Solaar este titlul noului album semnat de grupul bucureştean de rock om la lună, care va fi lansat pe 26 martie şi promovat apoi printr-un turneu în mai multe oraşe din România.
Apărută în 2018 ca proiect solo, iar în toamna lui 2019 transformată în full band, trupa are deja la activ trei albume de studio: Dans (2020), compus și înregistrat în perioada de lockdown, În caz de om la lună strigați om la lună, stânga-dreapta, după caz (2021) și Echilibru (2022), precum și un album live, Fazele Lunii (2024), înregistrat la Teatrul Național București.
Cu Solaar, care conține treisprezece cântece și a fost compus în toamna anului 2023, om la lună duce mai departe drumul început odată cu Echilibru, acela de a experimenta sunete și emoții noi, păstrând însă, ca de fiecare dată, elementul care dă o semnătură personală trupei, poezia. De la fondatorul grupului, DORU PUŞCAŞU, am căutat să aflăm mai multe detalii despre modul în care s-a cristalizat acest produs artistic “solar”.
Doru, cum s-a născut un album numit Solaar în acest context care e departe de fi luminos?
Mi-am dat seama că toată viața este o chestiune de alegeri și de perspectiva prin care o privești. Suntem destul de învățați cu răul și cu ideea că nu se poate, că nu ne este dat, că totul are un final. E mult mai ușor de acceptat răul decât binele. În toată lupta asta continuă cu noi înșine și cu alegerile noastre e mare nevoie să știm că se poate și altfel, că lumina e acolo, pe undeva, și chiar dacă nu o vedem cu ochii o putem intui.
Și că merită să ducem lupta cu întunericul din noi și din lumea care ne înconjoară. De dragul frumosului și binelui și luminii. Faptul că dincolo de asta e ceva reprezintă de fapt gândul bun, acela care ne poate ghida pe drumul ăsta întunecat. Asta am simțit că e Solaar, gândul bun care ne poate ghida.
Spuneai la un moment dat că, pentru voi, acest e album “este tare iubit”. Ce-l face diferit sau special faţă de discurile anterioare înregistrate de Om la lună?
Noi am dus mereu o luptă cu timpul. Poate pentru că ne-am găsit așa de târziu, poate pentru că ne-a ieșit așa târziu. Nu mai suntem la vârsta în care simțim că avem tot timpul în față, însă tocmai pentru că ne-am găsit în acest moment al vieților noastre face prietenia noastră ceva foarte special. E o prietenie matură și plină de respect și dragoste. Și faptul că descoperim în permanență lucruri noi despre muzica noastră și despre noi înșine ne dă o mare încredere că suntem fix acolo unde trebuie să fim.
Pe albumul ăsta ne-am simțit ca niște copii care descoperă lumea, care descoperă culorile și gusturile, l-am primit cu multă curiozitate și nerăbdare, l-am lăsat să ne ducă unde vrea el, cu mintea deschisă și fără nicio prejudecată, întocmai ca un copil care nu are nimic de pierdut, ci doar totul de descoperit. Noi am scris acest album în tabăra noastră de creație de la Corbu, din Constanța, și am stat izolați de lume două săptămâni.
Și tocmai izolându-ne de tot ceea ce ne era familiar am putut să ne apropiem mai mult de noi înșine, să privim frumusețea și măreția naturii, să nu ne mai raportăm la lucruri fără importanță, ci mai degrabă să căutăm sens lucrurilor pe care le trăim. Asta a fost cea mai mare bucurie, să vezi că poți găsi inspirație în cele mai neobișnuite locuri, din cele mai neobișnuite și aparent lipsite de importanță lucruri.
După inspiraţie au urmat însă experimentele în procesul creativ, fiindcă aţi lăsat albumul să vă scoată din zona de confort. Încotro v-aţi îndreptat cu explorarea?
Pentru noi a fost mereu extrem de important să nu ne repetăm, să nu refacem de fiecare dată rețeta de succes. Adică să nu cântăm la nesfârșit același cântec. Înainte de orice e important să ne placă nouă ce iese, să ne bucure rezultatul. Plecând mereu de la ideea asta, am încercat să explorăm direcții stilistice noi, păstrând totuși ceea ce ne face pe noi ceea ce suntem.
