Înapoi în viitor cu MARA BUGARIN: „Îmi iau seva din curiozitatea mea față de lume și viață”
Odată cu ultimele repetiţii la noul spectacol al regizoarei Carmen Lidia Vidu, Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare, ce va avea premiera în ianuarie la Teatrul Masca, tânăra actriţă MARA BUGARIN (n. 2000) încheie un an absolut remarcabil din punct de vedere profesional, dacă avem în vedere cele doua scurtmetraje în care joacă şi care au fost prezentate la Cluj în cadrul TIFF, O altă primăvară (r: Claudiu Mitcu) şi Happy (r: Mara Cohn), apoi premierele teatrale de la Masca ale spectacolelor Caracatiţa (r: Catinca Drăgănescu) şi Farfuria (r: Dragoş Alexandru Muşoiu), şi, bineînţeles, filmul lui Stere Gulea, Moromeţii 3, care închide nu doar prima saga de familie din cinematografia română, dar se anunţă a fi printre marile favorite la Premiile Gopo din 2025.
Succes de box office al acestui final de an, Moromeţii 3 este o ficţiune puternic ancorată în realitate, scenariul original fiind inspirat atât din jurnalele lui Marin Preda, cât și din arhivele istorice, iar parte dintre personaje sunt create plecând de la figuri definitorii pentru cultura din ‘50, inclusiv două dintre iubirile lui Marin Preda, poetele Nina Cassian şi Aurora Cornu.
Fără cea din urmă, poate că romanul Moromeţii nu ar fi ajuns niciodată publicat, iar în filmul lui Stere Gulea misiunea de a o reimagina i-a fost încredinţată actriţei emergente MARA BUGARIN, al cărei talent remarcabil s-a relevat publicului în 2022, odată cu Metronom, de Alexandru Belc, un alt film ce ne întoarce în sumbrele timpuri comuniste.
Tânăra Mara Bugarin, de curând absolventă a UNATC, face în Moromeţii 3 un rol absolut memorabil şi, prin urmare, era firesc să plecăm în dialog cu chiar de la sursa de inspiraţie… originală.
Mara, baleind biografia Aurorei Cornu, care a inspirat personajul tău din filmul lui Stere Gulea, am remarcat unele asemănări. Poeta a jucat şi în filme, iar tu, actriţă, scrii şi poezii, ea a debutat în lumea artei în pre-adolescenţă, iar tu, de asemenea, şi, nu în ultimul rând, ați avut ambele un membru al familiei care a decedat în închisoare din motive politice. Cum ai trăit sau resimțit experiența de a o interpreta în Moromeţii 3?
Eu nu sunt Aurora Cornu, teoretic, sunt doar Aurora, fiind vorba de o ficționalizare a vieții ei.
Totodată, domnul Gulea a spus într-un Q&A că a schimbat numele în film tocmai ca să nu fie genul ăsta de dezbateri, de exemplu, de cum era Nina Cassian și cum este Vera [personajul interpretat de Olimpia Melinte în Moromeţii 3, inspirat de poeta Nina Cassian – n.r.], şi singurul personaj al cărui nume nu l-a schimbat este Aurora, ea fiind, probabil, cea care prezintă cele mai multe asemănări cu personajul real.
Referitor la cum a fost experienţa pentru mine, eu m-am mai afundat deja o dată în lumea comunistă – într-adevăr, 20 de ani mai târziu -, în Metronom [povestea din filmul lui Alexandru Belc se petrece în 1972 – n.r.], iar acela a fost momentul în care am documentat pentru prima oară, post-școală, post-familie, ce a însemnat cenzura.
Pentru mine, cenzura este unul dintre lucrurile cele mai importante din punct de vedere al psihologiei personajelor din perioada respectivă, fiind cel mai departe de mine, pentru că eu m-am născut și am crescut în libertate, deci, cumva, asta mi-era cel mai greu să înțeleg…
Mă refeream la perspectiva ta asupra personalităţii poetei în raport cu cea a personajului pe care l-ai creat pe ecran…
Aurora este o revoltată, nu se simte neapărat confortabilă să fie pusă unde i se spune să stea, la fel ca Aurora Cornu din realitate.
Eu am început să documentez uitându-mă la interviul făcut de domnul Stere Gulea cu ea, spre finalul vieții, iar prima impresie pe care am avut-o a fost că nu are submisivitatea obişnuită, că nu e atât de cuminte cum ți se spune de multe ori să fii, în România, cum ţi se spune în școală sau în familie, ca nu cumva să faci sau să zici lucruri care ar putea să supere.
Mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru că spunea multe asemenea lucruri şi nu era “la locul ei” nici măcar la finalul vieții şi cu atât mai puţin la începutul sau la mijlocul vieții ei.
Ulterior, rămânând cu senzația asta în corp după interviul acela, am început să citesc Scrisori către Aurora [Aurora Cornu a acceptat să publice scrisorile lui Marin Preda la începutul anilor 2000 – n.r.], precum şi diverse alte interviuri ale ei, iar lucrul care mi-a rămas pregnant în minte, cumva, pe același fir, a fost cum s-a cunoscut ea cu Ionescu, Eliade și Cioran când a plecat în Franța și a ales să intre cu ei într-o discuție aprinsă, într-un dezacord, doar pentru că voia să o țină lumea minte.
Atunci, la Paris, nu știa nimeni de ea, căci încă nu făcuse nimic acolo, iar ea era conștientă de asta şi, după cum spunea, nici nu știa pentru ce se certa, dar o făcea doar ca să atragă atenția. Ei bine, când a plecat de acolo, au ținut-o minte!
M-au impresionat puterea și curajul ei, cu atât mai mult cu cât ea venea dintr-un sat, nu dintr-o familie bună sau privilegiată, care să-i fi dat curajul să aibă, cu ghilimelele de rigoare, gura asta mare.
Pur și simplu, tocmai pentru că nu avea nimic și voia foarte tare să devină cineva… nu i-a fost frică! Cred că fix lipsa asta de frică m-a impresionat foarte mult la Aurora Cornu, alături de creativitatea ei, pentru că a fost o artistă în adevăratul sens al cuvântului, un om pluricreativ, care a început cu scrisul și a scris toată viața, dar, după aia, imediat ce a avut posibilitatea, a jucat şi a regizat.
Este, de exemplu, un film al ei pe YouTube [Bilocation, din 1973 – n.r.], care e o demență experimentală, adică te uiți și zici: ‘Tu ce aveai în cap, doamna mea?’.
