masca unui pseudo-realism pe care-l întâlnim insinuat deseori şi în Noul Val al cinema-ului românesc, nu are nimic sfânt (seria de crucificări pe stâlpii de telegraf se înfige în subconştient), pune orice sub semnul întrebării, şi, ca atare, este recomandabil mai mult consumatorilor maturi cu o oarecare experienţă în ale genului şi nu… fanilor distopiilor gen “Divergent”.
Nu este neapărat un film de păstrat în colecţie, precum “Animal Kingdom” al aceluiaşi cineast, dar, cu certitudine, merită a fi descoperit… fie şi pentru dantura distrusă, acum de o culoare galben-maronie, a fostului ‘vampir’ Pattinson.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