A fost mereu o combinație de ceva vechi, cu ceva nou, ceva provocator și nemaiauzit, cu ceva cunoscut și familiar. Pe Solaar am introdus și mai multe elemente electronice, am combinat temele de chitară cu cele de synth, am ales de multe ori beat-uri electronice în locul ritmului clasic de tobă. E bucuria descoperirii sunetelor noi, a rezultatului diferit, tot cu curiozitatea unui copil.
Cum vă manifestaţi dragostea pentru Solaar în faţa publicului?
Lucrurile au crescut enorm de la ultimul album încoace. Și noi ca trupă și oamenii care fac parte din lumea noastră. Ne bucurăm de o comunitate de fani care ne urmează peste tot, care se regăsesc în povestea noastră și care ne dau foarte mult curaj și încredere. Așa că turul de promovare pentru acest album va fi cel mai provocator din punct de vedere al producției.
Vom avea câte două concerte diferite în șase orașe, iar fanii noștri vor putea trăi o experiență de neuitat, ceea ce ne dorim și pentru noi patru. Este o conectare fantastică între noi și public, e multă dragoste și bucurie acolo la concerte, așa că încercăm să facem din turneul Solaar o sărbătoare a noastră, a oamenilor la lună de peste tot.
Cu ani în urmă, până ca oamenii la lună să fie peste tot, a fost doar unul, pentru că Om la lună s-a născut ca proiect solo al tău. În câteva cuvinte, care au fost fazele acestei evoluţii?
Deși poate o să sune puțin ciudat, cred că, în ceea ce ne privește, lucrurile s-au întâmplat de la sine, dar atât de natural, încât, de la un punct încolo, dându-mi seama că nu este doar un soi de coincidență, le-am lăsat să se întâmple, adică n-am intervenit sub nicio formă… știi, e ca atunci când te pui în barcă și te duce curentul unde vrea el.
Eu n-am avut o strategie în a-mi face o trupă, nici măcar n-am avut o strategie în a intra sau a reveni în zona asta muzicală şi am reînceput să cânt dintr-o mare, mare, mare nevoie, ca să pot să scot pe gură lucruri care n-aș fi vrut să iasă prin alte părți. Pentru că, din păcate, cel puțin la mine așa se întâmplă, dar cred că se întâmplă și la alții: dacă nu spui lucrurile care te preocupă în momentul în care se întâmplă, încep să se depună şi să iasă pe colo, pe colo.
De asta am făcut-o, iar proiectul meu solo a avut un succes neașteptat absolut de la început, adică n-a fost nevoie de un incubator sau de un anume timp care să treacă. M-a luat așa, cumva, pe sus întâmplarea asta, iar nevoia de trupă s-a născut pentru că nu mi-a plăcut ideea de single songwriter și, atunci când cântam singur la chitară, mă simțeam foarte bine, dar, în același timp, mă uitam stânga-dreapta, nu mai era nimeni pe acolo şi mă simțeam singur și stingher.
Eu sunt un copil crescut într-o familie mare şi, înainte să învăț să merg, am învățat că lucrurile se împart, adică n-am avut niciodată o latură egoistă în mine, ci dimpotrivă, întodeauna am avut nevoia să împart bucuria cu alții și de aceea mereu am fost un om de echipă. Și am avut un moment de revelație când am participat la primul meu mare festival, la Rocanotherworld de la Iași, unde, pe scena aia mare, care avea vreo 30 de metri deschidere, eram singur cu chitara în brațe.
Eu n-am avut niciodată filonul ăsta Folk în mine, mai degrabă am mers înspre Jazz, înspre Blues, dar nu m-am simțit niciodată confortabil în postura asta, de omul și chitara, adică eu, la munte, cântam Timpuri Noi, Mistrețul, nu cântam Nebun de alb sau nu mai știu eu ce alte piese Folk.
Revenind la acel festival, interpretând eu acolo cântecele mele, mi-am dat seama că aveau nevoie de un pic de energie suplimentară, dar simțeam că nu pot să le dau, nu pot să împing mai mult în ele. Atunci am realizat că ar fi foarte mișto să dezvolt acea muzică, iar băieții ăștia au apărut apoi în viața mea printr-o serie de întâmplări fericite, neașteptate, dar care s-au suprapus… dar asta e o poveste lungă.
Dă-mi, totuşi, câteva detalii despre modul în care v-aţi cunoscut şi apropiat muzical. Cum aţi descoperit că sunteti cu toţii… oameni la lună?
