“MANIAC COP” (1988, r: William Lustig)
Cu toate că, din păcate, titlul ar putea uşor să îi îndepărteze de vizionarea sa pe cei ce nu agreează excesul vizual de violenţă explicită şi gratuită pe ecrane, vă asigur că “Maniac Cop” merită cu certitudine a fi (re)vizitat.
Acest cult-classic Slasher nu este mai şocant sau înfricoşător nici decât “Psycho” al lui Hitchcock şi nici decât “Se7en” al lui Fincher.
Desigur, aici exagerez niţel, dar, repet, nu vă lăsaţi induşi în eroare… deşi titlul rezumă bine premiza: un psihopat cu o forţă fizică monstruoasă îmbrăcat în uniformă de poliţist ucide aparent la întâmplare oameni nevinovaţi pe străzile New York-ului; tot aparent, acesta este invincibil şi nedetectabil pentru urmăritori… un anti-erou de low-ground urban.
Acţiunea este aşezată pe o structură tradiţională, formată din două acte distincte: whodunnit-ul (cine este în fapt fantomaticul poliţist) şi escaladarea violenţei (amplificarea seriei de crime în contextul vânătorii generale declanşate în Big Apple), separate de un intermezzo explicativ – de ce vrea autorul să atragă atenţia asupra sa – însoţit de o motivaţie inteligibilă şi bine susţinută ce asigură trecerea de la gestul aleatoriu la cel conştient direcţionat.
Căci “poliţistul maniac” nu este un retardat hăituit care caută în permanenţă să îşi ascundă cu disperare urmele, ci o minte (deşi bolnavă) extrem de limpede în construcţia înscenărilor menite a comuta în altă direcţie atenţia autorităţilor.
Plecând de la scenariul lui Larry Cohen, în general obsedat de a se juca într-un mod Horror cu subiecte care, uzual, generează emoţie, încredere sau simpatie (vezi bebeluşul inocent în seria “It’s Alive”, nevinovata îngheţată sau dulciurile în “The Stuff”, maşina care trebuie să salveze vieţi în “The Ambulance” sau chiar Unchiul Sam în filmul cu acelaşi nume), William Lustig (“Vigilante”, “Maniac”) utilizează cadrul unul film de nişă pentru a aborda într-un mod brutal teama şi paranoia pe trei paliere, la nivelul populaţiei – degradarea încrederii în cei care ar trebui să o protejeze şi nu să o masacreze -, a comunităţii forţelor de ordine şi a celor apropiaţi acestora în viaţa privată (suspiciunea amplificată treptat în interiorul acesteia în detrimentul unei incredulităţi iniţiale) şi a autorităţilor publice confruntate cu incompetenţa de a gestiona şi a rezolva acest tip de criză, a fricii lor de a accepta o situaţie nouă şi responsabilităţile care le revin drept consecinţă a acesteia.
Ca să ne înţelegem, nu afirm că “Maniac Cop” ar fi vreo capodoperă de luat pe o insulă pustie, ci doar că, în perimetrul genului său, este un film mult mai interesant decât ar sugera-o titlul sau sloganul de promovare (“You have the right to remain silent… forever”) şi care oferă cinefililor câteva surprize foarte plăcute, de la excelenta panoramă aeriană a închisorii Sing Sing până la cele două piese de pe coloana sonoră, “Walk the Floor” şi “Hello Heartbreak”, interpretate de însuşi David Carradine (“Kill Bill”, “Kung Fu”) sau reîntâlnirea cu doi actori-cult, Tom Atkins şi Bruce Campbell, dintre favoriţii, primul, al lui John Carpenter (“The Fog”, “Escape From New York”), iar cel de-al doilea, al lui Sam Raimi (trilogia “Evil Dead”), plus cameo-urile lui Raimi, a boxerului Jake LaMotta şi a lui Richard Roundtree, liderul genului Blaxploitation în anii ’70 cu seria “Shaft”.
Pe de altă parte, trebuie semnalate ‘burţile’ filmului: anumite aspecte rămân frustrant de ne-explicate (de exemplu, invincibilitatea fizică a maniacului – posibil ca Larry Cohen să se fi inspirat în scrierea scenariului din “Silent Rage” din ’82, cel cu Chuck Norris – sau ce are în final de împărţit ucigaşul cu Bruce Campbell şi nu cu primarul), vagile apropieri de monstrul lui Frankenstein sunt prea alambicate pentru a fi uşor inteligibile şi, nu în ultimul rând, totul respiră vizual, în ansamblu, anii respectivi… dar aici scuza este acceptabilă: în cea mai mare parte a lor, exterioarele “Maniac Cop”, inclusiv parada de St. Patrick’s Day, au fost filmate în sistem guerilla, pe şest şi fără nicio aprobare din partea Primăriei N.Y. Una peste alta, “Maniac Cop” e un film Horror de păstrat în colecţie de către fanii genului (mai ales în ediţia Arrow).
Rămâne la latitudinea voastră dacă veţi pofti să încercaţi şi sequel-urile, regizate tot de William Lustig, “Maniac Cop 2”, din 1990, şi “Maniac Cop 3: Badge of Silence”, din 1993. Cineastul danez Nicolas Winding Refn (“Drive”, “The Neon Demon”) încearcă de prin 2015 să facă un remake, dar nu i-a ieşit nimic până acum.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME