Mizele spectacolului „Secundar”, de Alexandra Badea
Noul spectacol de la TNB e superior „Exilului”, dar rămâne cantonat în activism social
Provocatorul thriller psihologic scris și regizat de Alexandra Badea a reprezentat șansa acestei artiste recunoscute pe plan internațional de a juca un rol principal pe scena de acasă. Consider că regizoarea a valorificat această șansă cu „Secundar”, grație punerii în discuție a unor teme încă tabu în România.
Imediat după ce am văzut „Secundar”, am scris că spectacolul e un valoros comentariu social și politic pe mai multe voci. Și am evidențiat faptul că dezvăluie vulnerabilitatea tămăduitorilor de trupuri din spitale și a celor de suflete din teatru. Am elogiat cutezanța regizoarei de a pune în gura unui personaj, în cel mai important teatru din țară – acolo unde se manifestă și Dan Puric, în treacăt fie zis – constatarea că Biserica, în care cei mai mulți români au încredere, situează bărbatul pe un plan principal, iar femeia, pe unul secundar. M-am întrebat dacă această observație poate fi considerată feministă într-un spectacol în care feminismul e tratat cu (auto)ironie și am ajuns la concluzia că nu.
Pentru o corectă informare a publicului, îngăduiți-mi și o a doua perspectivă.
Una dintre mizele „Secundarului” a fost să iasă un spectacol mai bun decât „Exil” – și este. Cu „Exil”, găsesc că Alexandra Badea a jucat doar un rol secundar. În urmă cu trei ani, mi-am manifestat dubii în raport cu desfășurarea tramei din „Exil” – ruperile de ritm riscă să facă greu de urmărit povestea în sine, scurtcircuitează narațiunea lungită excesiv, lovitura de teatru e nesusținută și cusută cu ață albă. În plus, am o viziune subiectivă, net diferită, față de exilul românesc.
Pentru mine, e mai important felul în care au trăit departe de țară Enescu, Brâncuși, Cioran, M. Lovinescu, Ierunca, Goma (asta aștept de la o piesă despre exilul românesc montată la Teatrul Național, însă, repet, fără să mă scuz, am trecut de 50 de ani, așa văd eu treburile) decât traumele transgeneraționale. Celor din urmă le reproșez că sunt la modă și le las în seama terapeuților.
O a doua miză a fost să aducă în prim-planul autohton o regizoare multipremiată în Franța pentru dramaturgie, teatru și întreaga operă – bifat. O miză cel puțin la fel de importantă a fost însă aceea de a impune în România o viziune feminină – subliniez, nu feministă – a unui spectacol în care, alături de anti-eroinele dintre noi, defilează Ioana d’Arc și Maria Antoaneta. Or, „Secundar” o consacră pe creatoarea Alexandra Badea, în pofida abordării unor teme provocatoare, care însă riscă să se golească de sensuri de la prea mult rulaj – toxicitate, vulnerabilitate și alienare cât cuprinde.
Dar mă tem că îi invalidează atât activismul de gen, căci nu poate exista un teatru feminin, ci doar teatru pur și simplu, cât și melanjul teatralo-cinematografic. Poți vedea asta clar și fără înalte studii de teorie și estetică teatrală, zău!
Fotografii © Adi Bulboacă
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