Ei cântaseră toți trei în altă trupă, în Eyedrops, iar cu Dragoș [Strat], care este nu doar chitarist, ci și producător, am început eu să fac muzică. La el m-am dus cu chitara și vocea, i-am cântat niște piese și el a fost pentru mine în acea primă fază producător și inginer de sunet, pentru că am înregistrat la el în studio. Dorindu-mi să continui cu el, i-am povestit apoi de intenţia mea de a merge mai departe într-o trupă şi i-am propus să vină cu mine, dar el mi-a zis: ‘Nu prea pot. Îmi place de tine, ești mișto, dar nu am timp, căci eu sunt cu studioul și cânt şi în Eyedrops.’. Am spus: ‘Bine, am înţeles.’.
Niște luni mai târziu, Dragoș s-a supărat cu băieții de la Eyedrops din niște motive destul de ridicole, s-au certat, s-au despărțit, iar Dragoș a plecat. Mă sună şi-mi zice: ‘Bă, fii atent! Știi că ți-am zis eu cu ceva vreme în urmă că nu pot? Uite că pot, acum am timp.’. ‘Bine, super!’ Iniţial, eu voiam să fac împreună cu el un fel de The Last Shadow Puppets, adică să cântăm cu două chitări, plus eventual un drum machine, adică să nu avem full band, dar el mi-a zis: ‘Mie nu-mi place treaba asta cu doi. Urăsc din suflet Folk-ul și când ai doar doi chitariști, vrând-nevrând, se cântă Folk.’.
Am încercat să-l conving că putem să ne ducem în orice direcție, dar el a ţinut-o pe a lui: ‘Nu, nu-mi place! Mie-mi place cu tobe, cu bas, care să împingă, să lovească…’. Nu după mult timp, întâmplarea a făcut ca doi dintre băieții cu care cânta în Eyedrops [Adrian Maraloiu şi Cătălin Constantin – n.r.] să plece la rândul lor şi, drept urmare, a vorbit cu ei… şi, dintr-o dată, m-am trezit cu o formaţie!
Iată cum, în doar câteva luni, am ajuns de la eu singur la o trupă adevarată, dar băieții n-au marşat chiar de la început, fiindcă totul era încă mult prea proaspăt – erau super-răniți, și emoțional, și în orgoliu -, iar unul dintre ei, Adrian, toboșarul, chiar a zis ceva foarte drăguț: ‘Băi, am nevoie de 40 de zile de doliu!’. Fusese trupa lui din liceu, formată cu prietenii lui cei mai buni, iar eu știam ce înseamnă asta și, ca atare, am acceptat decizia lor. După aia, ne-am întâlnit și, la prima întâlnire, a fost ceva, așa… dragoste la prima vedere între patru bărbați în toată firea.
În acest fel s-a stabilizat formula om la lună, dar tu, personal, când ai început, de fapt, să crezi realmente că muzica ar putea fi mai mult decât un hobby?
Asta s-a întâmplat în ultima perioadă, să spun așa, deci cam de vreo doi-trei ani. Eu provin dintr-o familie foarte conservatoare, dar se asculta şi se cânta multă muzică la noi în casă… se oprea curentul pe vremea lui Ceaușescu și dădea tata drumul la un opaiț din ăla, la o lampă cu gaz, și începeam să cântăm, căci ne ne învăța el cântece patriotice sau cântece de munte.
Muzica a fost tot timpul prezentă la noi în familie, dar mereu a fost ideea că ea este precum literatura sau călătoriile, adică face parte din viață, parte din hobby-urile noastre, şi, prin urmare, n-am avut această susținere din partea alor mei, că aș fi foarte talentat şi că ar merita să continui să fac asta, fără a mai pierde vremea cu multe alte lucruri. Mie mi s-a spus: ‘Du-te și fă-ți o carieră, să fii bun în ceea ce faci. E foarte drăguț că mai și cânți, e bine, dar asta să fie un hobby.’… şi asta începusem și eu să cred.
Mi-a luat foarte mulți ani să îmi dau seama că, de fapt, muzica n-a fost niciodată un hobby şi că hobby-urile mele sunt altele! Pentru mine, muzica este o nevoie, este un mod de a supraviețui, nu este un hobby, căci nu supraviețuiești cu “hobby”-ul tău.
Colecționarea de viniluri nu te face să supraviețuiești – când ai bani, îți cumperi, când nu ai bani, nu-ți mai cumperi -, pe când eu simt că mor dacă nu cânt, mie mi se face rău, și mi-a luat mult timp să accept că, de fapt, muzica este pentru mine total altceva decât un hobby. Am început să simt asta mai acut după pandemie, cu om la lună în această formulă mare, când am văzut rezultatul şi efectele muzicii noastre.
