“RANCHO NOTORIOUS” (1952, r: Fritz Lang)
“Rancho Notorious” reprezintă realmente o excepţie în filmografia hollywoodiană a legendarului cineast german Fritz Lang, alcătuită în majoritate din Film Noir-uri.
Să ne reamintim că acesta realizase deja filmele pentru care a devenit un icon al istoriei celei de-a şaptea arte (“Dr. Mabuse, der Spieler”, “Die Nibelungen”, “Metropolis” şi “M”) până la mijlocul anilor ’30, când, odată cu venirea naziştilor la putere şi după ce a refuzat oferta lui Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei, de a deveni directorul UFA/Universum Film AG, a ales calea exilului părăsind Europa în urma semnării contractului cu MGM şi nu avea să mai revină pe Bătrânul Continent decât la începutul anilor ’60.
Cu toate că Fritz Lang mai regizase două Western-uri, “The Return of Frank James” (1940), cu Henry Fonda şi Gene Tierney (un sequel la “Jesse James” al lui Henry King din ’39), şi “Western Union” (1941), adaptarea după nuvela lui Zane Grey (interesant doar pentru modul ingenios în care germanul se ajută de Technicolor pentru a filma preeria), nici unul dintre acestea nu merită menţionat în raport cu “Rancho Notorious”, film care combină elementele baladeşti ale Western-ului (dar nu neapărat cele preferate, de exemplu, de John Ford) cu tema chintesenţială a propriilor filme – destinul care dictează evoluţia existenţei omului -, mai ales că precedentele respectaseră cu stricteţe Codul Hayes/The Motion Picture Production Code, care statua ce este potrivit sau inacceptabil din punct de vedere al conţinutului unui film, pentru ca acesta să poată fi prezentat public în Statele Unite.
Fritz Lang mărturisea într-un interviu că “I like Westerns. They have an ethic that is very simple and very necessary. It is an ethic which one doesn’t see now because critics are too sophisticated. They want to ignore that it is necessary to really love a woman and to fight for her.”.
“Rancho Notorious”, povestea imaginată de Daniel Taradash (premiat cu Oscar în 1954 pentru “From Here to Eternity”), începe aparent anost, cu un Wyoming idilic din anul 1873 în care puştii zburdă voioşi pe uliţele cătunului, comunitatea paşnică prosperă, toată lumea sărbătoreşte când se nasc tripleţi, iubitele primesc cadouri “from Paris in France”, iar cowboy-ul de fermă Vern Haskell (Arthur Kennedy – “Cheyenne”, “The Walking Hills”, “Bend of the River”) e îndrăgostit lulea de logodnica sa Beth (Gloria Henry – “The Strawberry Roan”, “Lightning Guns”) şi abia aşteaptă ca, după nuntă, să se aşeze tihnit la casa lor şi să-şi înmulţească familia cu un bebeluş în fiecare an.
Mai ceva ca în ‘X neveste pentru Y fraţi’, doar că fără cântecele şi cămăşi în carouri. Din fericire, senzaţia că ni se propune o peltea cu excesiv de mult zahăr durează doar două-trei minute, pentru că… “This is Lang looking at the movie myth of America and saying quite clearly he doesn’t buy it while showing you he can shoot it as well as anyone.” (Owen, letterboxd.com), iar doi bandiţi jefuiesc magazinul unde serveşte femeia şi nu se mulţumesc doar cu banii, ci o violează şi o împuşcă mortal.
Tonalitatea se schimbă de aici cu 180 de grade datorită ‘bravilor’ cetăţeni din poteră, care nu îşi doresc să fie împuşcaţi la rândul lor şi fac cale întoarsă, a şerifului local pitit la adăpost după lege, iar fizionomia şi comportamentul logodnicului rămas prematur fără iubită se schimbă radical pe parcursul quest-ului, căpătând accente dure, ce amintesc de poliţistul Bannion/Glenn Ford din “The Big Heat”, Noir-ul lui Fritz Lang din 1953, prin modul în care se lasă dominat de latura întunecată a caracterului său, pentru că… “deep within him burn the fires of hate, murder and revenge!”.
La acestea se adaugă faptul că principalul vinovat pentru crimă îşi ucide mişeleşte pe la spate partenerul în drumul lor spre Chuck-A-Lack, care dincolo de asocierea cu jocul de noroc inspirat din Sic bo/Tai sai-ul chinezesc, este în film şi numele unei safe-house pentru bandiţi.
De altfel, titlul iniţial al filmului era “The Legend of Chuck-a-Lack”, dar, din fericire, a fost schimbat la ordinul boss-ului RKO Pictures, excentricul magnat Howard Hughes… totuşi, piesa muzicală cântată de Bill Lee ajunge să bântuie spectatorul din cauza utilizării repetate pe OST.
Despre acest sanctuar temporar, sigur şi ultrasecret pentru fugarii de oamenii legii, Vern află că ar avea legătură cu o fostă cântăreaţă şi dansatoare de saloon, Altar Keane.
Frânturi din trecut, obţinute în peregrinările lui Vern Haskell prin Vest, o portretizează pe aceasta ca pe o femeie matură, extrem de frumoasă şi de rafinată, plină de viaţă şi lipsită de prejudecăţi, adorată de bărbaţi şi invidiată de femei… “yes, she was a glory girl in those days.”.