Cred că, față de mulți alți oameni care sunt prezenți în Moromeţii și despre care aflăm destule lucruri din istoria literaturii și, în general, din istoria artei românești, ea este un personaj care s-a pierdut într-o mare măsură și asta e păcat, fiindcă are rezonanță foarte mare cu noi acum, când vorbim din ce în ce mai mult să spargem limitele astea între ‘sunt poetă’, ‘sunt actriță’, ‘sunt regizoare’, când e important să fii artist, pur şi simplu, să-ți faci sau să-ți îndeplinești cumva scopul ăsta de… voce.
De ce crezi ca rămas într-o postură minoră atâta vreme cât comunismul promova în mod oficial egalitatea de gen?
E o întrebare foarte bună! Să știi că mi-am pus-o și eu.
Răspunsul meu este acela că a plecat foarte repede şi cred că de asta a fost uitată… si, din păcate, în continuare observ că, dacă pleci, ești destul de repede uitat în România.
Fiind foarte tânără, nu a fost luată în serios până într-un punct, deci ea avea o mare frustrare că nu era publicată pe cât și-ar fi dorit, cu atât mai mult fiind împreună cu Marin Preda, care a susținut-o foarte mult. Îți poţi da seama și din corespondențele lor că, la un moment dat, a fost o pauză, pentru că ea nu i-a mai răspuns la scrisori într-o perioadă când plecase la Sinaia.
El era destul de pe val și încerca s-o consoleze și să-i spună că ‘Tu ești foarte talentată, Aurora, o să-ți găsești locul, o să-ți fie bine.’, iar ea nu-i mai răspundea şi eu m-am gândit întotdeauna că e supărată, că a existat acolo, probabil, un soi de invidie față de el.
Pe de altă parte, ea spunea: “Până la Marin [Preda], nici n-am băgat de seamă că aş fi frumoasă”…
Nu o cred când spune asta, adică mie mi se pare că avea niște maxime, că ea nu vrea fericire, că ea nu e soția lui Marin Preda, că pe ea nu o interesează politica, că nu o interesează nici arta, că nu o interesează nimic… dar ea era o femeie frumoasă.
Dacă citești presa de-atunci, era menționată, se știa că e una dintre frumoasele vremii, însă poate că nu voia să fie redusă doar la a fi frumoasă. Mi se pare că nu și-a purtat frumusețea pe frunte niciodată în viață, cred că i-a fost mai important să fie relevantă ca intelectuală.
Pentru mine, scena din redacție, de exemplu, este o scenă foarte importantă, pentru că vedem că, deşi este foarte tânără şi, din punct de vedere al poziției, subordonată acelui șef, îl pune pe acesta cu botul pe labe, pe românește spus, dar într-un mod foarte subtil și cu foarte mult tact.
Aurora nu era o fată de la sat cu gura mare, o brută care s-a luat de toată lumea, ci, pur și simplu, dintr-o privire, dintr-un râs, dintr-un soi de „nici măcar nu o să intru în jocul pe care îl propui”, cum vedem și în secvența aia, închidea o situaţie.
Sigur că nu am de unde să știu dacă ea a fost sau nu afectată de ce i se întâmpla, dar mie nu mi se pare că se lăsa afectată.
Am discutat despre Aurora Cornu din perspectiva documentării tale, însă, după cum ai punctat, Moromeţii 3 nu este un Biopic, iar personajul tău, deşi inspirat din istorie, e o creaţie fictivă. Până la urmă, în Aurora de pe ecran, cât se regăseşte din tine sau din experiențele tale? Unde vă întâlniți și unde nu?
Sunt absolut convinsă că atributele pe care i le-a atribuit domnul Gulea – luminoasă, profundă, ludică, ghidușă – ar fi fost translatate în acțiune şi comportament într-un mod foarte diferit de către oricine altcineva ar fi jucat-o, deci, clar, acestea sunt aduse la viață prin mine, prin cum sunt eu ghidușă.
De fapt, cum sunt eu ghidușă în epocă, pentru că ăsta a fost un alt lucru pe care l-am adăugat eu în ecuație… deci nu eram eu ghidușă într-un scurtmetraj făcut în 2024, nu!, ci eram ghidușă încercând să mă conformez unor norme de comportament.
În părerile multor spectatori, dar și în presă, este menționată eleganța Aurorei, personajul meu din film, iar pentru mine a fost un compliment foarte mare fix eleganța asta, pentru că mi se părea proprie perioadei, un soi de a-ți purta corpul la care noi, acum, nu ne gândim atât de mult, dar atunci era important, mai ales dacă lucrai în anumite instituții… deci, da, este perspectiva mea asupra cum ar trebui arătat lucrul ăsta.
Totodată, domnul Gulea m-a invitat să joc rolul Aurorei după ce a văzut un interviu dat de mine, Mara Bugarin, “pe persoană fizică”, iar lui i s-a părut că sunt persoana care se aseamănă cel mai mult cu Aurora Cornu. Mi-a spus că, în interviul ăla, aveam un anume magnetism și luminam ecranul – cred că așa a zis -, iar el, cunoscând-o deja şi citind foarte mult despre Aurora, văzuse acelaşi lucru și la ea și, atunci, asta i-a fost suficient.
Sigur că, după aceea, când m-a văzut jucând, s-a prins şi că pot să îmi fac bine meseria, dar, la început, pentru el a fost important acest substrat, pe care nu puteam să-l mai modificăm pe parcurs, adică nu pot să modific energia pe care o dau eu în afară. Pot să aleg ce cuvinte spun, pot să aleg cum îmi mișc corpul, dar, de exemplu, nu pot să aleg cum privesc…
Înapoi în viitor. Fiind imersată în universul Aurorei Cornu, nu ți-a trecut prin minte, ca exerciţiu de imaginaţie, că ar putea fi interesant un spin-off la Moromeţii, dar centrat pe biografia ei?
Clar! Și a fost foarte tare faptul că, zilele trecute, într-un Q&A legat de film în care eram doar eu şi domnul Gulea, inevitabil, discuția cu publicul s-a dus foarte mult spre Aurora şi spre scriitoare în general – s-a vorbit inclusiv despre documentarul cu Nora Iuga – și chiar au întrebat vreo doi oameni dacă s-ar putea face un Biopic despre Aurora Cornu.
