Interviu cu Dan Amariei, OCS: „Nu ne-am oprit nicio secundă din cântat în ăștia 30 de ani”

Omul cu Șobolani nu s-a oprit niciodată. Interviu cu Dan Amariei (OCS).

În aproape trei decenii de activitate, trupa a trecut prin schimbări de formulă, a văzut cum se schimbă generațiile de public și cum se transformă industria muzicală și a susținut nenumărate concerte, a lansat 9 albume și zeci de videoclipuri, fără să-și piardă niciodată apetitul pentru experiment și nici spiritul ironic care a consacrat-o.

Cel mai nou album, „Distopia (povești de adormit părinți)”, al nouălea din discografie, reunește în cele 10 piese anxietățile prezentului și îi trimite din nou pe băieți la drum. Următoarele opriri din turneu sunt pe 7 noiembrie, la Teatrul Nației din Ploiești, pe 19 noiembrie, la Legend, în Iași, și pe 27 decembrie, la Expirat, în București.

Am furat puțin startul aniversării celor 30 de ani de Omul cu Șobolani, care va avea loc în vara lui 2027: Dan Amariei ne-a dezvăluit în exclusivitate câteva dintre planurile pentru anul viitor, când proiectele trupei se vor desfășura sub umbrela OCS 30. Printre ele, lansarea unui videoclip nou la începutul anului și a unui vinyl aniversar cu piese reinterpretate live alături de un cvartet.

Am stat de vorbă cu Dan Amariei, vocalistul și cofondatorul trupei, despre începuturile OCS și fenomenul Atomic TV, despre succesul care nu se traduce întotdeauna în bani, despre relația cu publicul și despre încăpățânarea de a continua să faci muzică fără compromisuri. Dar și despre ce înseamnă să rămâi fidel unui proiect de suflet timp de aproape 30 de ani.

Începuturile Omului cu Șobolani și Atomic TV

Anii în care Omul cu Șobolani își începea parcursul se suprapuneau cu apariția Atomic TV și cu o perioadă în care multe trupe românești deveneau adevărate fenomene. Aproape 30 de ani mai târziu, cum te raportezi la perioada aceea și la felul în care arăta scena muzicală românească?

Privind în urmă cu 30 de ani, cred că atunci era un fel de început pentru industria muzicală de astăzi. Erau și bune, și rele, existau și mizerii, ca să zic așa, dar și intenții bune. Atomic TV a fost o chestie absolut senzațională, care pe noi ne-a ajutat foarte mult. Au fost acolo niște oameni foarte mișto, care ne-au dat încredere și ne-au alimentat entuziasmul. Am avut mare noroc cu Atomic TV, pentru că altfel nu știu cum am fi răzbit.

Noi eram tineri și destul de cretini, nu prea știam de capul nostru. Aveam, în schimb, entuziasm, niște versuri bune și o muzică cât de cât acceptabilă. Dar fără Atomic TV, mai ales că nu exista niciun radio care să promoveze ceea ce nu se încadra în muzica mainstream, nu știu cum ne-am fi descurcat. Acum există Radio Guerrilla, care face cumva chestia asta și promovează muzica românească, dar, din păcate, e cam singurul. Mă rog, mai sunt și alte radiouri, dar în anumite condiții.

Bottom line, cred că s-au schimbat foarte multe lucruri în punctele esențiale, dar, în același timp, nu s-a schimbat nimic. Un fel de Caragiale pe pâine.

Îmi amintesc că primul nostru videoclip, „Vara pe oliță”, l-am lucrat cu Tudor Giurgiu, care pe atunci regiza multe din clipurile care rulau la Atomic TV. L-am filmat la Teatrul Bulandra și a fost o experiență foarte mișto. Tot atunci am mai făcut câteva clipuri. Cei de la Atomic TV au pus la cale o chestie: un fel de pachet de videoclipuri, filmate cu mai multe trupe, ca să aibă ce să pună pe sticlă. Și noi, din fericire, ne-am numărat printre cei selectați. A fost o mare bucurie pentru noi.

A fost și foarte amuzant, pentru că Atomic TV trebuia să se lanseze mai repede, dar din momentul în care noi filmasem clipul până la apariția efectivă a postului a mai durat un an. Și le povesteam cunoscuților că am filmat un videoclip pentru un fel de MTV din ăsta, care urma să apară și la noi. Iar ei ne luau la mișto: „Băi, voi chiar ați filmat videoclipul ăla?”. Și așa am fost, timp de aproape un an, ciuca miștourilor.

Mă rog, după care a apărut Atomic TV la începutul anului 1999. Și când ne-au văzut la televizor, toți care ne luau la mișto înainte au rămas cu gura căscată. A fost ceva senzațional. Noi aveam 20 de ani pe atunci. Îți dai seama ce însemna pentru niște copii ca noi să apară la televizor.

Ați avut libertatea să vă păstrați identitatea muzicală sau au existat și presiuni să vă adaptați la ce se vindea în perioada aceea?

Din fericire, la Atomic TV erau oameni cu mintea deschisă, care chiar ne-au sprijinit să fim exact așa cum suntem și să facem altceva decât ce se purta. Ceea ce, pentru noi, a fost foarte bine. Pe de altă parte, aveam și multe chestii mult mai semi-toxice și mai dark, care nu prea se potriveau cu ce-și dorea casa de discuri cu care semnasem atunci. Nu erau chiar pe gustul lor.

Și-mi aduc aminte că cineva de acolo m-a scos la o cafea și mi-a zis: „Dan, trebuie să faci și tu niște versuri mai comerciale, nu știu cum, să faci ceva mai accesibil”. Și am zis: „Du-te, mă, de aici, că eu nu fac așa ceva!” Dar după aia a fost foarte interesant, pentru că am zis: „Bine, mă, hai să încercăm și noi să facem ceva de genul ăsta, cum zic ăștia. Ia să vedem ce iese”.

Pe atunci se purtau piesele de vară. Hai să facem ceva cu vara! Și, dacă tot vine toamna, hai să facem ceva în care să cerem să ne aducă cineva vara înapoi. Și am făcut chestia asta la caterincă, cu „Cineva să ne aducă vara înapoi”, care a prins foarte bine și pe care o cântăm și acum. Deci, vezi, te împotrivești cât te împotrivești, dar până la urmă tot ca ei faci.

După aia am mai făcut o piesă tot așa, la mișto: „Mâinile sus!”. M-am gândit eu că toată lumea, la concerte, zice „Ridicați mâinile sus!”. Și am zis să fac niște versuri pornind de la chestia asta, dar la mișto. La început, când cântam piesa, le spuneam oamenilor: „Nu mai ridicați mâinile, că eu zic la mișto! Nu faceți ce vă spun eu!”. Că așa face toată lumea, nu noi. Ei bine, ce să vezi? Cântăm piesa asta și acum, după 30 de ani.

Industria muzicală și succesul

Spuneai că, acum 30 de ani, industria muzicală era la început. Dar ce înseamnă, de fapt, o industrie muzicală în adevăratul sens al cuvântului?

Ca să fie o industrie, trebuie să se facă bani din asta. Noi, de exemplu, de-a lungul anilor, n-am văzut absolut niciun ban din vânzările de casete, CD-uri sau nu mai știu ce. Adică, din tot ce s-a vândut prin case de discuri, la noi n-a ajuns niciun ban.

Singurii bani pe care sperăm să-i vedem sunt cei de pe albumul pe care l-am scos acum, după 29 de ani, pe cont propriu. Am avut, până la urmă, și ajutorul unui sponsor, care ne-a ajutat să multiplicăm materialul, dar, în rest, ne-am ocupat noi de tot și am produs totul cu forțele proprii.

Deci este greu de spus dacă există o industrie muzicală în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu cunosc neapărat ce se întâmplă în afara trupei mele, dar bănuiesc că lucrurile nu sunt la fel de amuzante pe cât par. Ai impresia că sunt niște trupe și niște artiști de carton care câștigă foarte mulți bani, dar nu cred că este chiar așa. Se vând la kilogram, în anumite condiții, și nu știu cu câți bani ajung, de fapt, acasă.

La începutul anilor 2000, o trupă putea să fie foarte vizibilă și să aibă succes în ochii publicului, fără ca asta să se traducă neapărat în câștiguri financiare. Cum s-a schimbat, în timp, relația ta cu ideea de succes? Și ce înseamnă, pentru tine, să ai succes astăzi?

Nici acum nu cred că suntem o trupă mainstream. În momentul ăsta, reușim cumva să ne susținem din muzică, dar nu în măsura în care să putem spune că trăim pe cai mari din asta. Adică ne asigurăm existența, dar cam atât.

La începutul anilor 2000, lucrurile erau și mai complicate. Puteai să ai vizibilitate, să apari la televizor, să te știe lumea, dar asta nu însemna neapărat că făceai bani din muzică. Era, într-un fel, un succes mai mult de fațadă. Eu, personal, am muncit 18 ani în advertising, zi lumină, ca să pot să trăiesc ca lumea.

Abia de vreo opt ani pot să mă întrețin cât de cât din muzică. Pentru mine n-a fost deloc ușor. De-aia nici nu știu foarte bine cum să definesc succesul. Habar n-am cine stabilește ce înseamnă să ai succes. Eu nu cred că am avut succes nici atunci și nu cred că avem nici acum.

Aproape 30 de ani fără pauză

Și atunci ce face un proiect muzical să dureze 30 de ani?

Cred că este vorba pur și simplu de o încăpățânare și de o atitudine determinată și determinantă. Noi nu ne-am oprit în ăștia aproape 30 de ani. Se fac 30 de ani mâine, poimâine. Noi nu ne-am oprit nicio secundă din cântat. N-am avut pauză nici măcar o lună. N-am luat niciodată pauză, să zicem: „Bă, ne mai vedem noi peste jumătate de an și mai vedem ce facem”. Absolut deloc.

Cred că este o încăpățânare și un aplomb aproape nefiresc de a face și de a comite niște chestii care îți aparțin atât de mult, încât vrei să faci tot posibilul ca să iasă. Altă explicație eu nu am.

Am fost întrebat de foarte multe ori: „Tu faci numai asta? Numai de asta îți pasă?”. Da și nu. Doar că nu pot să fac altfel. E proiectul meu de suflet, e copilul meu, practic, și n-aș putea să fac altceva în afară de chestia asta. For real.

De-a lungul timpului, am vrut mereu să fim pe scenă, să lansăm muzică nouă. Și nu ne-a oprit niciodată nimic. Mereu am fost curioși și mereu ne-am strâns cel puțin patru oameni care să ne dorim să facem lucrurile astea fără oprire. Indiferent dacă făceam sau nu bani, indiferent dacă aveam sau nu succes.

Acum am ajuns la al nouălea album și avem spre 100 de piese. Am făcut și vreo 40 de videoclipuri. Și-mi amintesc că, de-a lungul timpului, am investit multă energie în anumite piese și clipuri în care credeam mult. Eram convinși că o să iasă foarte bine și cu toate acestea n-au fost apreciate deloc de public. Dar noi am continuat să facem asta. N-a mers ăsta? Ok, mai facem unul. Nici ăsta n-a mers? Mai facem încă unul. Și tot așa.

Și să știi că nu e neapărat o chestie conștientă. E și o chestie de mentalitate, de a continua să faci ceea ce știi că știi să faci și ceea ce te mulțumește și te reprezintă. De-aia zic că este un soi de încăpățânare, în sensul bun al cuvântului.

În aproape 30 de ani de activitate, cum s-a schimbat felul în care vă raportați la Omul cu Șobolani? Ați învățat ce puteți negocia și ce nu sunteți dispuși să compromiteți?

Pe de-o parte, la noi, spațiul de negociere a fost întotdeauna foarte, foarte mic. E o linie foarte subțire dincolo de care nu prea se poate negocia cu noi. De-a lungul timpului, am fost cinci, am fost în diverse formule, iar acum suntem patru de vreo 15 ani. Ideea e că am avut mereu personalități destul de diferite, nu neapărat în toate privințele, dar de multe ori nu eram pe același vibe.

A trebuit să găsim cumva o cale de mijloc și să ajungem la niște concluzii comune. Mai mult decât atât, compromisuri e greu să faci cu noi, pentru că nu prea ne pricepem la compromisuri.

Pe de altă parte, am încercat mereu să găsim lucruri noi, să explorăm direcții cu care să ne putem identifica, dar fără să afectăm spiritul OCS. Deci n-a fost foarte greu să alegem ce ni se potrivește și ce nu. Poate că și de-aia nu avem un succes comercial atât de mare: pentru că am rămas cumva în canoanele noastre și ne-am mulțumit cu ele.

De la „Razna” la „Distopia”

De la „Vara pe oliță”, „Razna” și „Oda (în Piața Romană)”, piesele care v-au adus vizibilitate la nivel național, până la „Distopia (povești de adormit părinți)”, al nouălea album al trupei, au trecut aproape trei decenii. Cum s-a schimbat în tot acest timp relația ta cu muzica și cu actul creativ?

S-a schimbat și nu prea. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, oamenii nu se schimbă. Eventual evoluează, dacă și când au cum și chef.

Ai zis de „Razna”. Uite, „Razna” a fost în 1998-1999. Acum suntem în 2026 și am scos albumul „Distopia”. De la „Razna” la „Distopia” e un pas insignifiant, pentru că versurile de la „Razna” nu sunt foarte diferite de cele de pe „Distopia”. Din păcate sau din fericire, noi nu ne-am schimbat foarte mult. Dar ce e grav e că nici societatea nu s-a schimbat foarte mult.

Versurile de la „Razna” sunt actuale și relevante și acum. Se aplică mănușă la ce trăim, la societatea în care trăim. Iar distopia în care trăim, practic, deja de ceva timp, mi se pare că era cumva anunțată de „Razna”. Deci, practic, 29 de ani mai târziu, scriu aproape aceleași versuri, în alte învelișuri.

„Distopia (povești de adormit părinți)” este un album care pornește de la multe dintre anxietățile prezentului: algoritmi, inteligență artificială, polarizare, suprastimulare. Cum s-au transformat toate aceste preocupări în muzică și ce v-a determinat să le aduceți în prim-plan pe acest album?

Eu sunt un om care nu mai iese din casă de opt ani. Am angoasele, depresiile mele, observ ce se întâmplă în jur, iar ce se întâmplă nu este deloc amuzant. Și, cum spuneam, „Razna” e aproape la fel de actuală și astăzi. În toți anii ăștia, de când ne-am apucat de albumul ăsta nou, n-am făcut altceva decât să observ ce se întâmplă în jurul nostru și să transpun toate lucrurile astea în versuri și în muzică.

Noi credeam că o distopie de genul ăsta o să existe undeva prin 2090-2100, dacă ne luăm după Asimov și după alte cărți SF pe care le citeam. Am citit „Fundația” când eram mic, iar de curând am văzut și ecranizarea. Și uite că lucrurile alea despre care citeam și pe care ni le imaginam într-un viitor îndepărtat sunt acum aproape de realitate. Hai, nu chiar unu la unu, dar suntem pe-acolo.

Paranteza din titlul albumului „Distopia (povești de adormit părinți)” se referă și la generația care a crescut cu muzica voastră, încă de la începuturile despre care am tot vorbit până acum?

Exact, ai intuit foarte bine. Are mare legătură cu asta, pentru că, practic, schimbăm deja a doua sau chiar a treia generație de public. Cei care ne ascultau acum 29 de ani, când noi aveam 20 de ani și ei aveau 17-18 ani, au acum copii și vin cu ei la concerte. De multe ori, chiar copiii sunt cei care îi aduc pe părinți la concerte.

Văd tineri de 20 de ani care vin cu părinții lor, care sunt fani de-ai noștri de pe vremuri. Și am ajuns să le spunem: „Hai, voi ăștia mai vechi, duceți-vă la culcare, lăsați copiii să se bucure alături de noi!”. De multe ori, copiii știu mai multe versuri decât părinții lor. Și chiar decât mine.

Albumul ca întreg și turneul „Distopia”

Într-o perioadă în care industria muzicală favorizează single-urile, piesele concepute să se viralizeze sau muzica ce funcționează ca un fundal sonor nederanjant, cât de important este pentru Omul cu Șobolani ca un album să funcționeze ca un întreg, cu un concept și o poveste care leagă piesele între ele?

Cu albumul nou e o întreagă poveste. Ca să-ți explic, noi am scos albumul anterior, „Fabrica de Păpuși”, în 2019, după care am continuat să cântăm. Cum spuneam, noi n-am stat deloc. Facem concerte, dăm ca nebunii. Între concerte, ne mai băgam prin sala de repetiții și mai apărea câte o idee. Și așa a apărut un single într-un an, altul peste un an și tot așa. Până acum vreo un an-doi, ajunseserăm la vreo șapte single-uri. Le-am lansat treptat, de-a lungul anilor. Noi n-am stat, am scos single-uri.

La un moment dat, conștient sau nu, mi-am dat seama că toată chestia asta avea un subiect comun: disfuncționalitatea noastră socială, a oamenilor, distopia în care trăim. Și atunci, acum vreo un an și jumătate, am zis să facem din toate astea un album, pentru că materialul chiar se preta la asta. Când ai mai multe idei care, individual, funcționează foarte bine, dar care au și ceva în comun, începi să vezi legătura dintre ele. Așa a apărut „Distopia”. Iar „Povești de adormit părinți” a venit natural, pentru că era un vers dintr-una dintre piese. Albumul aproape că s-a cerut singur.

Noi avem, oricum, o apetență pentru albume ca obiecte fizice, pentru că suntem crescuți în generația aia în care exista dorința de a cumpăra un album pe CD, pe casetă, de ce nu, pe vinyl, și de a răsfoi tot ce înseamnă copertă. Să vezi versurile, grafica, toate chestiile astea reale, palpabile, după care să pui albumul în bibliotecă. Și apoi să-l asculți cap-coadă și să te bucuri de întreaga experiență.

Ceea ce, în momentul ăsta, în anumite contexte, nu prea mai funcționează, din păcate. Dar eu zic că publicul nostru e cumva mai orientat spre partea asta, spre o experiență mai profundă. Iar albumul nou poate fi achiziționat în mai multe formate – casetă, CD și vinyl – de pe site-ul nostru ocs.band, dar și de la Bazar de muzică din București.

Lansarea albumului a venit și cu un nou turneu național, început pe 14 octombrie la București și programat să se încheie tot în capitală, pe 27 decembrie. Cum au fost întâlnirile cu publicul de până acum și ce vă doriți să transmiteți prin concertele în care prezentați piesele de pe „Distopia (povești de adormit părinți)”?

În turneul ăsta, playlistul e împărțit aproape în două. Cântăm albumul „Distopia”, după care, evident, venim și cu piese mai vechi, hituri, să zicem, mai cunoscute, pentru că lumea le cere. Și de-aia durează mult mai mult concertul.

În rest, relația cu publicul e cam aceeași ca la concertele noastre obișnuite. Noi suntem genul de formație care stă de vorbă cu oamenii și are tot felul de interacțiuni cu ei. Ne dăm jos de pe scenă și stăm cu ei, transpirați și noi, și ei, și vorbim. Nu ne ducem, nu plecăm, nu fugim. Acum li se zice sesiuni de „meet and greet”, dar noi facem asta dintotdeauna.

La aceste concerte, publicul are și ocazia să cumpere viniluri, casete și merch de la trupă.

Emoțiile de pe scenă

După atâția ani de activitate, mai există emoția de a vedea cum reacționează publicul la un album nou sau la piesele pe care le aduceți pentru prima dată pe scenă? Cât de mult mai contează această confirmare pentru voi?

Hai să o luăm altfel. Eu am emoții de 30 de ani încontinuu, fără oprire, fără nicio modificare. Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Pot să cânt orice, am aceleași emoții. Deci mă cac pe mine de fiecare dată. Îmi pare rău să zic, dar eu sunt terminat pe scenă. N-am nicio plasă de siguranță când sunt pe scenă.

Concertele din turneul „Distopia” le începem cu o piesă care se numește „Aligator Alergător”. Este foarte diferită de restul pieselor și sunt foarte atent la reacția publicului. Mai ales că e prima piesă, lumea intră cumva în atmosferă, iar piesa e făcută tocmai ca să te bage în atmosfera asta. Și reacția e foarte mișto.

Da, reacția publicului ne ajută, pentru că, între timp, oamenii au pus mâna și pe album și deja cunosc piesele. Terminăm cu o piesă mai lentă, care cred că va fi și un fel de single nou, undeva prin ianuarie-februarie 2027, spun asta în exclusivitate. Piesa se numește „Oceane și Banane” și e penultima de pe album.

E ceva mai intim, mai liniștit și mai introspectiv. Nu e o baladă, că n-are nimic de-a face cu o baladă, dar e o piesă care încheie albumul într-un stil pe care ni l-am dorit noi: unul profund, introspectiv. De fiecare dată când ajungem la piesa asta am senzația că lumea o savurează. Se uită cumva cu ochii câș la noi, de parcă ar zice: „What the fuck? Ce fac ăștia aici? Ce cântă ei aici?”. Dar e ceva diferit. Nu e neapărat o reinventare, dar e altceva față de restul concertului. Și, da, se pare că lumea apreciază.

Spuneai că ai emoții de fiecare dată când urci pe scenă. Cum gestionezi expunerea, mai ales în vremurile de astăzi?

Din fericire, nici nu sunt un personaj foarte interesant, în general, așa că lumea mă cam ocolește. Și cumva îmi și place chestia asta, pentru că nu-mi place să mă afișez prea mult și prefer să mă țin departe de orice fel de stridențe de genul ăsta.

Muzica de la Radio Guerrilla

Și cu toate acestea de câțiva ani ai o emisiune la radio. Acolo cum îți stăpânești frica?

Acolo e un pic mai simplu, pentru că stau în spatele microfonului și, în general, mă bazez pe faptul că pun muzică în emisiunea mea și vorbesc cât pot eu de puțin. Nu vreau să mă dau eu în spectacol, vreau să pun muzica pe care cred eu că ar trebui s-o asculte lumea. Sau, mai bine zis, muzica pe care o ascult eu acasă și pe care mi-ar plăcea să o asculte și alții.

Emisiunea se numește „Piticu’ Dejun”, e lunea seara, de la nouă, la Radio Guerrilla. O fac de nouă ani, fără să mă opresc, și sper să nu mă opresc, pentru că îmi place foarte mult.

În general, caut muzică cât mai nouă și interesantă, dar pun și muzică mai veche. Aleg cam ce mi-ar plăcea mie să asculte lumea și, cumva, cred că e un alt fel de muzică față de ce se difuzează în mod obișnuit la radio în România.

Ne poți face câteva recomandări?

Aș zice așa: Fontaines D.C. și Ecca Vandal – „Cruising to Self Soothe”.

OCS 30: planurile pentru aniversarea din 2027

În vara anului 2027 celebrați 30 de ani de la lansarea Omului cu Șobolani. Ce pregătiți pentru acest moment aniversar și ce urmează pentru trupă în 2027? Aveți în vedere proiecte speciale prin care să marcați trei decenii de activitate?

Tu tot vrei chestii în avans! Bine, îți zic, fii atent: la anul o să scoatem un vinyl aniversar, la 30 de ani de Omul cu Șobolani. O să conțină niște piese reinterpretate, cântate live, în concert, împreună cu un cvartet. Am avut anul trecut niște concerte alături de un cvartet format din absolvenți de Conservator, pe care le-am și înregistrat. Și o să facem un soi de potpuriu de hituri reinterpretate live, cu cvartet, pe care îl vom lansa la anul. Probabil o să avem și un turneu aniversar și, evident, tot ce vom face la anul va sta sub umbrela asta: OCS 30.

Interviu de Răzvan Sădean

Citește și acest articol Sunete

10 pentru un disc x 2 – Dan Amariei, OCS

10 pentru un disc x 2 – Dan Amariei, OCS