“THE LORDS OF SALEM” (2012, r: Rob Zombie)
Seria de procese de la sfârşitul secolului 17 în urma căreia zeci de persoane au murit executate sau în închisoare, acuzate fiind de vrăjitorie în baza unor probe de o relevanţă discutabilă, reprezintă unul dintre cele mai faimoase cazuri de isterie de masă din istoria Americii, interesant deopotrivă pentru sociologi, antropologi şi artişti.
Iar Salem a devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute brand-uri turistice urbane de pe Noul Continent.
Pentru a înţelege fascinaţia pentru subiect (s-au produs zeci de filme de ficţiune şi documentare, au fost scrise nenumărate cărţi, de la piesa de teatru “The Crucible” a lui Arthur Miller la romanul “Salem’s Lot” a lui Stephen King, iar referinţele se pot număra cu sutele în cultura Pop modernă, fie că vorbim de animaţia “The Simpsons” sau de serialul TV pentru adolescenţi “The Vampire Diaries”), este necesar să ne reamintim câte ceva din contextul care a favorizat socialmente acest tip de atitudine.
În perioada 1640-1690, guvernanţii Massachusetts-ului erau preponderent Puritani extrem de conservatori, influenţaţi de calvinism (opuşi Bisericii Angliei şi care, din acest motiv, aleseseră să se relocheze) pentru care orice simbol, tradiţie, obicei sau celebrare suspectă că ar putea avea rădăcini păgâne trebuia interzisă şi condamnată imediat fără drept de apel… erau interzise jucăriile (în special păpuşile) copiilor, sărbătorirea Crăciunului şi a Paştelui, dansul, muzica (singura permisă era cea a imnurilor religioase cântate fără niciun fel de acompaniament instrumental).
În aceste conditii, în iarna lui 1962, comportamentul ieşit din normele înţelegerii medicale (la nivelul competenţei vremurilor) a două fetite, de 9 şi, respectiv, 11 ani, a fost rapid taxat drept subiect de vrăjitorie (a fost invocată “Malleus Maleficarum”, suma de texte ce conţin referiri la întâlniri sexuale dintre tinere pure şi demoni) şi primele femei suspecte au fost puse sub acuzare.
Nimeni nu avea să le ia apărarea.
Am simţit nevoia să rememorez aceste detalii pentru că ele stau la temelia poveştii construite de rockerul Rob Zombie (“House of 1000 Corpses”, “Halloween”) în calitate de scenarist, regizor şi co-producător (alături de Oren Peli – “Insidious”, “Paranormal Activity”). Heidi (Sheri Moon Zombie), o fostă dependentă de droguri, lucrează ca DJ de noapte la un post de radio de Heavy Metal din Salem şi primeşte într-o seară la redacţie o stranie cutie de lemn ce adăposteşte un vinyl semnat… “The Lords”.
Pune piesa în eter, femeile din Salem intră în transă pe durata difuzării, iar ea începe să aibă viziuni terifiante cu demoni, vrăjitoare, acte sexuale anormale, naşteri malefice, etc. Muzica creează o punte în timp, legând-o indisolubil pe Heidi de lucruri întâmplate şi angajamente luate cu mai bine de 300 de ani în urmă.
Nu are sens să merg mai departe cu relatarea întrucât povestea este relativ previzibilă de la început şi până la final, dar nu cred că autorul şi-a propus să surprindă prin scenariu ci prin modul de a-l ilustra (sub toate aspectele). “The Lords of Salem” nu este un produs cinematografic Horror obişnuit, menit doar să… îngrozească spectatorul.
În opinia mea, Rob Zombie a încercat să susţină o teză foarte ambiţioasă, că muzica şi imaginea (ilustraţia vizuală) au o rezistenţă şi o pregnanţă mult mai puternică în conştiinţa individuală la nivel apropiat de visceral, pe măsura trecerii timpului, decât… cuvântul scris.
Dacă, în ceea ce priveşte componenta muzicală a premisei sale, experimentul său nu este întrutotul convingător (pentru a ajunge la vinyl pleacă de la note scrise pe hârtie în… 1696), pe parte vizuală (şi aici se referă doar la ‘comunicarea’ modernă) ne demonstrează că este unul dintre cei mai originali cineaşti din Horror-ul actual: filmul debutează practic în alb/negru cu dormitorul tapetat cu reproduceri de mari dimensiuni ale imaginilor ultracunoscute din filmele lui Georges Méliès de la începutul secolului XX şi se încheie în nota violent multicoloră aproape de kitsch şi de blasfemie religioasă practicată de David LaChapelle.
Ca fond, “The Lords of Salem” nu se ridică la înălţimea lui “The Devil’s Rejects”, pe care Rob Zombie îl realizase în 2005, însă cu siguranţă este un Art-Horror special care merită a fi văzut de către fanii genului şi de către pasionaţii de cultură Pop.
Text de IOAN BIG