Mie mi s-ar părea foarte interesant, doar că, din păcate, se pare că în România, dacă urmărești trendul, e mai curând o opțiune de a merge în continuare cu personajul masculin principal.
Spun asta și din perspectiva castingurilor pe care le dau, dar şi pentru că, de exemplu, la aceeași proiecție, a asistat o doamnă foarte, foarte în vârstă, care, la final, a zis:
‘Ce sunt vulgaritățile astea? Pe cine interesează ceva despre Nina Cassian sau Aurora Cornu? Noi vrem să știm de Marin Preda, el e geniu… şi alt geniu, domnul Stere Gulea!’, adică a avut o poziționare foarte clară.
Pe ea nu o interesează aceste femei și tot ce asociază ea cu ce înseamnă să fii scriitoare, fiindcă o femeie, în opinia ei, nu este atât de profundă, nu are cum să aibă geniu creator… femeia e acolo doar pentru viața intimă a bărbaților, a lui Marin Preda, de exemplu.
Sigur că asta e perspectiva doar a unei persoane din public, dar, pe de altă parte, poate că şi oamenii care ar alege să vină cu personaje feminine principale sunt mai curând interesați de mesajul social al filmelor, al spectacolelor, și atunci, cumva, rămân în contemporan și nu se duc în istorie, adică mulţi dintre cei care ar putea să facă de filme de epocă, probabil, nu consideră că e suficient de interesant să aducă o femeie în prim-plan.
Se poate vorbi de asemenea trenduri inclusiv în parcursul formativ al tinerilor artişti? Există în facultate, să zicem, tendinţe de canalizare spre anumite tipuri de subiecte sau de teme de lucru?
Da!
De exemplu, în clasa mea de regie [Mara Bugarin a studiat regia de teatru, absolvind UNATC în 2023 – n.r.], atunci când se putea alege, nu prea se ducea nimeni la clasici – în principiu, se alegeau texte contemporane -, iar când am avut de făcut realismul psihologic în anul II, deci Ibsen, Cehov, Strindberg, a fost cu mare dramă… nu a fost plăcut pentru mare parte din colegi să aleagă texte de atunci. Îmi vine să zic reticență, dar nu cred că era reticență, ci mai degrabă un soi de… ‘e neimportant’, ‘e plictisitor’, ‘e departe’.
În ce mă priveşte, ăla a fost cel mai bun examen al meu din facultate, Anna Christie a lui O‘Neill [în 2022], adică imersarea într-un text clasic cu un personaj feminin care mă interesa și pe care l-am adus în față m-a învățat foarte multe.
Experienţa a fost revelatoare, o epifanie în sine, și de atunci eu tot spun că ar trebui să vrem să facem texte clasice, dar, aşa cum a spus Thomas Ostermeier, băgându-le în priza contemporaneității.
Pentru mine, asta ar fi foarte interesant de încercat și în teatru și în film, să vedem cum aducem structura textelor clasice care, clar, au rezonanță la nivel de cum povestești ceva în public, fiind ușor de urmărit, la o interpretare în care să aibă în continuare relevanță politică şi socială, cu tot ce se întâmplă acum în lume, când totul e explodat sau pe cale să explodeze.
Spune-mi, în acest caz, de ce ai ales în 2023 să pui în scenă ca spectacol de licenţă Little Light, a lui Alice Birch? Este o opţiune interesantă nu doar din cauză că e un text contemporan, dar şi pentru că, la prima vedere, mai potrivit profilului tău ar fi părut textul ei feminist Revolt. She Said. Revolt Again.
N-am avut voie să fac… aah, acuma m-ai pornit!
Ideea este că, în anul III, când trebuia să ne alegem textele, eu, inevitabil, m-am dus spre dramaturgia britanică, fiindcă mi se pare foarte, foarte interesantă şi complexă, cu personaje foarte bine scrise şi cu răsturnări de situație… este o dramaturgie plină de conflict.
Am dat atunci de Alice Birch cu textul Anatomia unei sinucideri, pe care a montat-o Diana Mititelu la Sfântu Gheorghe, dar asta s-a întâmplat după ce am găsit eu textul [premiera spectacolului de la Teatrul “Andrei Mureşanu” a avut loc în februarie 2024 – n.r.]. M-am bucurat că a adus pe scenă textul lui Alice, dar am fost şi un pic mâhnită, eu personal, pentru că acela a fost unul dintre textele de teatru pe care, atunci când l-am descoperit, n-am putut să-l las din mână o zi întreagă până nu l-am terminat şi, fiindcă mi s-a părut o capodoperă, l-am propus la facultate, doar că mi s-a zis că… ‘Da, e un text extraordinar, dar noi nu avem buget în UNATC să facem așa ceva.’.
Adevărul e că noi, la Regie, avem o sală mică, deci în principiu n-avem acces la sălile mari, iar acesta e un text care se întâmplă pe trei planuri în paralel. Am acceptat pe moment că n-am voie să fac asta, dar nu m-am lăsat ușor şi am trimis caiete de regie, argumente regizorale, powerpoint-uri, în fine, am încercat pe toate părțile să conving să primesc voie să fac textul.
La un moment dat însă, mi-am dat seama că îi fac, probabil, un deserviciu mai mare acestuia şi atunci m-am întors spre Mark Ravenhill, care, alături de Sarah Kane, e unul dintre părinții [mişcării teatrale] In-Yer-Face, şi care m-a dat pe spate cu Shopping and Fucking.
Iarăși, mi s-a sugerat să nu fac asta.
Adică, profesorii mei nu mi-au zis niciodată că nu e voie să pun în scenă așa ceva, dar mi-au spus că este o opțiune cel puțin nonconformistă să fac nuditate totală în examenul de licență la UNATC.
Nu am vrut să-l fac “cuminte”, fiindcă mi se părea că pierd sensul textului, aşa că m-am întors la Alice Birch și am citit tot ce a scris, printre care și ce ai spus tu, monologurile și scenele foarte feministe din Revolt. She Said. Revolt Again... dar era cu prea multe personaje.
M-am oprit in cele din urmă la Little Light, care e textul ei de debut, cu patru personaje într-un singur spațiu, adică se preta cerințelor facultății, plus că mi s-a părut foarte interesant să nu dai ca dramaturg motivul acțiunii decât spre finalul piesei şi, prin urmare, a viitorului spectacol, ceea ce a constituit pentru mine o provocare în sensul de a reuși să mențin atenția publicului atât de mult timp.
