“GRACE OF MONACO” (2014, r: Olivier Dahan)
Dacă veţi privi acest film ca pe un basm cu prinţese redactat la comandă de către un scrib aflat la primii paşi în carieră la Hollywood pentru a-şi justifica salariul şi oportunitatea de afirmare, vă asigur că… funcţionează, acest film de televiziune părând a fi destinat copiilor de 5-7 ani ca abordare.
Olivier Dahan, care, altfel, i-a adus lui Marion Cotillard un Oscar pentru rolul lui Edith Piaf din “La Vie en Rose” pune în scenă lucrurile frumos, eteric şi, din păcate, ireal, iar Nicole Kidman (“The Hours”, “Stoker”) este, incontestabil, blonda perfectă pentru rolul lui Grace de Monaco prin graţie şi distincţie, doar că scenariul îi pune la dispozitie, de fapt, un soi de… Tinkerbell.
Produsul cinematografic final, din perspectivă adultă, este un Biopic dulceag şi total neconvingător a lui Grace Kelly (1929-1982), culmea!, centrat pe una dintre cele mai serioase crize pe care le-a traversat în istorie Principatul Monaco: embargoul şi ameninţarea cu războiul de către Franţa condusă de Generalul Charles de Gaulle.
La 26 de ani, Grace, superstar hollywoodian oscarizat în 1955 pentru “The Country Girl”, părăseşte Cetatea Viselor pentru a conduce principatul monegasc alături de consortul Prinţ Rainier (în film, Tim Roth – “Little Odessa”, “Rosencrantz & Guildenstern Are Dead”).
Produce rapid doi copii, pe Caroline şi pe Albert, înainte de declanşarea scandalului monden care dădea ca sigură reîntoarcerea la cariera de actriţă (incompatibilă la nivel de PR cu statutul nobiliar) datorită ofertei irezistibile a lui Alfred Hitchcock pentru “Marnie” (rolul avea să îi fie atribuit în final lui Tippi Hedren), venit pe fondul frustrărilor acumulate de statutul lui Grace de simplă ‘casnică regală’.
Practic, Biopic-ul se întinde pe perioada a doar câtorva luni calendaristice (1962-1963, războiul colonialist din Algeria şi costurile sale imense, presiunile Franţei pentru a extorca bani din Monaco) în care un scenarist ambiţios încearcă neinspirat, după părerea mea (alţii i-au dat un Primetime Emmy), să concentreze esenţa unei vieţi întregi.
Baleiez aici câteva dintre problemele care au generat etichetele pe care le-am agăţat de coada filmului si o fac sistematic, conform structurii poveştii.
Partea #1. De ce i-au trebuit atâţia ani lui Grace (prinţesă măritată şi cu copii de şcoală) să îşi dea brusc seama că e nefericită şi să aibă îndoieli că îşi poate îndeplini misiunea de conducător al principatului?
Deoarece nu putem presupune că Hitchcock şi glumiţele sale la adresa lui Sean Connery ar fi furnizat declicul, căci ar trebui să o suspectăm de vreun handicap psihic.
Partea #2. Într-o stare de răceală cotidiană cu soţul crizat de problemele geopolitice (Tim Roth, bietul de el, forţat de limitările oferite de rol să fie mai puţin expresiv decât un dromader obligat să ignore o oază salvatoare) şi neinteresată de componenta administrativă a funcţiei, cum dobândeşte Grace abilitatea să îşi facă instantaneu propriul micro-serviciu de spionaj care să demaşte discrete (dar grave) comploturi de familie?
Mică paranteză: un alt mare actor, Frank Langella (“Frost/Nixon”, “Robot & Frank”), este la rândul său ridiculizat prin subţirimea partiturii (prelat plătit de Vatican să o ajute spiritual pe Grace), fiind condamnat să contribuie la o lipsă acută de consistenţă dramatică a centrului naraţiunii.
În fine, partea #3 e la fel de aiuritoare, cu “Zânuţa” care, la fel de brusc, îsi regăseşte dragostea pentru “Prinţ” şi plăcerea de a face sex, ba, mai mult, devine peste noapte o abilă manipulatoare a jocurilor de culise care să salveze “Regatul” (OK, principatul)… ca-n basme. Serios, toate astea în doar câteva luni şi în 90 de minute de film?
Dacă mai era nevoie de un argument că acest film nu îşi are locul în colecţia de home-cinema, să mai fac o adăugire.
Mulţi alţi actori de talent îşi risipesc harul în roluri neinteligibile altor consumatori decât fanii devotaţi a istoriei intime a protipendadei Monaco-ului: Robert Lindsay (“Fierce Creatures”, “Wimbledon”) ca Aristotel Onassis… sunt sigur că mai mult de 90% dintre spectatorii filmului nu îl vor identifica pe magnatul grec, atâta vreme cât i se spune exclusiv ‘Ari’ şi nu se face nicio legătură clară cu Maria Callas (alt consum inutil, Paz Vega – “Lucia y el sexo”, “Kill the Messenger”).
Nu mai vorbim de junii Milo Ventimiglia (serialul “Heroes”) şi Parker Posey (“Superman Returns”, “Ned Rifle”) sau de urmaşul lui Laurence Olivier, Sir Derek Jacobi (mai cunoscut publicului larg pentru prezenţa în filme precum “Gladiator” sau “King’s Speech”).
Pentru cei care aleg sa ignore acest tip de detalii, asociate îndeobşte cu Biopic-urile ca forme de reflectare a istoriei, “Grace of Monaco” este un film pe care şi-l pot pune în raft, pe DVD sau Blu-Ray, alături de o biografie de tip tabloid a Dianei, un album cu aranjamente florale care arată preţios şi, eventual, de impresionantul (ca) volum “1001 de filme de văzut într-o viaţă”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
