“GET MEAN” (1975, r: Ferdinando Baldi)
Inclusiv prin intermediul Pop culture, fie că vorbim de ficţiune literară sau cinematografică (Dan Brown, Woody Allen, fraţii Coen), deseori americanii sunt cei care descoperă Europa într-un fel sau altul şi, eventual, o şi civilizează, de fapt o supun corectitudinii lor politice.
Această premisă defineşte subversiv şi ultimul dintre Spaghetti Western-urile avându-l ca erou pe The Stranger, realizat după şapte ani de la trilogia lui Luigi Vanzi (“A Stranger in Town” şi “The Stranger Returns”, ambele din 1967, plus “The Silent Stranger” din 1968), iar acest efort de resuscitare a potenţialei francize de către actorul italo-american Tony Anthony, aici şi autor al poveştii şi producător, se îndepărtează semnificativ de reţetarul uzual de Exploitation-uri peninsulare in baza căruia au fost construite precedentele.
Să vă dau câteva indicii pe care nu le-am ghicit în bobi sau în zaţul de cafea precum Mama Omida, ci au ieşit repede la iveală chiar din plot, mai exact din globul de cristal a baborniţei dintr-o familie de gypsies adăpostite într-un cătun părăsit din Vestul Sălbatic, ce-l momeşte cu 50,000 de dolari pe pistolarul rupt în cur, pe “The Stranger” cum ar veni, ca să escorteze o prinţesă aparţinând etniei până în… Spania, unde aceasta urmează să preia conducerea armatei şi să-i înfrângă “barbari”.
Ziceţi şi voi, nu e un punct de plecare atractiv şi… profund în acelaşi timp?
Am încercat să fiu mai sobru, dar (foarte) vagile trimiteri la războaiele de independenţă ale statelor hispano-americane din prima parte a secolului XIX se dovedesc a fi doar un pretext de ilaritate, iar portretizarea francezilor invadatori a Spaniei în epoca napoleoniană ca războinici încornoraţi ce au aspect de… tătari se constituie într-o provocare la adresa spiritului ludic a cinefililor.
Dincolo de povestea aiuritoare, săgeţile ironice la adresa americanilor sunt cele care, în mod cert, fac în continuare deliciul acestui film realizat cu 50 de ani în urmă.
Ea, de sânge albastru: “Is that the respect you’re showing to royalty?” – El, american pur-sânge: “Business is business. I happen to be a businessman.”… şi de aici alunecăm vremelnic în registrul comediei Slapstick datorită trupei de vikingi care asediază în Wild West coşmelia în care juna e apărată de eroul nostru, îmbrăcat parcă de Juan Miró, înainte de a traversa (grafic) Atlanticul.
The Stranger (Tony Anthony) este un soi de “oglindă” neşlefuită a lui Cristofor Columb, un tălâmb care descoperă Lumea Veche pe repede-napoi, altfel un continent ce pare încremenit în proiect, dar a cărui populaţie pare să înţeleagă perfect engleza lui de baltă şi să calculeze în natură echivalentul primei în dolari (2,000 de cai), care din prima pare a fi prototipul americanului plin de virtuţi şi de intenţii bune care se lasă constant înşelat de naşparlii de europeni, fiindcă fiţoasa Prinţesă de Burgos (Diana Lorys) încearcă să-l aburească la vederea primelor ruine medievale că acolo e îngropată comoara lui Rodrigo, acesta fiind ultimul rege vizigot, intrat în cultura Pop(ulară) ca… El Cid.
Tandemul îşi începe periplul european prin a asista la o înfruntare dintre “barbarii” cotropitori şi mauri, unii cu topoare, alţii cu iatagane, unii cu tunuri, alţii cu puşti, iar cei dintâi, conduşi de Diego (Raf Baldassarre), câştigă lupta care i-ar crea o criză de nervi răposatului Sergiu Nicolaescu şi iau în custodie femeia, lăsându-l spânzurat de picioare pe americanul The Stranger, care, până la acel moment, oricum nu făcuse altceva decât să dea din clanţă.
Elizabeth este dusă în cetate şi mixul simbolistic trece în spaţiul absurdului istoric – idolul cetăţii, îmbrăcat în solzi de aur, este armăsarul Cidului, cel care i-a alungat pe mauri din Spania având credinţa că “with the truth that word no faith shall keep”, care, apropo, nu e o replică din film, ci un citat din traducerea lui Rose şi Bacon al poemului Cantar del mio Cid -, cu The Stranger salvat de “gypsies” şi dus într-un adăpost clandestin, unde îi ia pe aceştia la întrebări în legătură cu banii datoraţi, căci, în fond, el şi-a făcut treaba, adică a adus Prinţesa în Spania.
Abia acum, agitat şi nemulţumit, reprezentantul Vestului Sălbatic se decide să scoată pistolul şi să împuşte din goana calului câţiva vikingi caricaturali purtători de carabine împrumutate de la Ecaterina Teodoroiu, după care îi spânzură de zidurile fortificaţiilor.
Nu rataţi scena în care barbarul germanic, ce ar fi trebuit să fie francez, dar are mustaţa unui nepot de-a lui Genghis Khan, aruncă furios suliţa în crucea templieră, iar americanul echipat cu un poncho mexican i-o rupe competent în zbor cu un glonte, concluzionând sec: “Nobody’s getting nervous, because I come in peace.”.
Trebuie să admiteţi că nici într-un conflict gen Marvel cu Thor versus Loki nu vedeţi aşa ceva. Mai ales că The Stranger, descoperitorul Europei venit din America, încearcă apoi să momească “indigenii” spanioli cu… mărgele, pălării cu pene şi oglinjoare, nu de alta, dar ca să îşi mai recupereze din pagubă, pentru a sfârşi vrăjit de predicile consilierului cocoşat al lui Diego, Sombra (Lloyd Battista), fan al lui… Shakespeare (ca atare, referinţele la Richard al III-lea nu sunt deloc întâmplătoare).
Pactul se face, iar filmul se transformă într-un treasure hunt aventuros care îl conduce pe “Străinul” de peste Ocean – care începe să semene cu Ash din “Army of Darkness”, al lui Sam Raimi – în poienişuri cu tauri înfierbântaţi, prin peşteri pline de fumigene care îl înegresc sau în pieţe în care ajunge să fie pus la proţap. “What a crazy country. The women are men and the men are women!”
Pentru a nu diminua din plăcerea savurării acestui divertisment cinematografic atipic şi, în esenţă, extrem de amuzant pentru afficionados, nu intru în amănunte apropo de etapa ‘Rambo’, cea în care The Stranger… “gets mean”.
Foarte Camp ca estetică! Comparabil doar cu stranietatea indusă de “iMátalo!” (1970), al lui Cesare Canevari (cineast rezervat, dificil de analizat sau de descifrat, ce debutase în 1964 cu “Per un dollaro a Tucson si muore”), “Get Mean” poate fi perceput deopotrivă ca o contribuţie la epitaful adresat Epocii de Aur a Western-urilor Spaghetti, dar şi ca un bizar demers inovativ în spaţiul Exploitation de reinventare a unui gen din perspectiva evoluţiei simbolisticii Pop culture şi a comportamentului consumatorilor de filme de nişă.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
