TOMCAT, spectacolul de cinci lacrimi
Montarea regizorului Vlad Bălan confirmă maturitatea artistică a punerilor în scenă de la Excelsior, teatrul bucureștean al tineretului.
La sfârșitul reprezentației, o spectatoare aflată vizavi de locul din care am văzut, la sala Studio a Teatrului Excelsior, spectacolul TOMCAT de James Rushbrooke, în traducerea și regia lui Vlad Bălan, și-a scos ochelarii pentru a-și șterge lacrimile.
Am citit comentarii despre adaptarea autohtonă a textului ce i-a adus dramaturgului londonez James Rushbrooke un important premiu la debut și aparent inevitabil orice punere în scenă a piesei la Excelsior se lasă cu vărsare de lacrimi.
Dacă ar exista un plânsometru – și de ce nu s-ar întâmpla asta chiar mâine, într-o lume imaginată și negativă în care ne vom trezi năuci – care să înregistreze reacțiile emoționale ale publicului, TOMCAT-ul lui Vlad Bălan ar fi un spectacol de cinci lacrimi.
Ar fi un rating care ar răsplăti nu faptul că se plânge la unison în public, ceea ce nu se va întâmpla nici măcar într-o distopie, ci că cel puțin o singură persoană e impresionată până la lacrimi la fiecare reprezentație.
De ce se plânge la TOMCAT?
Pentru că întreaga echipă a spectacolului, cea vizibilă și cea invizibilă, a creat o atmosferă ce declanșează empatia publicului? Pentru că regizorul a distribuit spectatorii atât de aproape de actori, creându-le iluzia că participă efectiv la acțiune? Pentru că se apasă pe niște delicate resorturi psihologice, la comanda cărora publicul se identifică automat cu personajele?
De mila unei fetițe, de faptul că e o datorie parentală să reacționezi astfel, de vederea unui personaj, Tom, la fel de bun precum chinezul din „La răsărit de Eden”, de John Steinbeck, din compasiune pentru pisicuța de acasă?
Posibil câte puțin din toate acestea, provocate de textul unui dramaturg care mărturisește:
„stilul meu preferat de scriere este «distopia domestică», idei conceptuale complexe explorate prin intermediul relațiilor interpersonale”.
Cât îl privește pe tânărul regizor bucureștean Vlad Bălan, citat de „Zile și Nopți”, acesta plânge de grija viitorului societății românești:
„pentru mine, nu este o poveste despre știință sau genetică, ci despre cum se infiltrează o dictatură în cele mai intime relații, în colțurile ascunse ale minții noastre și despre cum ajunge să ne influențeze ce gândim și ce simțim. Așa că spectacolul nostru este un mare urlet pentru păstrarea libertății pe care încă o avem”.
Vlad Bălan activează plânsometrul cu o montare la înălțimea reputației potrivit căreia la Excelsior se face teatru mare.
El însuși actor, pariază pe capacitatea distribuției, cu care a lucrat temeinic, de a-și intra natural în rol și nu greșește: pe actorie, TOMCAT-ul românesc e fără cusur, de la micuța Erika Condruț (joacă alternativ cu Amalia Hesson) și Mihai Mitrea la Annemary Ziegler, cea din urmă, posesoarea uneia dintre cele mai cultivate și mai versatile voci actoricești de la noi, în general, o prezență memorabilă în orice rol.
Text de HORIA GHIBUȚIU | OPINII
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
Erika Condruț, Mihai Mitrea | foto © Iustin Surpanelu