În fine, cântând sastisită cu ţigara între buze şi vocea ei gravă şi melancolică, prin intermediul unui flashback, ne este oficial prezentată această Altar Keane, mai exact fascinanta Marlene Dietrich, într-unul din ultimele sale roluri pe marile ecrane şi doar la al doilea său Western după “Destry Rides Again” din 1939, unde a împărţit capul de afiş cu James Stewart.
“Her character is a strange, revisionist take on her usual persona, a relocation of Von Sternberg’s mercurial, indefatigable anti-heroine ultra-vixen [trimiterea este clară spre “The Blue Angel” şi “The Scarlet Empress” – n.r.] to a West slightly less Wild than it used to be… With this first sight of Marlene riding like a jockey on a man’s back in a bout of ecstatic, tawdry whoring, we’re experiencing a kind of compound nostalgia for various bygone eras of Hollywood and Germany and the American Frontier, however fictional these eras might be.” – Leo Goldsmith (notcoming.com).
Interesant, actriţa, care, în 1952, era deja bunică, şi personajul său au o trăsătură comună: refuză să accepte efectele trecerii timpului, precum şi faptul că moartea este parte obligatorie a destinului. “Go away and come back ten years ago.”. Concediată pentru că a bruscat un client, Altar câştigă în mod neaşteptat un purcoi de bani la jocul chuck-a-lack (versiunea de cazinou, asemănătoare cu Roata Norocului) şi e salvată de furia proprietarului de către temutul pistolar Frenchy Fairmont (Mel Ferrer).
Aflând după aceea întâmplător că spilcuitul gunslinger a fost arestat şi e deţinut într-o celulă din Gunsight, Vern forţează lucurile astfel încât să fie băgat şi el la răcoare şi să evadeze apoi împreună cu Frenchy.
Cei doi se simpatizează reciproc pentru că cel din urmă se arată a fi cu totul altfel decât sugerează reputaţia de ucigaş rapid şi necruţător şi, ajuns la ranch-ul sanctuar, află de la boss-ul acestuia (Marlene Dietrich) care sunt regulile coabitării: “Don’t fight, don’t ask questions. Everybody does his share of work.”, plus plata unui comision nenegociabil de 10% din orice pradă drept… taxă de găzduire.
Urmează prezentarea co-locatarilor aflaţi deja în rezidenţă, iar întrebarea este care dintre ei o fi asasinul logodnicei sale? “Rancho Notorious” demonstrează astfel, încă o dată, că este un Western completamente neobişnuit prin trecerea în registrul detectivistic tip ‘Whodunit?’, ceea ce mă determină să mă opresc aici cu detaliile legate de naraţiune întrucât spoilerele ar deveni inerente, mai ales că surprizele oferite de întorsăturile de situaţie, inclusiv cele cu caracter melodramatic, sunt numeroase, mai ales că Fritz Lang transformă o problemă – bugetul mic nu i-a permis puneri în scenă sofisticate sau ambalarea vizuală a poveştii în cadre naturale care să ia ochii spectatorului – într-un cert avantaj artistic cu ajutorul Technicolorului, prin utilizarea meschinelor platouri de filmare ca surse pentru a crea o atmosferă claustrofobică, apăsătoare, ce dau senzaţia până la final că priveşti personaje încarcerate laolaltă într-o cuşcă al cărei cheie s-a rătăcit şi, ca atare, fiecare uşă sau fereastră capătă în cadru o valoare simbolică alături de celelalte componente ale ambientului.
În opinia mea, “Rancho Notorious” reprezintă prima parte al unei excepţionale trilogii Western cu parfum freudian, alături de “Johnny Guitar” din 1954, al lui Nicholas Ray, şi “Forty Guns” din 1957, al lui Sam Fuller, care propune tot atâtea personaje feminine mature şi foarte puternice, ieşite din canoanele Western-ului anilor ’50, interpretate de Marlene Dietrich (Altar, şefa lui Rancho Notorious) – Joan Crawford (Vienna, patroana saloon-ului) – Barbara Stanwyck (Jessica, angajatoarea celor 40 de pistolari).
În ciuda dificultăţilor legate de producţie, acest Western atipic al lui Fritz Lang, mai apropiat de conceptul de ‘teatru dialectic’ al lui Bertolt Brecht decât de ‘teatrul epic’ al lui Erwin Piscator, reprezintă actualmente unul dintre jaloanele de referinţă pentru cinematografia Western tributară la începuturile sale reţetelor simple şi schematice.
Asta datorită modului clinic şi detaşat emoţional în care cineastul reuşeşte să îşi populeze matricea morală (proiectată cu rigurozitate aproape geometrică) cu personaje ieşite din comun., indiferent că ne gândim la Vern Haskell, un anti-erou prin duplicitate, ipocrizie şi nihilism, la tristul şi fatalistul Frenchy sau la Altar, a cărei personalitate devine tot mai nuanţată pe măsură ce contextul se modifică:
“Look around you, Altar Keane. What do you see in there: a bedroom or a morgue?… You think a dancehall girl was a dirty life – you oughta be proud of that compared to what you are now.”.
Închei cu verdictul dat de Richard T. Jameson în articolul său din 1976, “Göterdämmerung in Technicolor”, publicat în Movietone News:
“Rancho Notorious is a Teutonic revenge drama that partakes of the conventions and uses of the American Western – gunmen on horseback settling disputes against mythic backgrounds – without ever leaving the Fritz Lang universe. Siegfried, Kriemhild, and Hagen Tronje would feel right at home at Chuck-a-Luck.”. Absolut corect, mai ales că ultima parte aminteşte, inevitabil, de… “Die Nibelungen”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
