“GONE GIRL” (2014, r: David Fincher)
Au trecut exact 10 ani de la premiera acestui Thriller psihologic, câştigător de atunci a sute de premii, deci o (re)descoperire a sa merită luată în considerare, mai ales că e realizat de autorul deja clasicelor “Se7en”, “The Game” şi “The Social Network”, David Fincher.
Protagoniştii acestei poveşti cinematografice adulte sunt Nick şi Amy Dunne (interpreţi: Ben Affleck şi Rosamund Pike), un cuplu numai bun de folosit într-o reclamă matrimonială: tineri fericiţi care s-au luat din dragoste, animale splendide fizic, rasate, culte şi cu o inteligenţă peste medie, solid ataşate de familiile lor şi cu o situaţie materială care le permite să trăiască confortabil într-un orăşel mic-burghez din Missouri.
Fardul gros de pe masca căsniciei perfecte începe însă să se fisureze după ce Anne dispare (într-un context aparent violent) fără urmă sau explicaţii, în seara celei de-a cincea aniversări a nunţii lor, iar Nick, în eforturile sale de a implica restul familiei, autorităţile şi comunitatea locală în identificarea indiciilor care să ducă la rezolvarea misterului, constată (deseori, spre propria stupefacţie) că adânceşte crevasele prin care urâţenia din spatele imaginii unei vieţi considerate de restul drept idilice iese la iveală prin lucruri şocante şi… incriminatorii.
Mă opresc aici, pentru simplul motiv că, în opinia mea, aţi avea nevoie de cel puţin nouă ore pentru a savura storytelling-ul cu totul aparte al lui Fincher, adică de… trei vizionări –
1. consumul din prima pe nerăsuflate;
2. degustarea în tihnă a ansamblului cu atenţie sporită la detaliile aşezării ‘cărămizilor’ din poveste;
3. savurarea detaliilor şi identificarea ingredientelor speciale -, pentru ca “Gone Girl” (ce durează 149’) să aiba şanse să acceadă printre primele poziţii a topului personal a celor mai bune filme realizate în 2014.
În ceea ce mă priveşte, “Gone Girl” este cel mai apropiat produs hollywoodian de din acel an care se apropie de eticheta de capodoperă! Ignorarea sa de către membrii Academiei Americane de Film la Oscar mi se pare şi acum, pur si simplu, inexplicabilă.
Dar să nu divaghez.
Filmul ne arată că singurul lucru folositor pentru David Fincher din experienţa complet inutilului remake “The Girl with the Dragon Tattoo” (2011) a fost reluarea, prin intermediul cinematografiei scandinave (din care se inspiră acum trei sferturi din cineaştii saxoni), a contactului cu esenţa pură a Neo-Noir-ului şi regăsirea flerului şi a acelei finesse tipice lui după care tânjim de la “Se7en” încoace…
Datorită lui Fincher avem nevoie şi de-o a treia vizionare a lui “Gone Girl”, căci măiestria sa de a manipula, deforma şi nuanţa artistic (în sens bun) pasaje complexe dintr-o realitate accesibilă spectatorului (fie ea şi fictivă), indiferent că ne gândim la “Fight Club”, “The Social Network”, “Zodiac” sau “House of Cards”, abilitatea sa de a distorsiona pe nesimţite o normalitate construită pe aparenţe este pentru omul de rând… înfricoşătoare.
Sigur că nu o face singur ci înconjurat de mai vechii acoliţi – Jeff Cronenweth (imagine), Kirk Baxter (montaj), Trent Reznor şi Atticus Ross (muzică), Trish Summerville (costume) – ale căror nume le veţi regăsi jalonând întreaga carieră a cineastului.
De ce ar mai fi însă nevoie de o vizionare intermediară, cea de-a doua?
Pentru că, până la ‘disecţia’ raţională a ţesăturii din care e făcută o rochie şi după ce ai fost la prima vedere impresionat în ansamblu de eleganţa ţinutei, trebuie să analizezi calitatea materialului, în acest caz povestea lui Gillian Flynn (scriitoare relativ tânără, fostă jurnalistă la “Entertainment Weekly”), adaptată după propria carte.
Au fost nenumărate cazuri când texte tipărite excepţionale a lui Ellmore, McCarthy sau Lehane şi-au pierdut forţa datorită scenaristului care le-a adaptat şi nu a regizorului iar în acest caz provocarea nu a fost minoră dat fiind faptul că, cel puţin în prima sa jumătate, “Gone Girl” este scrisă la persoana întâi şi alternează cele două perspective personale, cea a lui Nick şi cea a lui Amy.
Flynn a trecut peste orice orgoliu şi a luat luni în şir lecţii de scenaristică de la profesionişti versaţi precum Steve Kloves (franciza “Harry Potter”) pentru a-şi transpune cât mai adecvat viziunea pe marele ecran.
Şi a reuşit!
O paranteză trivială: ar fi putut să aleagă să nu se înhame la acest efort întrucât, doar pentru drepturile de ecranizare, a primit 1,5 milioane de dolari.
Interesant este şi faptul că autoarea cărţii şi a scenariului este, în general, criticată ca fiind misogină(!), în condiţiile în care “Gone Girl” este un film de un feminism pregnant: nu există niciun bărbat puternic, toţi sunt subordonaţi mai mult sau mai puţin conştient sau voit femeilor din viaţa lor (socrul lui Nick nevestei, Nick însuşi în faţa surorii gemene şi a soţiei, foştii prieteni/amanţi lui Amy, detectivul Gilpin este sub papucul profesional a investigatoarei interpretate de Kim Dickens, ş.a.m.d.).
Oricum, evit din nou să intru în amănunte care nu ar face decât să ruineze savoarea vizionării.
Doar o menţiune de final: dacă Affleck este la înălţime (aşa cum ne obişnuise în acea perioadă), surpriza senzaţională vine din partea actriţei britanice Rosamund Pike, pe care mulţi continuă să o asocieze exclusiv cu imaginea de Bond Girl (James Bond’s “Die Another Day”), uitând de rolurile sale mai serioase din “Pride & Prejudice”, “An Education” sau “Promised Land” a lui Amos Gitai.
Fără discuţie, Fincher i-a oferit lui Pike şansa să îşi lase numele pe o pagină de istorie a filmului ca… ‘Gone Girl’.
Un film superb şi indispensabil în colecţia destinată home cinema.
Text de IOAN BIG
