La începutul lunii aprilie, la Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca a avut loc premiera spectacolului „Orașul comoară”, un proiect teatral ce propune o radiografie curajoasă a transformărilor urbane recente și a mecanismelor invizibile din spatele acestora.
Inițiat în urmă cu cinci ani, proiectul a pornit de la o temă mai amplă — evoluția pieței imobiliare din Cluj — și a evoluat treptat spre o investigație detaliată a relației tensionate dintre autorități, investitori și cetățenii de rând. În centrul atenției se află proiectul de anvergură care urmează să fie implementat pe terenul fostei fabrici Carbochim, simbol al reconversiei industriale și al privatizării spațiului public.
Scris de dramaturga Petro Ionescu și regizat de David Schwartz — colaborator constant al spațiului Reactor încă din 2016 — spectacolul „Orașul comoară” aduce în prim-plan teme economice, politice, sociale și ecologice, tratate cu un umor inteligent, prin secvențe de tip stand-up și roast battle. Rezultatul: un demers artistic care combină documentarea riguroasă cu ludicul scenic, reușind să transforme o realitate complexă într-o experiență teatrală accesibilă și incitantă.
Pentru a înțelege mai bine cum a luat naștere această producție, cum a decurs documentarea, dar și ce provocări și alegeri a implicat procesul de creație, am stat de vorbă cu regizorul David Schwartz.
Cel mai recent spectacol pe care l-ai produs la Reactor are în vedere un proiect-fanion al orașului, despre care se vorbește de ani buni. Cât de anevoioasă și intensă a fost perioada de documentare, mai ales în contextul în care devine tot mai greu să sufli poleiala și să ajungi la esența unui proiect deja excelent marketizat, cu campanii care repetă constant aceleași mesaje și cuvinte bine alese?
Cercetarea pentru acest proiect, coordonată în principal de dramaturga Petro Ionescu, cu colaborarea altor specialiști (jurnaliste, sociologi), a fost una complexă și de lungă durată.
Am început în 2020, în pandemie, pornind de la tema generală a evoluției pieței imobiliare în Cluj. Încet-încet, după etape succesive, am ajuns la tema privatizării spațiului public și la relația autorităților locale cu marii investitori și cu oamenii obișnuiți.
Din experiența noastră, cel mai dificil este să ajungi cu adevărat la marii investitori, la marii jucători de pe piața imobiliară și la cei aflați în poziții de putere și de decizie. Cei mai mulți sunt destul de opaci, „nu au timp” să dea interviuri sau să apară în contexte pe care nu le controlează.
Într-una dintre scenele spectacolului, actorul Doru Taloș, co-manager al spațiului Reactor, povestește despre cum a abordat propunerea de a gestiona un spațiu dedicat artelor spectacolului prevăzut în acest viitor proiect. A coincis perioada de documentare cu procesul de clarificare a posibilității ca Reactor să funcționeze într-un ansamblu precum cel propus pe terenul fostei fabrici Carbochim?
Da, în bună parte aceste două procese au coincis.
Ținând cont de colaborarea ta constantă cu Reactor și apropierea de crezul artistic al celor care pun în mișcare acest spațiu, dar și de toate informațiile obținute în urma documentării, de ce crezi că o companie de teatru independent precum Reactor nu și-ar putea găsi locul într-un astfel de ansamblu multifuncțional (mixed-use)?
Cred că Doru expune destul de precis motivele în scena din spectacol. Inevitabil, un teatru la mall, numai ca să acopere cheltuielile, trebuie să aibă o orientare mai comercială. Asta nu este în sine nici bine, nici rău, ci este un dat. Ceea ce își propune Reactorul este, așa cum spune și titlul spațiului, să și experimenteze.
Cred că logica experimentului presupune riscuri, atât artistice, cât și socio-politice. Și în momentul în care îți asumi riscuri și o perspectivă critică, de multe ori educațională, poate uneori mai radicală, riști să pierzi măcar o parte din succesul comercial. Logica profitului și logica experimentului / educației prin cultură / criticii sociale și politice prin actul artistic nu sunt de obicei compatibile.
Aș încheia acest subiect aducând în discuție o întrebare pe care Doru o ridică în monologul său: Ar fi posibil ca spectacolul „Orașul comoară” să se joace, în formula sa actuală și fără nicio altă modificare, într-un astfel de spațiu cultural, în spatele căruia se află un investitor imobiliar privat?
Timpul va decide. Mie mi-ar plăcea să se joace măcar o dată sau de două ori și la mall sau într-un alt spațiu reprezentativ pentru privatizarea spațiului public și a timpului liber. Cred că ar avea mult sens și o reprezentație într-un astfel de spațiu.
