“TOMBS OF THE BLIND DEAD” (1972, r: Amando de Ossorio)
Dat fiind faptul că LONE FLEMING, una dintre legendele cinematografiei Horror europene, va veni în Romania pentru a primi titlul onorific de Contesă Dracula în cadrul Dracula Film Festival de la Braşov (30 octombrie-3 noiembrie), mi s-a părut utilă o revizitare a filmului care a transformat-o în actriţă-cult, “Tombs of the Blind Dead”, prima parte a cvadrilogiei Horror semnate de Amando de Ossorio, cineast spaniol ce are meritul de a fi transportat încă din anii ’70 sorgintea morţilor-vii în universul simbolistic de pe Bătrânul Continent.
A fost pentru întâia oară când cineva a îndrăznit, pentru a justifica apariţia zombies, să pună împreună pe marile ecrane elemente legate de cultul Voodoo cu mitul lui Faust, precum şi religia catolică alături de păgânismul oriental, reinterpretând astfel originile haitiene ale zombies din perspectiva Euro-Horror-ului.
Povestea?
Două colege de liceu, Virginia White (María Elena Arpón) şi Betty Turner (Lone Fleming), cele mai bune prietene în internat pe vremuri (avem flashback-uri legate de educaţia lor religioasă, dar şi de impulsurile lesbiene), ajung să se războaiască pe un june macho agăţat accidental, Roger (César Whelan), care le invită la un hotel confortabil de la munte, izolat şi promiţător pentru o atmosferă serenă şi o vacanţă estivală relaxantă.
Geloasă, Virginia sare impulsiv din tren.. din mers, fără să ştie unde va ajunge de una singură: în oraşul medieval Berzano, abandonat de multe decenii, aflat undeva la graniţa dintre Spania şi Portugalia, evitat de toţi localnicii din împrejurimi datorită zvonurilor legate de practicile eretice care s-au consumat acolo de-a lungul timpului.
Nevoită să-şi petreacă noaptea singură printre ruine are o surpriză: băietii decedaţi, deranjaţi de intruziune, revin din subsol foarte gri la faţă!
Evident, tinerica, având semne de multiple muşcături, sfârşeşte moartă într-un peisaj campestru, ca mic dejun pentru zombies.
Ce extragem din primul segment al filmului?
Plăci de cavou sunt date la o parte, crucile de granit se mişcă în locaşuri, ţărâna pare nisip pentru morţii-vii, iar primii care apar (dar mult mai lenţi şi apatici) în căutarea victimelor amintesc fără echivoc de… cei nouă Nazgûl/Ringwraiths din “The Lord of the Rings”, al lui J.R.R. Tolkien, carte publicată în 1954/55.
Aş vrea să vă dau un citat din “The Silmarillion” (mai exact din “Of the Rings of Power and the Third Age”) al profesorului de filologie de la Oxford, publicată postum de fiul său:
“Those who used the Nine Rings became mighty in their day, kings, sorcerers, and warriors of old. They obtained glory and great wealth, yet it turned to their undoing. They had, as it seemed, unending life, yet life became unendurable to them. They could walk, if they would, unseen by all eyes in this world beneath the sun, and they could see things in worlds invisible to mortal men… The Nazgûl were they, the Ringwraiths, the Úlairi, the Enemy’s most terrible servants; darkness went with them, and they cried with the voices of death.”.
Amando de Ossorio a declarat, de altfel, în anii ’70, că personajele sale sunt mai apropiate ca tipologie de mumii decât de zombies, afirmaţie ce acum, la o analiză retrospectivă, nu prea stă în picioare.
Motivul pentru care v-am consumat timpul cu referinţa din Tolkien este subinierea unui aspect: dacă, spre deosebire de Americi, zombie-ul tradiţional era readus la viaţă cu ajutorul unor practici spirituale primitive pentru a-şi servi obedienţi stăpânii care i-au ridicat din groapă, fără să emită pretenţii exagerate de la noua ‘existenţă’, în acest caz, Amando de Ossorio îi asemuieşte pe ai săi morţi-vii, cu nişte undead sau revenants, Cavaleri Templieri (re)animaţi de motivaţii mult mai complexe (frustrarea excomunicării sub eticheta de “satanişti”, care să mascheze interesul pentru avuţiile acumulate de ei în Orient), de o ştiinţă mai rar întâlnită la nişte bad-guys de consum cinematografic, aplicabilă chiar şi în condiţiile în care corbii le-au mâncat ochii după ce au fost executaţi la ordinul Bisericii Catolice… de aici conceptul de “Blind Dead”, ce nu contravine tipologiei zombie, care se ghidează uzual şi în Pop culture-ul contemporan după auz şi miros.
Am intrat deja în segmentul doi al filmului şi ne aflăm tot în Berzano, dar, din povestiri sau inserturi retro, începem să ne facem o idee mai clară apropo de motivaţia “neliniştiţilor”.
Fără a ne fi indus direct de către peliculă, trebuie să ţinem cont de o realitate istorică (coroborată cu plasarea ca şi spaţiu temporal din firul narativ al filmului), importantă pentru fundamentarea ulterioară a întregii cvadrilogii Blind Dead: la începutul anilor 1300, Papa Clement al V-lea, ce îşi avea “biroul” la Avignon, face o tentativă de a uni ordinele religioase sub drapelul cărora acţionau diverşii cavaleri (Templierii, Ordinul Sfântului Ioan, etc.) dar nu-i ţine figura, iar Regele Franţei decide pe 13 octombrie 1307 (asociată acum în Pop culture cu Friday the 13th) să aresteze Templierii (una dintre acuzaţiile majore a fost legată de practicile homosexuale).
