ELVIS, la 90 de ani | Aniversare
În 1969, Elvis Presley termina filmările la Change of Habit, film în care îl juca pe John Carpenter, un doctor care se îndrăgostește de o colegă de muncă, fără să știe că aceasta este călugăriță.
Atribuțiile lui Elvis nu îi erau străine, căci pe tot parcursul deceniului, acesta a jucat în 31 de filme în care a îmbrăcat haine de doctor, muzician, soldat sau șofer de curse, înconjurat constant de decoruri de carton, femei frumoase și coloane sonore îndoielnice.
De fapt, la finalul anilor ’60, Elvis era cât se poate de nepopular, căci în timp ce făcea playback peste cântece ce încercau din răsputeri să îmbrățișeze esteticile muzicale cool ale momentului, în jurul său aterizau Beatles, aducând cu ei o întreagă invazie britanică de formații care aveau să acapareze pick-upurile și casetofoanele americanilor, iar industria cocheta cu noi modalități de împachetare și înregistrare a muzicii.
Nici nu e de mirare că în 1967, an în care Beatles lansau influentul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, album în care îmbinau cu brio muzica pop cu muzica concretă, instrumente de orchestră și manipulări audio, Elvis cânta Clambake, o piesă despre felul de mâncare favorit al cetățenilor statului New England, prezentă pe coloana sonoră a filmului cu același nume.
Dezastrul lui Elvis de la Hollywood i se datora aproape în exclusivitate Colonelului Tom Parker, managerul fără scrupule care l-a transformat pe Elvis Presley, născut pe 8 ianuarie 1935, în cel mai mare star muzical al secolului trecut. „E alb!”, exclama mirat Tom Hanks în rolul lui Parker din filmul Elvis (2022), la auzul cântecului That’s All Right.
Dacă Presley ar fi fost încă un cântăreț afro-american de rock and roll, atunci ochii colonelului nu s-ar fi transformat imediat în dolari, însă acesta știa că societatea încă segregată a Statelor Unite avea să-l primească cu brațele deschise pe Presley, care deși nu a compus vreodată un cântec, a îmbrățișat descoperirile pionierilor și le-a transformat în propriul stil muzical.
„Înainte de Elvis nu exista nimic”, spunea John Lennon, iar noi putem spune că dacă nu ar fi existat Elvis, nu am fi avut nici Beatles, chiar dacă Presley i-a urât din răsputeri pe cei patru fabuloși din Liverpool.
Atât de mult și-a dorit eliminarea acestora, încât s-a suit singur într-un avion și a dat buzna la Casa Albă peste președintele Nixon, cerându-i acestuia să-l facă agent sub acoperire al FBI-ului, gata să lupte împotriva epidemiei hippie. În mod ironic, cu doar 14 ani înainte, FBI-ul deținea dosare în care Elvis era descris drept o amenințare la adresa tineretului american, în mare parte din cauza mișcărilor mult prea provocatoare.
Dacă Elvis era panicat în legătură cu epidemia de droguri cauzată de Beatles și Woodstock, acuzațiile ce i se aduceau în anii ’50 îl catalogau drept „dependent de droguri” și „deviant”.
„Salvarea” lui Elvis a venit în 1968, moment în care regizorul Steve Binder a preluat controlul emisiunii Singer Presents… Elvis, cunoscută astăzi sub numele de ’68 Comeback Special, unde Elvis și-a recăpătat puterile, interpretând atât hiturile rock and roll care l-au făcut faimos cu un deceniu în urmă, cât și compoziții puternic înfipte în tumultul social al vremurilor, precum If I Can Dream, un comentariu social la adresa inegalității din societatea americană de la finalul anilor ’60.
În stilul caracteristic, Colonelul Tom Parker ar fi vrut ca emisiunea să-l prezinte pe Elvis îmbrăcat în Moș Crăciun, cântându-le familiilor americane stereotipice colinde la căldura șemineului, însă Binder l-a îmbrăcat pe Presley într-un costum negru de piele și l-a convins să interpreteze hiturile care i-au înnebunit inclusiv pe Beatles în Liverpool-ul plictisitor al anilor ’50.
Ulterior, Elvis și-a petrecut noul deceniu călătorind în lung și-n lat pe teritoriul Statelor Unite, motivat de succesul neprevăzut al emisiunii din ’68.
Înconjurat de Memphis Mafia, un grup de rude și prieteni devotați în întregime imaturității sale, Presley a doborât record după record, cântând în stadioane, săli de sport și amfiteatre prezente în cele mai nebănuite colțuri ale statelor americane.
Deși Led Zeppelin, Alice Cooper sau Pink Floyd dominau mințile adolescenților, Elvis continua să cânte cu casa închisă, chiar dacă în public se aflau mai degrabă femei de vârsta a doua și soți târâți împotriva voinței lor, construindu-și concerte bazate pe prelucrări siropoase ce includeau, în mod ironic, și piese compuse de Lennon și McCartney.
Astfel, o privire asupra carierei de peste două decenii a lui Presley ne poate sugera un fapt alarmant, și anume că Elvis și-a atins perioada de maximă influență muzicală în primii ani ai debutului, moment în care șoca întreaga planetă prin originalitatea interpretărilor vocale și senzualitatea brutală a mișcărilor.
Controlat din umbră de Colonel, Elvis a fost convins să se tundă și să meargă în armată, a început o relație bizară cu Priscilla, a devenit dependent de pastile de slăbit în urma regimului draconic al producătorilor de la Hollywood și se pare că nu și-a depășit vreodată condiția de copil dornic de aventuri infantile.
Cu toate acestea, elvisthemusic.com, transformat în magneți de frigider, căni din care ne bem cafeaua, prosoape de plajă, costume kitschoase de pe Amazon, triocuri la suprapreț, șosete și pantaloni de pijama, într-o promovare ce pare că ignoră constant imensa sa influență asupra muzicii secolului XX.
Text de ALEX MUŞAT | MUZICĂ