Marea de oameni care ne cunoaște, faptul că mă oprește lumea pe stradă foarte des… ăsta e punctul în care, practic, m-am văzut prin ochii celorlalți, înainte ca eu să înțeleg, de fapt, cine sunt. Pentru că pandemia, clar, ne-a zguduit pe toți, efectiv ni s-a mișcat pământul de sub picioare… asta e ceea ce am simțit cu adevărat și faptul că am putut să cânt şi să compun în perioada aia, că noi am scris atunci primul nostru album, izolaţi la mine acasă, în mansardă, ne-a ținut cu mințile acasă.
Înainte să fie de ajutor pentru alții sau să aibă un sens creativ, lucrul ăsta s-a dovedit a fi de ajutor pentru noi, adică am putut să mergem mai departe și să vedem ce avem de făcut rațional, căci altfel alergam prin jurul mesei de frică, toți fiind super, super speriați…
În 2020, cu prilejul apariţiei albumului de debut, Dans, spuneai: “Eu scriu foarte mult despre emoții, despre trăiri. E un soi de terapie pentru mine.”. De ce ai folosit cuvântul terapie?
Întâmplarea face că, la mine acasă, chiar există un terapeut. Soția mea este psihoterapeut și, de vreo 12-13 ani încoace, ea asta face… dar nu cu mine, că nu se poate face terapie în familie. Petrecând însă atât de mult timp împreună, din discuţiile avute cu ea, am înțeles niște lucruri despre mine, eu provenind dintr-o generație de oameni care nu au considerat despre ei înşişi că ar avea probleme.
Noi suntem bărbați, noi suntem “șmecheri”, adică nu te duci la terapie ca orice nebun pastilat, şi atunci, mulți ani, am ținut la rândul meu înăuntru niște lucruri pe care n-am știut să le spun, dar muzica m-a ajutat să-mi exprim, într-un fel sau altul, trăirile astea intime. De asta spun că, cel puţin pentru mine, muzica are valoare terapeutică.
Altfel, pentru că a devenit foarte, foarte la modă în zilele noastre, cuvântul terapie spus pe gură pare că și-a pierdut un pic din greutate, pentru că oricine poate să facă un modul de studii și se consideră a fi terapeut sau coach sau mentor, în fine, sunt o mie și una de nume, doar că terapia cu adevărat se face de către oameni care fac școală de așa ceva şi se formează pe bune timp de ani întregi, adică e un proces de învățare continuă.
Chiar mă supără uneori când îi spun soţiei ‘Hai să plecăm, să ne vedem de treabă!’ şi ea îmi zice: ‘Nu pot, că mai am 76 de cursuri.’, adică se muncește foarte mult în profesia asta.
În evoluția ta ca individualitate, în momentul în care vrei să dezvolţi creativ o idee, ce primează… scrisul sau compusul, cuvântul sau notele?
Multă vreme nu le-am separat, nu le-am împărțit atât de clar, însă, de vreo doi ani încoace, am început să le disociez un pic. Până atunci, scrisul și compusul erau parte din aceeași poveste, fiindcă eu am scris mereu pentru muzică, adică nu am scris poezie, nu am scris literatură per se, deci mă gândeam din start că acele cuvinte vor avea o coloană sonoră sau, invers, aveam în cap o temă muzicală și începeau să-mi vină niște cuvinte îngânând-o în minte.
La mine, compoziția avea și versuri, avea și muzică… asta era miza şi nu muzica fără versuri sau versurile fără muzică.
În ultima vreme, de când colegii mei au început să se implice mai activ în ce înseamnă partea de compoziție, am făcut cumva niște pași în lateral și am început să compun uneori pentru teme scrise de ei, deci să mă bag un pic în mintea lor şi a fi mai degrabă scriitor de versuri decât compozitor de muzică îmi place foarte mult, pentru că am descoperit noi valențe ale scrisului meu și mă provoacă să găsesc noi sensibilități și feluri de a scrie în interiorul meu pornind de la o creație personală ce vine din sufletul altcuiva.
Cu cinci ani în urmă era doar un om la lună care își cânta muzica, iar acum, pe scenă, evoluează o trupă al cărui produs artistic este unul colectiv. Cum funcționează, de fapt, procesul creativ în cazul vostru?
