“ADORE” (2013, r: Anne Fontaine)
“Adore” (titlu alternativ: “Two Mothers”) este o dramă interesantă, extrem de cosmopolită prin echipa care a realizat-o şi eminamente feminină, întrucât se bazează pe povestirea “Bunicile”, scrisă acum un deceniu de către britanica de origine iraniană Doris Lessing, laureată a premiului Nobel pentru Literatură în 2007 (adaptarea pentru cinema este supervizată de expertul în acest tip de conversii, oscarizatul Christopher Hampton – “Atonement”, “Carrington”, “Dangerous Liaisons”), este regizată de luxemburgheza stabilită în Franţa Anne Fontaine (“Coco avant Chanel”, “Les innocentes”) şi produsă de englezoaica strămutată de mică în Australia, Naomi Watts (“Mulholland Drive”, “Birdman”), fiica road-managerului trupei Pink Floyd, care joacă şi unul din cele două roluri principale, alături de… texana Robin Wright (”Forrest Gump”, “House of Cards”).
Aparent, simpla poveste a prieteniei născută în copilarie dintre două femei, Lil şi Roz, cimentată atât de solid pe măsura scurgerii deceniilor încât inclusiv unii apropiaţi şi membri ai familiilor lor le suspectează de înclinaţii homosexuale.
Însă, pe fondul acestei relaţii, naraţiunea îşi propune să exploreze mai profund zone întunecate ale psihicului uman. Lil (Watts) şi Roz (Wright), au fiecare câte un băiat adult, prieteni buni la rândul lor, care refuză încă să se desprindă de… fustele mamelor continuînd să ducă o viaţă idilică (surfing, un pahar de vin la lumina lumânărilor, etc, etc) în vilele lor confortabile situate pe o plajă izolată din South Wales.
Într-un mediu izolat şi protejat, femeile se luptă cu frica de a îmbătrâni, cu nevoia de respect de sine şi de dragoste şi ajung să sufere de sindromul de ‘prea mult bine’, sfârşind prin a se cupla, sentimental şi sexual, fiecare, cu fiul celeilalte.
A doua jumătate a lui “Adore” se focusează pe studiul de caractere în contextul evoluţiei acestor relaţii atipice şi a modului în care acestea au consecinţe în viaţa socială a personajelor. Cu excepţia faptului că Watts (“Diana”, “21 Grams”, “The Impossible”) pare niţel cam tânără pentru rol, nu se poate reproşa mare lucru actorilor din distribuţie care îşi interpretează foarte bine partiturile, inclusiv cele secundare: Xavier Samuel (“The Twilight Saga”), James Frecheville (“Animal Kingdom”) – băieţii lui Lil şi Roz şi Ben Mendelsohn (“Killing Them Softly”, “The Dark Knight Rises”) ca soţ a celei din urmă.
Am ţinut să punctez acest aspect tocmai pentru a sublinia faptul că lipsa de credibilitate şi de realism a premisei poveştii poate fi trecută cu vederea de ansamblul de remarcabile performanţe actoriceşti.
Altfel, sunt destule reproşuri care pot fi aduse filmului, dar aş menţiona doar, pe anumite segmente, lentoarea şi apatia regiei lui Anne Fontaine, ce are probleme evidente în a găsi echilibrul între revelarea emoţiilor conflictuale la nivel individual şi definirea relaţiilor şi a ‘motoarelor’ psihologice ale acestora (inclusiv din punctul de vedere a moralei şi a… logicii).
Desigur, nici scenariul nu o ajută pe realizatoare, în anumite scene replicile băieţilor dând senzaţia că au fost scrise pentru plăcile lor de surf şi nu pentru nişte… “tineri zei”.
Spre disperarea lui Fontaine, filmul a fost primit cu hohote de râs la Festivalul de la Sundance, iar Alonso Duralde a scris în The Wrap că, dacă filmul s-ar fi făcut în anii ’70, “mamele ar fi fost jucate de Laura Antonelli şi Sylvia Kristel”.
Privit ca o fantezie pentru vârsta a doua, “Adore” este un film ce merită totuşi văzut (o singură dată) de către cei atraşi de acest gen de premisă, diametral opus însă prin ton amuzantului “Blame it On Rio” din 1984, al lui Stanley Donen, în care taţii (Joseph Bologna şi Michael Caine) se îndrăgostesc fiecare de fiica celuilalt (Demi Moore şi Michelle Johnson).
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
