“IL BIANCO, IL GIALLO, IL NERO” (1975, r: Sergio Corbucci)
Titlul în engleză al acestui Western lansat acum 50 de ani, Shoot First… Ask Questions Later, este relevant pentru caracterul de produs cinematografic uşor digerabil, aşa că ar putea părea surprinzător că voi începe acest text pe un ton serios, dar contextul geopolitic actual face fundalul poveştii neobişnuit de interesant, referindu-se la relaţiile dintre SUA şi Japonia în secolul XIX.
Între 1853 şi 1867, odată cu declinul şogunatului Tokugawa, care avea să fie înlocuit cu guvernarea Meiji (cea care a asigurat evoluţia statului nipon din feudalism în modernitate, inclusiv prin renunţarea la politica externă izolaţionistă), s-au consumat primele demonstraţii de forţă ale americanilor, care au impus semnarea a două tratate esenţiale (Treaty of Peace and Amity din 1854, după episodul “Black Ships” gestionat agresiv de Comandorul Matthew C. Perry, şi Treaty of Friendship, Commerce, and Navigation, pe fondul războiului Shimonoseki din ’63-’64, în care fregata USS Wyoming şi-a demonstrat în mod sângeros superioritatea în faţa primitivei flote japoneze).
Dat fiind numărul crescând de emigranţi spre Statele Unite – Hawaii era destinaţia favorită – şi multiplele interese comerciale, niponii au ales calea diplomaţiei excesiv de prudente şi de împăciuitoare pentru normalizarea relaţiilor cu “Marele Licurici”.
De pe margine, între două cochilii de moule supte la prânz şi o jumătate de pizza roasă pe terasă în lumina asfinţitului, latinii din Europa occidentală chibiţau tacticoşi, iar înţepăturile lor sarcastice la adresa acelei perioade de PR intens din partea japonezilor se regăsesc inclusiv în produse Pop culture realizate chiar şi… un secol mai târziu.
Astfel, francezii au finanţat “Soleil rouge” a.k.a. “Red Sun” (1971), în care, în tren, ambasadorul Japoniei este jefuit de katana pe care trebuia să i-o înmâneze drept cadou Preşedintelui Ulysses S. Grant prin 1870 şi e treaba de onoare a adjutantului diplomatului să o recupereze cu ajutorul unui bandit interesat de găbjirea restului prăzii (lingourile de aur). Toshiro Mifune, Alain Delon, Charles Bronson… nume mari şi tari în distribuţie.
Mai şugubăţi, italienii, prin Sergio Corbucci (“Django”, “Navajo Joe”, “Il grande silenzio”), s-au decis să facă şi ei un film pe reţeta asta, dar unul mult mai neserios, deoarece cadoul, transportat tot pe calea ferată, nu mai e o sabie, ci un ponei (Shinme… delicios nume), iar protagoniştii capătă trăsături caricaturale.
Eroul japonez (‘Cel galben’) nu mai e un războinic dur şi versat, ci un retardat exmatriculat de la şcoala de samurai care interpretează codul bushido din perspectiva unui iobag needucat, partenerul său devine dintr-un nelegiuit lipsit de scrupule apărător a legii cu stea în piept, bătrâior pătruns de misia sa (‘Cel negru’), iar impetuoasa şi voluptuoasa Cristina (interpretată de Ursula Andress în “Soleil rouge”) se metamorfozează în Shoot First… Ask Questions Later într-un şnapan mitoman şi guraliv cu aere de dandy (‘Cel alb’).
Cine îi interpretează?
Trei actori ultra-experimentaţi, bine plantaţi în uzina de Western-uri Spaghetti: Tomas Millian (“O Cangaçeiro”, “Vamos a matar, compañeros”, “I quattro dell’apocalisse”), Eli Wallach ( “The Magnificent Seven”, “How the West Was Won”, “Mackenna’s Gold”) şi Giuliano Gemma (“Per pochi dollari ancora”, “Vivi o preferibilmente morti”, plus seria “Ringo”).