Mi se pare că, la noi în formație, poate cel mai mare atu îl reprezintă faptul că suntem extrem de compatibili muzical, iar asta ni s-a arătat chiar de la început și, cu cât trece timpul, compatibilitatea asta rămâne, mai ales că am descoperit unii despre ceilalți care sunt locurile în care se simte confortabil fiecare şi astfel mai scad și orgolii și mai împingem din limite, deci e cu atât e mai bine.
Am ajuns la albumul ăsta, ultimul pe care l-am compus, să simt că este, într-un mod foarte ciudat, parte egală din fiecare dintre noi, fiindcă toţi patru suntem, de fapt, niște mulțimi care ne suprapunem într-o zonă foarte mare, deci intersecția noastră este zdravănă și tot crește. Adică Solaar s-a creat plecând de la idei separate, venite de la fiecare dintre noi, și ceilalți trei oameni au contribuit ca ele să crească punând straturi pe ideea inițială, fără s-o saboteze, fără să se pună de-a curmezișul, pur și simplu prin încercări.
Pentru că multe dintre cântecele astea noi au fost cu trial and error, adică am mers într-o direcție și, dacă am simțit că nu e confortabil pentru unul dintre noi, am dat înapoi şi am căutata alta… hai să vedem cum ar suna altfel. A fost o mare disponibilitate din partea noastră, atât emoțională, cât și fizică, să încercăm să luăm un cântec și să-l punem pe toate părțile, să vedem în ce direcție se duce.
Noi avem chestia asta a noastră, pe care am descoperit-o în pandemie, forțați fiind de situaţie, că putem compune, dacă ne propunem asta, stând împreună şi, după aceea, fiecare album nou s-a născut dintr-o astfel de sesiune: două săptămâni într-un loc, numai noi patru, complet rupți de lume. Totul se naşte lucrând împreună şi aşa au stat lucrurile inclusiv cu ultimele noastre două albume, care sunt produse colective 100%.
Cum apare însă noul în creaţia voastră? A crea împreună presupune să vă jucați cu ceea ce deja aveți sau știți, iar asta, cel puţin la prima vedere, nu încurajează impulsurile experimentale…
Uite, fiecare dintre noi, mai tineri sau mai puțin tineri, se găsește într-un moment al vieții lui… să dau un exemplu concret: Cătălin [Constantinescu], basistul nostru, este ascultător de Post-Punk şi în muzica aceea apare un sintetizator care provine din Punk-ul clasic, din anii ’80, așa că şi-a comandat o asemenea clapă ca să se joace pe ea şi a început să descopere ce poate face în timp ce ne-o arăta și nouă, căci e plină de butoane, e mult analog acolo, sunete modulate, forme de undă, în fine.
Începând să cânte la ea… am început și noi să auzim, adică a fost ca atunci când aduce un copil o jucărie nouă şi toți ceilalți sar pe el: ‘Wow! Ce face asta? Dar cum sună asta?’. Pe de altă parte, în patima asta a muzicii electronice a căzut și Dragoș [Strat], care-i producătorul nostru, “omul cu butoanele”, care și-a cumpărat la rândul său vreo șapte clape… toate nebuniile și demențele, şi a adus și el în viața noastră o clapă.
Şi atunci, în momentul în care începem să cântăm, apare clar curiozitatea unor adulți care au descoperit niște lucruri noi şi, până la urmă, ar fi bine ca această curiozitate să nu dispară vreodată din viețile noastre, că asta ne-ar face mult mai puțin vii.
Găsind instrumente noi, am descoperit sunete noi și, în momentul în care am suprapus sunetele astea noi pe ceva ce nouă ne era foarte familiar – sau mie îmi era foarte familiar -, a căpătat o altă dimensiune. Iarăși, un aspect pe marginea căruia am căzut cu toții de acord a fost să încercăm să nu ne repetăm, fiindcă în momentul în care ai succes cu un tip de cântec, tentația e să-l mai faci încă o dată.
Cum e Basul și cu toba mare [hit-ul trupei Viţa de Vie – n.r.], pe care, dacă încerci să îl păstrezi ca tonalitate în alt cântec, nu mai are cum să sune la fel de frumos, iar tu nu te simți bine să compui sau să cânți ceva asemănător, adică ar părea că toate cântecele sună la fel.