M-a atras, de asemenea, și întrebarea memoriei… Ce facem noi cu amintirile noastre? Cât de mult ne protejăm prezentul protejând trecutul, cât de mult suntem capabili să ne rescriem amintirile și, în fapt, să ne jucăm propriile amintiri?
Și relația dintre surori, iarăși, a fost ceva interesant pentru mine, fiind o relație cu omul care, până într-un punct, e cel mai aproape de tine în mod real, și genetic, dar și la nivel de experiență… ați crescut împreună, cu aceiași părinți, este o parte din tine.
În iubire există însă ierarhie? Dată fiind iubirea profundă pe care o simți față de frații tăi și, după aia, față de copilul tău, poți cumva să alegi pe cine pedepsești sau care primează într-o anumită situație?
Astea au fost întrebările cu care am plecat la drum. Și am montat, spectacolul a fost foarte bine primit [Little Light a fost prezentat cu succes în 2023 în festivaluri precum Theater Networking Talents, de la Craiova, sau Festivalul ŞI, de la 2 Mai – n.r.] şi, ulterior, am primit invitații să mai regizez, dar m-am angajat la Teatrul Masca și, în paralel, am avut şi filmări, aşa că o să regizez din nou abia atunci când o să am timp.
Când ai ajuns la UNATC, erai deja o veterană în spaţiul performativ, fiindcă ai intrat din copilărie în trupa de teatru NiL din Timişoara, deci opțiunea pentru a studia regia şi nu actoria poate părea acum surprinzătoare. Este o altă faţetă a ta, mai puţin ştiută?
O să fac racord la Aurora, la această artistă cu multe, multe fațete.
Pentru mine, cumva, acesta e idealul, adică așa mi-aș dori să arate un artist în lumea noastră de azi, să nu ne mai închistăm creativ doar în ceea ce avem voie sau se aşteaptă de la noi să facem.
Când eram copil, eu am stat foarte mult timp singură, fiindcă părinții mei lucrau mult, Ioana [Mara este cu 4 ani mai mică decât sora ei, apreciata actriţă de teatru şi film Ioana Bugarin, triplu nominalizată la Premiile Gopo – n.r.] era la școală, căci eu aveam ore de dimineață, iar ea de după-masă, și rămâneam singură cu bunica, femeie destul de în vârstă.
Drept urmare, din anii de grădiniță până la liceu, când am început să ies cu prietenii, am petrecut foarte mult timp acasă, am avut o tonă de timp pe care am ales să mi-l ocup nu cu televizorul, ci cu diferite forme de exprimare artistică… desenam, pictam pereți, ascultam si mă înregistram cântând pe muzică, mă filmam jucând părți din videoclipuri.
Ei bine, toatea astea au venit pentru mine în copilărie ca o salvare, dar, după aceea, lucrând în teatrul profesionist, începând apoi să şi filmez şi, ulterior, să fac şi spectacole ca regizoare… și continuând cu toate în paralel, mi-am dat seama că e, pur și simplu, ceva ce mă interesează în diferențele dintre ele, adică în ceea ce simt că eu câștig ca regizoare, ce câștig ca actriță și ce simt când scriu ceva… şi, poate, la un moment dat, o să am chiar și curajul să public.
Acum, de exemplu, vreau să încep să compun muzică electronică, adică am foarte multă pornire în toate zonele și îmi doresc să le fac bine, că de-aia, cumva, ele pot să ajungă și la nivel de profesie, deci nu știu dacă e o altă față a mea, ci mai degrabă cred că toate sunt părți din mine și co-există în momentul în care le fac pe oricare dintre ele.
Când ascult o melodie, de exemplu, mi se derulează un posibil film în cap, în care, uneori, joc eu, dar alteori sunt alți oameni în el.
Dată fiind intensitatea şi varietatea acestor explorări, în ce raport ești în prezent cu timpul faţă de “tona” de care beneficiai când erai copilă?
Asta e o întrebare complicată pentru mine acum.
Am filmat în ultimele două luni un lungmetraj în Germania – care, în paranteza fie spus, are legătură cu timpul – și mi-am permis să dau stop la tot ce se întâmplă în România. Am avut foarte mult timp pentru film și pentru rol, dar și pentru mine, pe care mi-l dădeam ca să-mi iasă foarte bine ce am de jucat acolo, iar asta mi-a dat o senzație foarte plăcută în raport cu timpul.
Simțeam că îmi dau voie să mă plictisesc și, după cum a zis cineva, nu mai știu exact cine, doar în plictiseală ajungi să fii creativ, pentru că, la un moment dat, atunci când creierul tău nu mai este sub presiune, încep să lege diferite senzații, amintiri, cuvinte, imagini. E o disponibilitate pe care acum nu o mai am, din păcate, în vuietul și în viteza zilelor din București, fiindca traversez o perioadă extrem de ocupată, deci timpul, pentru mine, a fost întotdeauna, cumva, cu două tăișuri.
De cele mai multe ori e foarte aglomerat şi sunt foarte recunoscătoare că e foarte aglomerat, doar că, la un moment dat, simt că intru puțin pe pilot automat, vrând neaparat să fac bine peste tot şi, cumva, sacrific… dar nu din muncă, ci din mine, adică nu-mi mai protejez sănătatea mea fizică sau psihică.
Ca să poţi face, trebuie să şi consumi mai întâi. Cum ai defini combustibilul care te ține pe direcție?
E o întrebare bună.
Consum tot din aceeași zonă şi caut lucruri care îmi dau sevă, care mă fac să vreau să fac și eu. Citesc ceva bun și îmi vine să scriu, mă uit la cum este jucat un film tare și-mi spun că voi face și eu așa, a doua zi, la repetiții… în general, îmi iau niște energie din oameni.
Uneori, sunt chiar extrem de dubioasă și stau în cafenele privind oameni și imaginându-mi care e povestea lor, care e personajul pe care vor să-l joace în lume, după care mă gândesc că, poate, n-ar mai trebui să mă holbez și încerc să nu mai fac asta, dar îmi fură ochii altcineva. Cred că îmi iau seva din curiozitatea asta a mea față de lume și față de viață, din senzația că înțeleg încă atât de puține, iar prin ceea ce lucrez, atât în teatru, cât și în film, dar și în propria mea lume – în lumea Marei din apartament -, simt că înțeleg ceva mai mult.
