DESIGN/ ARHITECTURĂ | În cinstea vecinătăţii – dezvoltare periurbană în Sfântu Gheorghe

În cinstea vecinătăţii – dezvoltare periurbană în Sfântu Gheorghe

În ultimele decenii, dezvoltarea urbană a cunoscut o diversificare semnificativă a formelor de locuire, pe fondul presiunilor demografice, economice și culturale. Un fenomen tot mai vizibil în contextul urbanizării accelerate îl constituie extinderea zonelor rezidențiale unifamiliale în localitățile urbane și periurbane, ca alternativă la locuirea în imobile colective, adesea dense și centralizate. Această tendință este alimentată de nevoia populației de spațiu, confort, intimitate și o calitate mai bună a vieții, în contrast cu aglomerația și constrângerile locuirii în zonele centrale ale marilor orașe.

Unul dintre cele mai evidente beneficii ale locuirii într-un cartier de case situat la marginea orașului sau în localitățile adiacente îl reprezintă accesul la un spațiu mai generos.

Familiile care aleg această variantă beneficiază, în general, de curți private, grădini și locuri de joacă, elemente esențiale pentru un stil de viață sănătos, în special în cazul familiilor cu copii. Această formă de locuire permite o mai mare autonomie asupra spațiului și reduce nivelul de stres asociat cu traiul în clădiri colective supraaglomerate.

Un alt aspect definitoriu al zonelor periurbane îl reprezintă calitatea superioară a mediului ambiant, reflectată atât în puritatea aerului, cât și în nivelul redus al poluării fonice.

Acest lucru se datorează în principal densității scăzute a construcțiilor și fluxului redus de trafic rutier, factori care contribuie semnificativ la crearea unui cadru de viață mai liniștit și mai sănătos. În acest context, locuirea unifamilială în ansambluri rezidențiale aflate la periferia orașelor se conturează ca un vector important în susținerea echilibrului fizic și psihic al locatarilor, oferind premisele pentru un stil de viață mai relaxat și mai apropiat de natură.

Totodată, aceste noi dezvoltări imobiliare sunt, în general, rezultatul unor planificări urbanistice moderne, care integrează infrastructură adecvată, rețele de utilități performante, zone verzi generoase și acces facil la servicii de bază, precum unități de învățământ preuniversitar, centre comerciale de proximitate sau facilități recreative. Astfel, se creează un habitat rezidențial care răspunde cerințelor contemporane privind confortul, funcționalitatea și sustenabilitatea locuirii.

Un alt aspect important îl constituie siguranța și coeziunea comunitară.

Ansamblurile unifamiliale sunt frecvent organizate sub forma unor micro-comunități închise, unde vecinătatea este mai ușor de gestionat, iar sentimentul de apartenență se consolidează mai rapid. Totodată, posibilitatea de personalizare a spațiului locativ este considerabil mai mare, ceea ce sporește satisfacția personală și identitatea locuirii.

Cu toate acestea, acest model de dezvoltare urbană nu este lipsit de dezavantaje.

Unul dintre cele mai pregnante este dependența de transportul individual. Distanța mai mare față de centrul orașului și față de principalele zone de interes economic, educațional sau cultural presupune un timp mai îndelungat petrecut în trafic, în special în lipsa unor rețele de transport public bine dezvoltate. Aceasta contribuie la creșterea costurilor de mobilitate, dar și la stresul cotidian asociat cu naveta.

Un alt neajuns îl constituie riscurile de izolare socială și lipsa vieții urbane active.

În zonele rezidențiale unifamiliale, dinamica urbană este mai redusă, iar accesul la evenimente culturale, instituții publice sau infrastructuri educaționale de înalt nivel este limitat sau presupune deplasări frecvente. Astfel, cei care optează pentru locuirea în suburbii se pot simți deconectați de la ritmul urban și de la pulsul economic și cultural al orașului.

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă urbanistică și ecologică, proliferarea locuințelor unifamiliale în zone periurbane poate conduce la expansiunea necontrolată a orașelor – „urban sprawl”, cu impact negativ asupra mediului natural și al terenurilor agricole. Fragmentarea peisajului, creșterea consumului de resurse și dificultățile în asigurarea infrastructurii publice (rețele de apă, canalizare, drumuri, servicii de urgență) pot deveni probleme majore pentru administrațiile locale.

În contrast cu dezvoltarea orizontală a locuințelor unifamiliale, locuirea în imobile colective din centrele urbane oferă avantajul proximității față de principalele facilități ale orașului.

Accesul rapid la locuri de muncă, instituții de învățământ, centre culturale sau spitale este esențial pentru mulți locuitori. În plus, infrastructura urbană este deja existentă, ceea ce implică costuri mai mici de întreținere și un impact redus asupra mediului, prin utilizarea eficientă a resurselor și terenurilor disponibile.

Totuși, această formă de locuire vine la pachet cu aglomerație, lipsa intimității și un grad mai ridicat de poluare, ceea ce poate afecta calitatea vieții, în special pe termen lung. De asemenea, prețurile de achiziție sau închiriere ale imobilelor centrale sunt, în multe cazuri, prohibitive pentru o mare parte a populației.

Așadar, ansamblurile de locuințe unifamiliale din localitățile urbane și periurbane constituie o alternativă viabilă la locuirea colectivă din marile orașe, oferind avantaje considerabile în termeni de confort, intimitate și calitate a vieții.

Totuși, această alegere presupune și o serie de compromisuri, în special legate de mobilitate, integrare urbană și costuri ascunse de infrastructură. Într-un context urban durabil, echilibrul între densificarea zonelor centrale și dezvoltarea controlată a periferiilor devine esențial pentru un trai sustenabil și echitabil. Astfel, politicile urbane viitoare trebuie să sprijine formele de locuire care răspund diversității nevoilor populației, fără a compromite coeziunea socială, mediul înconjurător sau eficiența infrastructurii publice.

Un exemplu de ansamblu de locuințe îl regăsim în fostul sat Simeria (iniţial Sfânta Maria), ce constituie astăzi un cartier cu caracter rural al oraşului Sfântu Gheorghe.

Ansamblul îi are ca elaboratori pe arhitecții Torok Aron – Lorant și Kollo Agnes. Casele tradiţionale ale străzii Dózsa György sunt construite detaşat unele faţă de altele, cu regim de înălţime parter şi acoperiş în patru ape, aliniate într-un front stradal dinţat.

Mica dezvoltare imobiliară a beneficiarului a avut loc în fostele livezi din spatele caselor, care alcătuiesc o oază verde în mediul urban, un ecosistem interconectat şi cu pajiştile învecinate.

Străduţa nou propusă a proiectului vizează realizarea unui mediu construit intercalat firesc între ţesutul rural al zonei şi natura extravilanului adiacent. Sperăm că cele şapte case tip, amplasate într-un aliniament uşor curbat, vor asigura cadrul construit pentru formarea unei microcomunităţi adevărate.

Text de Arh. IOANA ALDEA | ARHITECTURĂ