“BATTLEFIELD BASEBALL” (2003, r.: Yudai Yamaguchi)
Din dragoste pentru baseball (“The love for baseball is beyond good and evil”!), în această satiră efervescentă şi captivant de bizară ce are un happy-end şaizecist, nimeni nu mănâncă pe nimeni, cu toate că este cu… zombies.
Evident, asta nu înseamnă că nu există suficiente omoruri pe terenul de sport, pentru că, altfel, nu am mai avea morţi-vii în acest film ciudăţel semnat de coautorul lui Meatball Machine (2005), bazat pe Gag-Manga (Jigoku Koshien) serializată în revista Shonen Jump a nonconformistului şi misteriosului Gatarô Man (Chinyuki, Heartful Company), promotor al conceptului de “shit comic”.
Kocho, directorul liceului Seido, pentru întâia oară în viaţa profesională cu speranţe reale de câştig a tradiţionalului campionat anual de vară a liceelor de pe stadionul Koshien (fapt real: inaugurat în 1924, cu o capacitate de 55 000 de locuri, a fost construit având ca destinaţie exclusivă cele două competiţii tradiţionale de baseball dintre… liceele din Japonia!) datorită prezenţei în lot a vedetei “Gorilla” Matsui, le vede pe acestea năruite brusc din cauza primei confruntări – programată în urma tragerii la sorţi – cu echipa liceului Gedo (practicanta unui soi de baseball criminal, în care orice este permis, pentru care turneul este singura oportunitate să scape nepedepsită pentru crimele comise pe teren. Era să uit un aspect minor, echipa asta e formată din zombies.
Mai mult, deprimatul Kocho (“Everyone’s standing in the way of my dream”) are probleme legate de integrarea în şcoală a unui nou elev despre care circulă numeroase zvonuri în ceea ce priveşte manifestările sale asociale şi ultraviolente.
Intră în scenă Jubeh the Baseball (interpretat de Tak Sakaguchi, cel care va regiza în 2008 filmul-cult Samurai Zombie), tânărul-problemă ce pare (prea bine) familiarizat cu conceptul de “fighting baseball”, în jurul căruia, din vii şi din morţii reînviaţi (cameleonicul Bancho: “Mi-am schimbat starea de spirit şi mi-am schimbat şi faţa, normal, nu?”, apoi “Am murit şi am revenit la viaţă, sigur că mi s-a modificat şi fizionomia!”), se reconstruieşte echipa decimată de Gedo în primul meci (în timpul căreia Jubeh se află în închisoare).
Noua confruntare.
Echipa-zombie este aruncată literalmente la grămadă în stadion dintr-o remorcă, membrii acesteia au o culoare verde-albăstrie şi un look foarte eclectic (antrenorul este “The Mask” îmbrăcat precum “Crocodile Dundee”, iar jucătorii, prin comportament, machiaj sau accesorii de joc trimit la The Mummy, The Texas Chain Saw Massacre, A Clockwork Orange, Mad Max, Hellraiser etc., etc.), şi, în faţa lor, pe terenul de baseball, nu îi au decât pe directorul Kocho, pe zombie-ul Bancho şi pe tocilarul “Patru-ochi” însoţit de mă-sa (absolut genială ca posesoare de baros şi aprigă expertă în arte marţiale).
Omorât de o explozie a unui manechin-capcană, Jubeh revine însă la timp din mormânt pentru a continua cu ei lupta alături de… Robo-Gorilla (Matsui) şi de Cyborgul-şef a profesorilor.
Duelul final se dă, unu la unu, între Jubeh şi antrenorul Gedo ce scoate la iveală arma sa secretă, Gedo Posion Bat, bâta de baseball otrăvită (“This poison was created especially to kill the hero!”), dar vă asigur ca surprizele, la fel de aiuritoare, nu se opresc aici.
Era să uit, filmul este pigmentat constant cu un absurd Monty-Python-esc în interpretare niponă, de la naraţiunile din off susţinute de… un câine companion al unui alcoolic până la numere de Musical (de muzică uşoară gen Mamaia 1980), care, fără îndoială, vă vor lăsa cu gura şi urechile căscate.
“Battelefield Baseball” se relevă a fi o zomedie realmente inovativă şi neconvenţională, ce nu iartă aproape niciunul din clişeele filmelor de ficţiune cu subiect sportiv (din acest punct de vedere îşi găseşte locul lângă Shaolin Soccer), şi merită fără îndoială (măcar) o vizionare ca o delicatesă exotică dintr-un meniul al entertainmentului extrem-oriental.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