Cum se transformă documentarea de ani de zile într-un spectacol de teatru de două ore?
Este un proces de selecție complex și de lungă durată. La „Orașul Comoară” nu am făcut eu dramaturgia. Dar am lucrat la alte proiecte similare, unde am scris eu textul, combinând tehnică de tip verbatim (transcriere cuvânt cu cuvânt a unor fragmente de texte preexistente, obținute în documentare) cu diverse forme de ficționalizare.
Procesul pentru mine seamănă cumva cu sculptura într-un bloc de piatră. Nu „inventezi” / construiești de la zero, ci dai la o parte material, elimini, editezi, remodelezi, modifici, elimini din nou, modelezi din nou fragmente de „realitate” documentată, până când ajungi să exprimi cât mai complex și contradictoriu problemele sau ideile care te interesează.
Astfel, condensezi într-un scenariu de 30-50 de pagini un volum de material uneori uriaș. Am lucrat și la proiecte unde am studiat și indexat mii de pagini de documente de arhivă.
În ce moment al procesului de creație sunt implicați actorii și ceilalți membri ai echipei? Rămâi fidel documentării pe care o faci sau permiți ca perspectivele lor să influențeze dezvoltarea viziunii asupra subiectului, iar dacă da, cât de mult ai ținut cont de contribuția lor în acest spectacol?
Depinde de la proiect la proiect. Uneori facem documentare împreună cu actorii, alteori nu. În cazul spectacolului de față, cercetarea a fost făcută înainte de implicarea actorilor și actrițelor. Întotdeauna rămânem fideli documentării, dar în spirit, nu în literă.
Mai precis, în urma cercetării, ajungem la diferite concluzii despre conflictele, contradicțiile, paradoxurile care caracterizează sau structurează subiectul respectiv. Iar spectacolul trebuie să pună în valoare aceste contradicții. La acest proces participă întreaga echipă de creație, fiecare, de la performeri la scenograf, muziciană sau coregraf își aduce propria contribuție, într-un demers profund colaborativ, însă dezvoltând direcția dată de concluziile cercetării.
În contextul unui subiect atât de amplu și de complex, ce te-a determinat să alegi umorul — prin momente de stand-up sau roast battle — ca metodă de a aborda teme economice, politice, sociale și ecologice atât de profunde și interconectate? Care este rolul umorului în aducerea în prim-plan a unor subiecte atât de delicate și cum ajută acest instrument la înțelegerea mai profundă a realităților locale?
Bertolt Brecht spune că teatrul trebuie „să distreze și să educe”. În această ordine. Și eu cred că tărie un lucru pe care îl demonstrează multe studii de pedagogie – anume că oamenii învață cel mai bine și mai repede atunci când se distrează și se joacă.
Cred că umorul declanșează acel tip de distanțare critică absolut necesară pentru procesul de reflecție și învățare. De-asta încerc să apelez la diverse forme de umor în toate spectacolele la care lucrez. În plus, mă interesează foarte tare cum se poate face un teatru popular în secolul XXI.
Când Petro Ionescu a propus să avem și momente de stand-up în spectacol, am marșat imediat la idee. Cred că stand-up-ul este o nouă formă de teatru popular, foarte interesantă și incitantă, ca atare trebuie explorată și folosită, inclusiv în teatrul cu mize educaționale sau politice.
Cât de provocatoare a fost misiunea de a menține un echilibru între abordarea critică a subiectelor complexe și nevoia de a crea un spectacol accesibil și captivant pentru publicul larg? Care au fost provocările în a face aceste teme relevante și interesante, fără a le dilua semnificația?
Cred că cea mai mare provocare a fost să facem accesibilă, urmăribilă, inteligibilă și interesantă dezbaterea de la primărie despre proiectul Carbochim. Este o discuție foarte tehnică, cu multe elemente greu de descifrat chiar pentru un spectator avizat. Am lucrat mult la editarea textului, în sensul comprimării și clarificării principalelor subiecte de conflict.
Și a fost foarte important, de altfel ca la orice spectacol, să clarificăm relațiile între personaje, diferențele de poziție, de statut, micile tensiuni și conflicte, subtextele din spatele unei replici sau alteia. În acest fel, sperăm că dezbaterile devin nu doar inteligibile, ci și antrenante, interesant de urmărit și studiat.
În ce măsură un spectacol de teatru poate stimula o reflecție mai profundă asupra felului în care oamenii percep și se raportează la proiectele de transformare urbană din orașele lor?
Noi sperăm că în mare măsură. Altfel nici nu ne-am fi apucat de acest proiect.