Doar că, paradoxal, pe măsură ce înţeleg mai bine cum se întâmplă lucrurile, simt că, de fapt, înțeleg mai puțin si asta mă tot face să vreau mai mult, mai mult şi mai mult.
Apoi, la mine, mai e şi nevoia asta de a da un spațiu oamenilor să vorbească. M-am întrebat foarte mult atunci când am terminat facultatea care e scopul unui regizor/ regizoare sau a unei actrițe/ actor în lumea în care trăim? De ce facem asta, care este relevanța?
Un arhitect face case, un jurnalist informează societatea, un psiholog te ajută să-ți rezolvi problemele psihice, deci fiecare are o funcție foarte clară și, mai departe… noi, actorii şi actriţele, ce funcție avem?
Nu pot zice doar că mă urc pe o scenă și dansez, iar ăsta e scopul meu, fiindcă ok, e funcția de entertainment, dar pe mine m-a rupt în toate părțile să mă gândesc că sunt prestatoare de servicii artistice, asta până când am cunoscut, fix după ce am terminat facultatea, în vară, doi oameni foarte importanți pentru mine, care mi-au oferit o perspectivă foarte frumoasă.
Pe de o parte, a fost aceea că atunci când ai un impuls personal de a crea, asta nu ți-o poate lua nimeni… asta-mi spunea Enkidu Khaled, care e un regizor din Irak ce a avut o viață foarte complicată – dar care era atât de bun încât a devenit un nume mare în Belgia – şi a făcut spectacole inclusiv în tabere de refugiați, aceştia reușind astfel să se gândească pentru puțin timp și la altceva decât la cât de complicată e condiția în care sunt.
Al doilea om este Ionuț Oprea, de la Studiourile Ferentari, care, prin teatru, aduce copiii din Ferentari într-un mediu sigur, în care poate să îi învețe, să le dea meditații, şi, cumva, teatrul își îndeplinește menirea socială, pentru că îi face pe copiii ăștia să rămână puțin mai mult în școală decât poate ar fi rămas înainte.
Îmi place să merg să fac teatru cu Ionuț Oprea și cu cei mici de acolo, mai ales că mi-am dat seama că înseamnă mult pentru mine, eu având și nevoia de a-mi exprima un soi de sensibilitate în care oamenii să se regăsească, adică de a aduce în prim-plan, efectiv 1:1, poveștile unor oameni care sunt lăsați fără voce, inclusiv prin crearea spațiilor astea de siguranță sau prin workshopuri.
Sau chiar prin simplul fapt de a le oferi un spectacol sau film, ori pe cineva din echipa creativă a unui proiect care are un puternic impact vindecător în oameni, pentru că-i faci să simtă că fiecare om contează… cred că e important să redai oamenilor acest sentiment.
Presupun că din zona asta de sensibilitate fac parte şi postura ta asumată ca adolescentă de ambasadoare a organizaţiei feministe Girl Up, a ONU, sau experienţe de felul ineditului mix performativ de teatru şi consiliere a tinerilor, Alice în Țara Minunilor, susţinut în cadrul festivalului timişorean Plai, în 2018. Înseamnă că ai devenit conştientă de existenţa sa încă de foarte devreme.
Pot să-ţi spun și cum a apărut, fiindcă e un moment foarte clar.
Eram în clasa a 10-a, făceam duș și nu mai țin minte exact ce m-a lovit pe mine atât de puternic – probabil văzusem un film documentar -, încât, gândindu-mă la copiii din centrele de plasament, am început să plâng foarte tare acolo, în duș, şi atunci mi-am conștientizat privilegiul. Nu știu cum să zic, dar mă uitam în jurul meu și mă gândeam:
‘Doamne, eu nu am făcut nimic să merit asta!’. Am ieșit apoi din baie, m-am dus la mama și i-am spus: ‘Mi se pare atât de nedrept că eu m-am născut cu toate lucrurile astea, iar unii copii se nasc și nu au nimic.’.
Dupa aceea, în următoarele două luni, mi-am pus în cap cum să fac un program de integrare socială a copiilor care ies din casele de copii, a adolescenților, a tinerilor adulţi, pentru că citisem că aceştia pleacă de acolo fără nimic, nici măcar cu o periuță de dinți, şi mă gândeam la cum ai putea să le ceri unor oameni să fie niște membri utili ai societății dacă aceasta nu le oferă nimic.
Eu n-aș putea… şi atunci m-am înfuriat!
Părinții mei au un simț civic foarte dezvoltat, aşa că mergeam cu ei la proteste constant şi am început să îmi definesc vocea asta.
Am aflat apoi de Girl Up, care apăruse de foarte puțin timp în România, m-am înscris şi am aplicat pentru poziția de ambasadoare, pentru că era deodată cu #MeToo în State şi iar m-a luat puseul de a face dreptate. Mă gândeam că dacă începem de mici să fim conștiente de ce se întâmplă, de discriminarea de gen, am putea cumva să o combatem mai bine.
Din păcate, acolo nu simt că am făcut atât de multe pe cât aș fi putut să fac, probabil şi pentru că programul era foarte la început și nu era neapărat o direcție consolidată.
Lămureşte-mă, totuşi, cum au stat lucrurile şi cu partea de consiliere filosofică pe care ai făcut-o la 17 ani, jucând rolul Pisicii din Cheshire în The Alice in Wonderland Experience…
Să mă explic.
Eram în trupa de teatru, în NiL [a Liceului “Nikolaus Lenau” din Timişoara – n.r.], coordonată de Isolde Cobeţ și de Isa Berger, şi am făcut un spectacol în limba română, Familii, pe un text scris de Eugen Jebeleanu, prezentat și la festivalul Ideo Ideis, în care eram o gașcă de cam opt oameni din trupa mare de germană… eram cei mai buni prieteni şi cred că eram şi foarte cool, motiv pentru care un băiat care își făcea doctoratul în această consiliere filosofică, Victor Jivănescu îl cheamă – un tip smart, care terminase licența și masterul la Oxford, în sociologie -, împreună cu Diana Panța și cu Lucian Pană, s-a gândit să facă pentru Plai un boot camp de vreo două luni în care noi să învățăm să consiliem filosofic.