Mulţi dintre aceştia, sub tortură, au mărturisit că au fost implicaţi în ritualuri satanice, că s-au închinat lui Bafomet/Baphomet, că au dobândit în timpul Cruciadelor cunoştinţe aprofundate în ceea ce priveşte ştiinţele oculte, ş.a.m.d.
Papa a dat Bula “Pastoralis Praeeminentiae” în noiembrie 1307, adresată întregii creştinătăţi (inclusiv Anglia), în care solicita confiscarea imediată a tuturor proprietăţilor Cavalerilor Templieri (unii dintre aceştia, scăpaţi din ghearele Inchiziţiei, au revenit asupra propriilor confesiuni însă, în cea mai mare parte din cazuri, s-a dovedit a fi prea târziu).
Închei această frântură de istorie cu o informaţie ce adânceşte legătura cu filmele de care vorbim: Marele Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, condamnat să fie ars pe rug, a cerut ca execuţia să fie pregătită astfel încât în faţa sa să fie catedrala Notre Dame, iar el să aibă posibilitatea să îşi ţină mâinile împreunate ca pentru rugăciune.
Printre ultimile sale cuvinte (rămase scrise) sunt următoarele: “Dieu sait qui a tort et a péché. Il va bientot arriver malheur à ceux qui nous ont condamnés à mort.“. Papa a murit o lună mai târziu, iar Regele Filip al IV-lea cel Frumos n-a prins nici el sfârşitul anului.
Amando de Ossorio pigmentează o poveste (din care ce v-am scris mai sus lipseşte) cu un mix de condimente cinematografice din arsenalul Euro-Horror-ului care se constituie în indicii, evident, nu excesiv de serioase, fiindcă vorbim totuşi de entertainment, precum inscripţiile egiptene de pe morminte – ankh-ul, de exemplu, ca simbol al nemuririi – folosite în ritualurile satanice din cimitirul catolic, sau crimele ce au un caracter păgân petrecute după un algoritm bine pus la punct.
Cel de-al treilea segment al filmului, care are o structură relativ bine echilibrată şi menţinută închegată datorită OST-ului semnat de veteranul compozitor spaniol Antón García Abril (“La isla de la muerte”/1967, B-ul cu Cameron Mitchell, sau “Le noche de Walpurgis”, al lui Klimovsky, din ‘71), este mişcat de către cineastul spaniol spre mediul urban contemporan, de la prima zombiliţă autentică ce apare la morgă sau scena aparent arhaică de tortură în care sugerea sângelui nu face decât să alimenteze ambiguitatea asupra caracteristicilor acestor blind dead, până la succesiunea de cadre cu tuşe suprarealiste din magazia de manechine amintind de “Puppet on a Chain” (Thriller-ul din 1971 realizat în baza scenariului lui Alistair MacLean), la schimbarea radicală – nu neapărat de locaţie, ci de personaje – a abordării din ultima parte, care, practic, trimit în extrem pelicula pe ultima sută de metri, pe frontiera în care ar putea fi asimilată cu o producţie de serie C.
Pentru un film realizat în acei ani (în enorm de multe cazuri, tributari ca perioadă esteticii gratuite specifice Sexploitation-ului european), în opinia mea este excepţional modul în care Amando de Ossorio caută şi găseşte.. eficacicatea, echilibrul dintre ambientalul de gen şi atmosfera de Thriller contemporan (repet, pentru anii ‘70), plus instrumentarul prin care combină influenţele de peste Atlantic (“NOTLD” al lui George A. Romero) cu cele de factură mai cultă, aparţinând civilizaţiei spaniole.
Un singur exemplu – ca referinţă – este poetul şi scriitorul Post-Romantic Gustavo Adolfo Bécquer, cel mai popular autor hispanic după Cervantes, printre ale cărui “Legende”, care combină teme creştine cu evenimente supranaturale, se numără şi povestirea etichetabilă drept Gothic-Fantasy, “El monte de las ánimas” (1861), în care autorul se joacă cu folclorul pentru a utiliza ca personaj central o femeie (Beatriz/Beatrice) şi a opune Cavalerii Templieri baronilor castelului/oraşului fictiv Soria, într-o naraţiune care se consumă în timpul “Sărbătorii tuturor sfinţilor”/”Dia de Todos Los Santos”, cunoscută şi ca “Luminaţia”, celebrare catolică care se întâmplă pe 1 noiembrie şi este urmată la 24 de ore de “Comemorarea Credincioşilor Răposaţi”.
De la textul lui Boccacio, “Nasatgio degli Onesti”, din al său “Decameron”, sau cele patru picturi realizate de Sandro Botticelli inspirate de acesta (1483), la trupa de Folk-Rock spaniolă Saurom, pasionată de scrierile lui Tolkien, ce are câteva piese inspirate din legenda “El monte de las ánimas”, trimiterile pe ambele paliere – arta cultă şi cultura Pop – a simbolisticii utilizate de Amando de Ossorio sunt însă mult mai numeroase şi nu pot fi cuprinse în acest exerciţiu de incitare la descoperirea cvadrilogiei sale.
Mai degrabă, sugestia este aceea de a încerca să le descoperiţi pe cont propriu, poate chiar la Dracula Film Festival, unde aţi avea inclusiv şansa unui dialog pe viu cu Lone Fleming după proiecţia de pe 3 noiembrie a lui Tombs of the Blind Dead!
Text de IOAN BIG
https://www.facebook.com/DraculaFilmFestival/