La scrierea scenariului acestei comedii lipsite de pretenţii au contribuit nu mai puţin de şapte persoane, dintre care – exceptându-l pe Corbucci însuşi – doar una avea expertiză serioasă în genul Western, veteranul Mario Amendola (“Spara, Gringo, spara”, “Il grande silenzio”, “Dai nemici mi guardo io!”), iar acest amalgam creativ a condus spre un rezultat discutabil în ceea ce priveşte diferenţele semnificative de calitate a umorului dintre o scenă sau alta, care par a-i dezorienta în anumite momente inclusiv pe talentaţii şi versatilii fraţi Guido & Maurizio De Angelis (“Chino”, “Cipolla Colt”, “Keoma”) în crearea muzicii adecvate.
Iată, pe scurt, cam despre ce este vorba: Blanc de Blanc (Gemma), escrocul elveţian de origine italiană, îl trage pe sfoară pe şeriful Blackjack (Wallach), însă rămâne la rândul său lefter după ce Shinme îi mănâncă teancul de bancnote şi devine atras de mirajul milionului de dolari oferit de japonezi în schimbul căluţului răpit de indieni, transportat într-un cufăr cu trei încuietori, clenciul fiind acela că, la introducerea cheii, două detonează o încărcătură de trotil şi doar una e cea corectă.
Blanc are parte de un companion inedit, pe Sakura (Milian), fiu de “japonezotă” (mamă japoneză şi… cocotă), care a şutit sabia şefului defunct, se visează mare războinic şi ţine să-şi ‘repereze’ onoarea.
Momentele comice ce aspiră la a fi antologice sunt construite pe jocurile de cuvinte rezultate din engleza stricată a lui Sakura, un soi de Jar-Jar Binks eşuat într-un cu totul alt univers cinematografic, sau cele pur parodice, dedicate fanilor înfocaţi a Spaghetti-Western-urilor, precum diatriba memorabilă a soţiei lui Blackjack, Clementine, din debutul filmului:
“For a miserable fistful of dollars that are not even already your share! At least I did that for a few dollars more… but vamos a matar, compañeros! Always around in the good, the bad and the ugly times! Head down, dear: you’re at the day of reckoning, now!…”, ce continuă cu trimiteri la “Giù la testa” (“Duck, You Sucker”), “Il mio nome è Nessuno”, “Minnesota Clay”, “Faccia a faccia”, “O Cangaçeiro”, etc, etc, etc.
În rest, avem de-a face cu pretexte de ironii, inclusiv cu tentă misogină sau rasistă, întorsături de situaţie şi glumiţe lipsite de originalitate (şerifului i se spune “cel negru” deoarece vede viitorul în negru, fostul maior confederat a exterminat piei roşii, dar “a câştigat stima americanilor”, şpriţangii amerindieni au doar calitatea de a fi buni doar… la suflet, căci “pielea roşie nu înşeală pielea galbenă”, ş.a.m.d.), dar mixate până la urmă, nu neg asta, într-un mod simpatic şi agreabil (“cel alb, cel galben şi cel negru… o roşcată mai lipsea”), precum o sumedenie de legume diverse fierte într-o ciorbă plăcută la gust.
Dar care nu ţine de foame, pentru că, dincolo de umor, se distinge o superficialitate… mediteraneană în ceea ce priveşte ţeserea mai solidă a poveştii în ansamblu.
Cu certitudine, nu este unul dintre cele mai valoroase filme din CV-ul lui Sergio Corbucci, dar trebuie să ne amintim că pelicula vine la apusul epocii de glorie a Spaghetti-Western-ului ca gen, şi, ca atare, dincolo de cârcoteli punctuale, merită o (re)vizionare.
O menţiune de final… muzica bate filmul.
Căutaţi să ascultaţi OST-ul foarte ludic al fraţilor De Angelis, deoarece este înviorător, mai ales cele trei compoziţii care au şi parte vocală. Iar dacă vă închipuiţi că au angajat vreun muzician de Country ca interpret, vă înşelaţi, pentru ca ei înşişi le interpretează, sub pseudonimul… Dilly Dilly!
Este doar unul dintre nom-de-plume-urile utilizate de către De Angelis de-a lungul timpului, fiindcă s-au mai jucat muzical ca Oliver Onions, Donald & Olimpio, Barqueros, The Black Stones, Juniper, Canary Jones, Sunrise sau Gulliver… “Say what?”
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