A început așa, ca la facultate, adică am avut clase la Universitatea de Vest din Timișoara, în vară, în care eram învățați de biasurile cognitive. Diferența dintre terapie și analiza cognitivă, filosofică, este aceea că, prin cea din urmă, tu încerci să faci oamenii să înțeleagă că au niște pattern-uri de gândire care îi fac nefericiți, după care își ghidează realitatea, spre deosebire de terapie, în care te duci mai curând în emoțional.
Prin urmare, am învățat toate astea… cred că încă mai am şi-acum acasă fișele cu ‘cherry picking’, cu ‘slippery slope’, fiindcă erau tot felul de denumiri și cum să le observăm în oameni.
Abia după aceea am început partea de teatru, în care a venit coordonatoarea noastră, Isa Berger, și, via [Michael] Chekhov, am încercat cumva să facem “animal movement”, adică să ne ducem în aceste animale, fiecare fiind propriu unui personaj din Alice in Wonderland.
Le-am încercat pe toate, dar, ușor-ușor, ne-am dus fiecare într-o direcție, având câte un bias cognitiv pe care urma să-l evidențiem participanţilor la experiență, să observăm cum reacționează oamenii şi, după aia, cumva, să ne ducem într-o direcție în care încercăm să și învățăm ceva.
Ne-am îmbrăcat, ne-am făcut personajele, aveam fiecare greșeala de cogniție pe care trebuia s-o evidențiem în oameni şi timp de trei zile, 16 ore pe zi, am susţinut aceste consilieri filosofice ca personaje din Alice in Wonderland. Era super-obositor, dar foarte tare şi ne-am descurcat, adică, pentru niște adolescenți, am fost extrem de conștiincioși.
Pentru mine a fost o experiență utilă, dar, pe de altă parte, eu lucrasem deja la [festivalul] Plai ca voluntară pe zona culturală, fusesem și coordonatoare, plus că prezentasem evenimente în Timișoara, adică m-am implicat direct în dialog cu publicul de foarte mică și eram familiarizată cu responsabilitatea ce vine cu experiențele performative imersive.
Prin urmare, te autodefineşti ca o persoană serioasă și responsabilă?
Da. Nu. Nu știu.
Adică nu vreau să fiu, nu-mi place, dar încerc să fiu serioasă şi responsabilă, în sensul de a fi serioasă în muncă și de a avea o conduită, fiindcă mă simt foarte prost atunci când fac lucruri care mie nu mi se par în regulă, de exemplu dacă nu îmi știu bine textul sau am întârziat.
Acum, sunt însă fix într-un punct în care încerc să mă relaxez un pic în ceea ce privește seriozitatea și responsabilitatea, fiindcă îmi dau seama că sunt încă foarte tânără și că, da, pot eu să-mi doresc să schimb lucruri și să fac bine, dar costul pe care îl plătesc din mine cu presiunea asta constantă de a nu greși este unul mare și e ok la douăzeci şi ceva de ani să fii în continuare într-un proces de explorare… asta încerc să învăț și asta încerc să pun în practică.
Să vorbim de linia care uneşte acest punct, în care te afli acum, de cel în care te-ai relocat din Timişoara la Bucureşti. Care sunt jaloanele parcursului tău şi cum s-a nuanţat modul de a te raporta la profesie de cand ai câștigat castingul la filmul Metronom, tu fiind “boboacă” la UNATC?
Primul care îmi vine în minte este cel pe care l-am prins și în spectacolul Jurnal de România, pe care îl repet zilele astea cu Carmen Lidia Vidu [Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare va avea premiera pe 17 și 18 ianuarie, la Teatrul Masca – n.r.].
Când m-am mutat în București și am început facultatea era încă pandemie şi senzaţia a fost aceea că m-am mutat într-un oraș fantomă. Exact așa s-a simțit, adică tot ce cunoșteam eu până atunci nu mai exista, pur şi simplu… pe de-o parte era faptul că terminasem liceul şi am ales să plec de acasă, iar, pe de alta, că oamenii erau foarte schimbați.
Mi se părea că e mult mai multă teamă în a comunica cu ceilalţi din cauză că puteai să te îmbolnăvești şi atunci era greu să îți faci conexiuni, să legi niște prietenii.
Altfel, din perspectiva profesiei, de cum m-am mutat în București, am fost invitată de directorii de casting să le trimit fotografii și CV-ul, am făcut asta şi am avut foarte repede un casting la Tom Wilson, care rămâne ca amintire o experienţă foarte frumoasă, pentru că am ajuns în finală şi m-am simțit bine în cadrul castingului, dar atunci am fost un pic demoralizată, îți dai seama, pentru că mi s-a zis că nu arăt ca o fată de 13 ani.
M-am concentrat apoi foarte tare pe învățatul pentru facultate, iar întâlnirea cu Radu Apostol și cu Răsvana Cernat [dascăli la catedra de Regie de Teatru în cadul UNATC – n.r.] a fost esenţială pentru procesul meu formator. Eu cred că nu aș fi fost cine sunt acum fără ei, fără toate lecturile pe care ni le-au dat, filmele discutate la clasă, modul în care ne-au învățat să gândim.
De exemplu, încă din anul I am învățat de la ei că, dacă vreau să vorbesc despre un film sau un spectacol, despre orice creație în general, să nu încep cu ‘Îmi place’ sau ‘Nu-mi place’, pentru că nu înseamnă nimic.
Dacă vrei să fii un profesionist, o analiză nu începe cu părerea ta subiectivă, fiindcă nu interesează pe nimeni… asta mi s-a zis în prima săptămână de facultate și a rămas cu mine și după aceea, pentru că am continuat să integrez genul ăsta de opinii care mi se păreau foarte smart, dar și foarte departe de tot ce vedeam în jurul meu.
Într-adevăr, în acelaşi an am intrat și în Metronom, unde am fost chemată la casting prin proba de la Tom Wilson, deci, cumva, s-au legat toate lucrurile.
Asta a fost așa, de pe o zi pe alta, adică n-am înțeles nimic: am dat castingul şi seara m-a sunat Cătălin Dordea, directorul de casting, care mi-a spus că l-am luat, fără ca eu să știu despre ce e vorba în film, fiindcă la probă ni s-au dat doar secvențe.
Cum a decurs procesul de lucru la Metronom? Alexandru Belc, scenaristul şi regizorul filmului, spunea că a discutat cu voi, actorii, să vă jucaţi pe voi înşivă, doar că în anii ‘70, fără libertatea de azi…
Se vede că el a venit cu un background din [filmul] documentar, pentru că s-a axat mult pe energia și pe personalitățile noastre.
Nu ne-a cerut neapărat să facem niște construcții, doar că inevitabil faci construcții în momentul în care lucrezi un film istoric, adică… nu sunt eu, nu am cum să fiu eu însămi, pentru că nu are nicio legătură modul în care m-am format eu cu cel în care a fost educată Ana din Metronom.
Dincolo de asta, eu fiind la început în industria cinematografică, tot ce mă gândeam în proces era să fac cât de bine pot eu, având sentimentul că e un un dar care este rar și multora nu li se întâmplă niciodată.
Încercam cumva să fiu recunoscătoare și să aduc tot ce pot eu, simțind dorința de a mă ridica la standardele în care cred eu ca trebuie să se facă meseria asta și, totodată, o frică evidentă şi constantă că, dacă nu voi putea să o fac eu… cu ce mă pot ajuta? Cum ajung să o fac? Prin documentare, prin workshopuri, prin discuții cu actori mai mari? Cum ajungi la momentele alea când s-ar putea zice că a coborât Duhul Sfânt la tine?
Aia caut! Cumva, asta continuă să-mi dea și acum senzația de hiper-focus… e o asemănare care pe mine mă ajută – apropo de întrebarea ta cu raportarea la profesie pe parcursul anilor -, adică mă face să continui să livrez niște lucruri foarte bune, pentru că pun multă presiune pe mine însămi.
Mă tot întreb dacă există oameni care, atunci când se urcă pe scenă sau sunt în fața camerei, nu simt vreo secundă că nu o să fie bine şi dacă au anxietatea aia pe care o simt eu, că nu mă voi putea ridica la nivelul la care mi-aș dori, fiindcă mi se pare fascinant că toți actorii din România pe care eu îi respect extrem de mult, cu care am vorbit, au aceeași senzație şi atunci mă întreb… e acesta un ingredient într-o carieră de succes, să nu fii plin de tine?
Dincolo de această asemănare, vorbeşte-mi, te rog, de diferenţele dintre Mara din anul Moromeţilor şi Mara din perioada Metronom…
Cred că nu mai sunt atât de idealistă cum eram atunci când am făcut Metronom.
M-am uitat relativ recent la interviurile mele din AperiTIFF [publicaţia Festivalului internaţional de film Transilvania/ TIFF – n.r.], cel de când am fost cu Metronom la Cluj [în 2022] și cel despre Moromeții 3, și am văzut în primul o fată pur și simplu dominată de bucurie, care vrea să zică doar de bine, ca nu cumva să i se ia darul.
Atunci nu eram încă conștientă de hibele lumii noastre pe care le-am văzut în acești ultimi ani, pe când acum, desi nu sunt negativistă sau cinică, nu mai cred că e totul perfect.
Uite, de exemplu, atunci nu eram conștientă de problema finanțării pentru tineri regizori şi regizoare, dar acum mi se frânge inima, pentru că mi se pare că sunt niște voci importante de care avem nevoie în România în prezent și, din păcate, la cum este construit sistemul, foarte greu ajung să își facă filmele.
În ce mă priveşte, acum sunt mult mai conștientă că îmi doresc să joc anumite partituri, faţă de perioada în care am făcut Metronom, când eram bucuroasă și recunoscătoare și… doar atât, adică nu proiectam în viitor.
În momentul actual, lucrând deja constant de ceva vreme, am început să-mi dau seama ce îmi place și ce nu îmi place, să-mi doresc să explorez anumite zone și să mă întreb cum pot să o fac… dacă va fi cineva cu care voi rezona creativ și vom putea face asta împreună, cum, de exemplu, ne-am tot propus cu Mara Cohn, fiica lui Andrei Cohn, cu care am filmat deja două scurtmetraje, sau să fac eu singură, fiindcă tocmai am filmat în Germania o poveste de dragoste coming-of-age și o să mai am un film anul viitor.
Despre cel din urmă n-am voie încă să vorbesc, dar se apropie foarte tare de ce mi-aș dori acum să explorez ca actriță, adică un personaj foarte complex și contradictoriu, nici pozitiv, nici negativ, aşa cum suntem toți oamenii, un amalgam din… de toate.
Îmi doresc mult să joc personaje 3D, pentru că, de multe ori, din păcate, joci niște trăsături de caracter, dar ele nu se duc și în contrapunct, înțelegi?
Un text sau scenariu în care ai multiple roluri poate reprezenta o alternativă în privinţa asta. Mă gândesc, de exemplu, la spectacolul Caracatița, de la Teatrul Masca, în care te poţi juca în voie. Care au fost circumstanțele în care ai ajuns la această colaborare?
La Caracatița am dat casting, a fost un open call la care s-au înscris sute de actori și actrițe.
Eu venisem cu foarte multă voie bună, libertate și soare în suflet de la un workshop cu acel regizor din Irak de care ți-am povestit și m-am dus acolo foarte degajată. ‘Dacă îl iau, îl iau, dacă nu-l iau, nu-l iau.’
În orice caz, eram bucuroasă să îmi văd toți colegii, și pe cei pe care nu-i știam și pe cei pe care-i știam, aşa că am dat acel casting în trei etape cu foarte multă deschidere, dar, pe de altă parte, mi-am dorit să îl iau pentru că mi-a plăcut de Catinca Drăgănescu [creatoarea conceptului şi regizoarea spectacolului Caracatiţa, ce a avut premiera în ianuarie 2024 – n.r.].
Nu știam în momentul ăla că ea va fi directoarea teatrului și, oricum, nu era vorba de un concurs de angajare. Probabil, dacă s-ar fi auzit cuvântul angajare, presiunea ar fi fost mult mai mare pentru toți cei care erau acolo. Am luat castingul și, după aia, cand ne-a invitat pe toți la ea în birou, ne-a propus să colaborăm și în viitor, astfel încât, după ce am fost pe colaborare permanentă în ultimul an, acum m-am angajat oficial.
Revenind la multele roluri din Caracatița, am dezvoltat textul în timpul repetițiilor pornind de la cazul lui Vlad Pascu, cu accidentul de la 2 Mai, și am documentat foarte multe despre viața acestui băiat, iar mai apoi am încercat să ne ducem deasupra cazului ăsta individual și să vedem cum e ăsta un fenomen social în România.
Pentru mine a fost mai simplu de înțeles fenomenul, poate, fiindcă eu am fost într-un liceu de copii care nu aveau niciun fel de problemă financiară, adică aveam băieți care aveau Audi-uri și BMW-uri ultimul răcnet, dar a fost un proces complicat de repetiție… să intrăm așa, în tablouri, să jucăm diferite personaje fiind ceva ce nu mai făcusem niciunul dintre noi.
Mie mi se pare un un spectacol important pentru ce se întâmplă acum, pentru consecințele pe care le-a avut și accidentul lui Vlad Pascu – legislația împotriva drogurilor, de exemplu -, și mi-aș dori să-l vadă cât mai multă lume, pentru că face o radiografie frumoasă a lumii din jurul unui copil vai de capul lui, care, la 19 ani, ajunge să se urce la volan.
În afară de Caracatiţa, ai fost distribuită şi în farsa politică Farfuria, pusă în scenă tot anul acesta de către Dragoş Muşoiu, deci pare să îţi priască intrarea în echipa Teatrului Masca…
Da, pentru că am lucrat mult şi asta a fost bine, adică că am fost constant în teatru și în repetiții, iar în munca noastră este important câte ore ai pe scenă şi câte ore ai în fața camerei.
Încep să cred din ce în ce mai puțin în asta, că poți face orice dacă ești talentat, nu, eu cred că efectiv, ca în orice meserie, trebuie să dobândeşti experiență, să te expui, să te obișnuiești, să găsești ritmul și nuanțele și să-ți dezvolți niște instrumente, şi în sensul ăsta a fost foarte bine.
Făcând lucruri foarte diferite între ele, te obligi să te expui în situații în care te simți complet inconfortabil – de exemplu, eu m-am simțit aşa în ambele ipostaze, pentru că nu le mai făcusem – şi, după aceea, când ieși învingător din ele, rămâi cu ceva în bagajul tău.
Știu că acum, de exemplu, dacă trebuie să fac un monolog à-la-Şoșoacă, nu o să mai zic ‘Aoleu, cum adică? Nu!’ şi mă bucur, adică mi se pare că programul de management al Catincăi Drăgănescu este unul realmente special în România.
Fiindcă ne-am lămurit, măcar în parte, cât eşti de serioasă și de responsabilă din perspectiva profesiei, să vorbim şi de lucrurile care echilibrează latura asta. Aurora Cornu, inspiraţia ta din Moromeţii, era categorică: “Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam și eu să trăiesc şi să ies din sat.”. Tu ce citești și pentru ce? Ce anume îţi captează interesul de consum cultural?
În anii din facultate, bineînţeles, am citit mult teatru și, în paralel, nonficțiune… am citit o bună bucată de vreme, pe bandă rulantă, tot ce s-a publicat la Black Button Books [prima editură românească fondată şi condusă de femei – n.r.].
După aceea, acum vreo doi ani, am hotărât că vreau să reîncep să citesc ficțiune şi caut în principiu lucruri scrise de autoare.
Acum, de exemplu, citesc Intermezzo, ultimul roman al lui Sally Rooney, poeziile Sylviei Plath, dar şi Teatrul și frica lui Thomas Ostermeier, care tocmai s-a tradus la noi, deci cam aici sunt interesele mele.
Altfel, mă uit la televizor, încerc să mă uit la cât mai multe filme pot, fiindca tot timpul am senzația asta că am văzut prea puține şi, ca atare, încerc să nu rămân în urmă…
Preferi Lord of the Rings sau Moartea domnului Lăzărescu?
Mai curând mă uit la Moartea domnului Lăzărescu, dar am văzut și Lord of the Rings, pe toate le-am văzut şi chiar mi-au plăcut.
Dacă e să mă refer însă la ce m-a atras extrem de mult în ultimii ani, aş zice [serialul] Succession, care a fost ceva super-cool pentru Mara ca om din public, nu doar ca artistă, şi Fleabag, al lui Phoebe Waller-Bridge, la fel, un serial foarte tare.
De asemenea, The Apprentice a rămas cu mine și am vorbit mult despre el, fiindca mi s-a părut super-tare pe imagine şi m-a fascinat că actorul din rolul principal e Sebastian Stan, care e de origine română şi îl joacă în film pe Donald Trump. Opțiunea regizorului și a actorilor de a face un film despre un candidat la președinția Statelor Unite ale Americii – care, până la urmă, a și câştigat -, care s-au plasat clar împotriva lui, reprezintă un gest de curaj şi, de când l-am văzut, mă gândesc încontinuu la cum e să locuiești în State, să-l fi jucat pe Președinte și să nu-l fi pus într-o poziție bună… omul a vrut să interzică filmul în cinematografe!
M-am întrebat atunci pe mine însămi dacă nu mi-ar fi teamă s-o fac. Aș putea eu, acum, să ies și să joc un personaj atât de controversat, o candidată la președinție, cu tot ce înseamnă asta? Cred că Aurora ar fi făcut-o, ar fi jucat, că nu-i păsa ce zice lumea…
Revenim înapoi în viitor tot cu Aurora, care, la un moment dat, a spus: “Dacă m-ai întreba ce imagini aș lua cu mine pe lumea ailaltă, aș spune: o fată, pe o pătură, sub un nuc, cu o carte în mână.”. Fiindcă ne apropiem de sfârşitul de an, Mara, tu ce imagini ai lua cu tine din 2024 în 2025?
Doamne, sunt atât de multe! Oamenii sunt foarte ambivalenți, trăiesc mulți oameni într-un singur om. Stai să mă gândesc.
Aș lua imaginea unei plaje sălbatice din Sardinia, de astă-vară… uite că m-a dus Aurora cu mintea acolo, pentru că, evident, stăteam și eu sub un copac și citeam pe pătură, deci am copiat-o! Aș lua imaginea familiei mele într-o dimineață de vară, când am stat treji toată noaptea și, cu toții, am sărit în piscină îmbrăcați.
Şi una mai recentă… aș lua finalul primei mele filmări în străinătate, când am simțit că oamenii care mă aplaudă în acel moment nu o fac pentru că așa se cade, ci le-am simțit căldura, am simțit că aparțin, pentru că am făcut bine ce am făcut acolo, atât ca om, cât și ca actriță.
A fost un moment în care am fost foarte recunoscătoare și n-am știut cum să reacționez, dar mi-am simțit pieptul foarte cald… deci, aş zice astea trei momente.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Sabina Costinel (Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare, repetiţii, 2024)