Apariția asta a instrumentelor și a sunetelor noi în viața noastră ne-a dat cumva din direcția asta clasică, alternativă, în care și noi, și publicul nostru ne simțeam foarte confortabil şi am zis: ‘Wow, da!’, cu toate că, evident, am avut o teamă de schimbare, așa cum o are fiecare dintre noi… ‘Băi, nu știu, era mai bine înainte?’, ‘Dar dacă nu o să mai placă?’.
Este o temere firească, compensată însă de bucuria pe care am simțit-o descoperind și dând noi valențe cântecelor, care mi se pare inestimabilă. Adică, pentru noi, este nemaipomenit ce am realizat!
Unul dintre din elementele care definesc muzica om la lună este poetica. De ce crezi că “oamenii la lună”, indiferent dacă sunt pe scenă sau în fața ei, mai au nevoie de poezie, de metaforă scrisă sau cântată într-un secol al vizualului?
Cred că este ceva la nivel senzorial, nu cred că se poate explica. Dacă-l întrebi pe fiu-meu care-i treaba cu poezia, cum erau bunicii sau părinții noștri, care mergeau și recitau din Minulescu să cucerească o fată, o să zică: ‘Man, e cam penibil!’. Acum, doar când auzi cuvântul poezie ți se pare desuet, deci cred că mai degrabă este o chestiune cum e lumina, cum e căldura soarelui sau cum e culoarea verde din plante ori galbenul păpădiei, nu știu, e ceva ce te atinge într-o zonă sensibilă, ancestrală, care e acolo, în tine, fără să ți-o explici, pentru că nu știi cum.
Pentru că, sincer, nici eu nu m-aș duce să iau acum din bibliotecă o carte să citesc o poezie, nu îmi vine să fac asta, dar e ceva acolo… o poezie intră prin niște zone ale noastre neumblate de mult și cred că asta e ceva ce nu doar noi, dar și copiii noștri, la rândul lor, vor avea mereu, o zonă de sensibilitate interioară ancestrală, inexplicabilă, care e acolo dintotdeauna și va fi întotdeauna, care va vibra doar la poezie.
Și cred că ăsta este un secret, dacă vrei, al reușitei noastre, că am ajuns cumva prin muzică în acele zone neatinse de mult și e ca un gust pe care ți-l amintești, dar nu știi de unde să-l iei, sau ca un miros care-ți e foarte familiar, dar n-ai putea spune când l-ai simțit tu sau la cine, care te umple de plăcere.
Ca să închidem cercul, spuneai la început că mereu aţi dus o luptă cu timpul. Trecerea acestor 5 ani arată însă că timpul a fost destul de prietenos cu om la lună. De ce continui să percepi timpul ca un oponent?
Cred că asta e ceva legat de mine și timp. A fost mereu lupta mea personală și, cu toate că pot spune că timpul mi-a dat foarte multe lucruri bune sau că timpul a trecut de cele mai multe ori în favoarea mea, tot mi-e frică… mi-e frică de final. Este frica gândului terminal, cu care eu am trăit dintotdeauna, ceva cu care am învățat să trăiesc, pentru că se întâmplă de foarte multe ori să fiu fericit cu adevărat, să simt că îmi pocnește sufletul de fericire, dar repede îmi apare, așa, o voce, care-mi șoptește: ‘Da, dar știi că o să se termine?’.
Și “știi că o să se termine” ăsta e cam păgubos, căci nu te lasă să te mai bucuri până la capăt de frumusețea momentului, care, evident, este trecător și asta nu e neapărat un lucru rău, că poate să vină unul și mai frumos în sens diferit, dar frica finalului eu am avut-o mereu și cu lucrul ăsta mă confrunt, pentru că mi-am dat seama că nu are cum să dispară.
Eu n-am ajuns la seninătatea șamanului sau a preotului budist care consideră că moartea face parte din viață, că e ceva atât de natural încât e doar o chestiune de timp și poți trăi cu adevărat bucurându-te de timpul pe care îl ai, știind că o să se termine, așa că simt că sunt mereu angrenat în lupta asta cu timpul.
De asta vorbesc așa, pentru că este o luptă cu mine însumi de a mă bucura cu adevărat de ceea ce trăiesc – pentru că eu chiar am avut parte de niște ani foarte, foarte frumoși și luminoși -, având mereu această voce care îmi șoptește în continuare și pe care trebuie să o ignor sau să mai vorbesc un pic cu ea, sperând că o să se mai liniștească.
» Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
» Foto header: Roxana Ciociorva
